ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 966/2015

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. x/28 februarie 2012, reclamanții A. Târgoviște și B. au solicitat obligarea pârâților C. și SC D. SRL, în solidar, la plata sumei de 50.000 de lei către A. Târgoviște și a sumei de 450.000 de lei către B., reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale, precum și la publicarea integrală a hotărârii care se va pronunța, pe cheltuiala acestora, în trei numere consecutive ale Jurnalului de Dâmbovița, pe prima pagină a acesteia, cu aceleași caractere cu care sunt tipărite și articolele apărute în respectiva publicație, sub sancțiunea de daune cominatorii de 500 de lei pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, începând cu luna iulie 2011, cotidianul Jurnal de Dâmbovița a demarat o campanie de presă condusă și susținută de către pârâtul C., în calitatea sa de jurnalist angajat al acestui cotidian, ale cărei subiecte au fost atât A. Târgoviște cât și B., campanie de presă ce se derulează și la data formulării acțiunii, fiind publicat un număr impresionant de articole, expres indicate în cererea de chemare în judecată.

S-a menționat că o parte importantă dintre articole a fost publicată la rubrica „Editorial" a cotidianului iar tema articolelor menționate anterior s-a concretizat în prezentarea, evaluarea și comentarea pretinselor ilegalități săvârșite de reclamantul B., „O.ua” (folosit în mod excesiv în cuprinsul acestor articole), atât în calitate de președinte al A. Târgoviște, cât și în calitate de profesor la Colegiul Național „E.”, fiind oferite opiniei publice variante tendențios concepute ale unor presupuse activități contrare legii, în scopul exclusiv al manipulării acesteia și creării unui curent de opinie defavorabil reclamanților, de natură să influențeze într-un mod vădit negativ întreaga activitate și imagine a A. Târgoviște, precum și viața socială personală și profesională a președintelui acestuia.

În privința reclamantului B., s-a subliniat că i-a fost atribuită de către pârâți porecla de „O.”, în mai mult rânduri făcându-se trimitere la persoana sa doar prin aceasta poreclă, precum și în cele mai recente articole porecla „F.” fiind asociată cu verbul „a ciuguli”, aceste porecle relevând în mod evident intenția pârâților de denigrare și de a aduce atingere onoarei și reputației persoanei. S-a mai susținut că desfășurarea vieții într-un cadru social implică o serie de relații cu semenii, bazate nu numai pe interese materiale, dar și pe un complex de sentimente, aprecieri, opinii ale unora la adresa altora, din împletirea cărora se naște și se conservă considerația reciprocă, respectul, prietenia, prețuirea fiecăruia de către cei din jur, un complex de raporturi care se situează în domeniul legăturilor sufletești, nepatrimoniale dintre oameni.

Agresarea acestor legături prin difuzarea, într-un mediu social de o anumită amploare, a unor date false și denigratoare privind o persoană, desfigurează imaginea socială a acesteia și atrage, de multe ori, o modificare peiorativă a considerației de care se bucură persoana respectivă. Totodată, îi creează acesteia o suferință fizică derivată prin înjosirea socială, batjocura publică, minciuna dezonorantă, care i-au pătat imaginea socială, atrăgându-i desconsiderarea nemeritată a celor care, mai înainte, o prețuiau. Reclamanții au mai subliniat că în cuprinsul articolelor de presă, jurnalistul C. a formulat atât în scris, cât și verbal susțineri vădit tendențioase în legătură cu persoana lui B. și a A. Târgoviște, având un profund caracter insultător și calomnios, care depășesc cu mult orice limite admisibile ale libertății de exprimare într-o societate democratică.

Reclamanții au precizat că, în cauză, sunt întrunite toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului, în legătură cu acestea făcându-se o serie de aprecieri. Astfel, în privința transmiterii de către pârât opiniei publice a unor informații neadevărate despre prestația profesională ca președinte a reclamantului, într-o manieră profund jignitoare, tendențioasă, de natură să-i creeze o imagine profesională în totală contradicție cu realitatea - prezentare menită să inducă opiniei publice o percepție denaturată cu privire la persoana acestuia, s-a considerat că reprezintă o formă de exercitare abuzivă, peste limitele legal admisibile, a dreptului la liberă exprimare.

Aceasta întrucât libertatea de exprimare, ocrotită de dispozițiile art. 30 din Constituția României, nu este și nu poate fi un drept absolut. Dreptul la liberă opinie și exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale firești, neputând prejudicia drepturile și interesele legitime ale celorlalte persoane. Aceeași situație este incidentă și în cazul afirmațiilor calomnioase făcute de către pârât în legătură cu modul de cheltuire a banilor publici, caz in care jurnalistul a încercat în mod insistent să inducă opiniei publice convingerea ca reclamantul ar fi săvârșit fapte ilegale pentru care ar trebui să fie pedepsit.

În acest sens, s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 30 alin. (6) din Constituția României și s-a evidențiat că limitele dreptului la liberă exprimare au fost consacrate și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și protocoalele adiționale, adoptată de România prin Legea nr. 30/1994, prin art. pct. 1 „Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie” și alin. (2) al aceluiași text, care prevede că „Exercițiul acestor libertăți ce comportă datorii și responsabilități poate fi supus unor formalități, condiții, restrângeri sau unor sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau securitatea publică, apărarea ordinii și prevenirea crimei, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau drepturilor altora (...)”.

În continuare s-a arătat că garanția dreptului la liberă exprimare - existentă ca premisă de principiu și în cazul pârâtului C. - era subordonată condiției ca acesta să își exercite acest drept cu bună-credință, în sensul oferirii unor informații certe și demne de crezare, în respectul deontologiei profesionale specifice profesiei acestuia, lucru care însă nu s-a întâmplat în situația campaniei de presă conduse de pârâtul C. în contra reclamantului. Odată încălcată condiția bunei-credințe și a informațiilor demne de crezare, garanția dreptului la liberă exprimare încetează să mai opereze, o atare situație fiind incidență în speță.

Cu privire la lezarea imaginii, onoarei, demnității și reputației reclamantului B. și A., s-a afirmat că, în cazul de față, reprezintă efectul afirmațiilor iresponsabile, jignitoare, tendențioase și calomnioase ale pârâtului făcute în legătură cu activitatea profesională a reclamanților, astfel cum au fost ele exemplificate, prin textele publicate sub semnătura pârâtului C. în ziarul Jurnal de Dâmbovița, președintele A. fiind prezentat opiniei publice atât din punct de vedere profesional, cât și personal ca fiind o O. de tinichea; având capacități intelectuale reduse, neputând să reproducă, fără a citi, numele jucătoarelor și ale celor din staff-ul echipei; fiind demn de dispreț, lipsit de scrupule; vrăjitor cu banii publici; cel care a nenorocit 2 echipe de baschet, una de fotbal și 2 generații de juniori; om cu nouă fețe și fără niciun suflet; care nu își îndeplinește sarcinile de serviciu, nici ca președinte de club, nici ca profesor la Colegiul Național „E.” Relativ la impactul asupra opiniei publice și la vătămarea cauzată drepturilor la imagine, demnitate și reputație profesională, precum și viață privată, s-a susținut că, sunt cu atât mai evidente, cu cât pârâtul a procedat la așa-zisa poreclire a reclamantului și la utilizarea aproape obsesivă a poreclelor „O.” și „F.” În opinia reclamantului,

și dacă s-ar admite că ideile exprimate de pârâtul C. nu atrag natura delictuală a faptelor sale, modul de prezentare, folosirea abuzivă a dreptului de exprimare prin presă, limbajul jignitor, de natură să aducă atingere onoarei, demnității și reputației îndreptățesc instanța de judecată să admită prezenta cerere și să împiedice astfel, realizarea, continuarea sau repetarea faptelor dăunătoare. Invocând - fie direct, fie implicit prin intermediul poreclelor că reclamantul și-ar exercita funcția de președinte al A. Târgoviște în mod defectuos și cu rea-credință, s-a considerat că pârâtul a comis o faptă ilicită de maximă gravitate de natură a-i știrbi în modul cel mai grav onoarea, demnitatea și prestigiul profesional, precum și imaginea de cetățean respectabil și ca urmare a acestei fapte, credibilitatea profesională i-a fost zdruncinată, iar viața personală a fost grav afectată.

Cu privire la prejudiciu s-a arătat că suma pretinsa reprezintă o reparație, dacă nu integrală, măcar justă și echitabilă care poate compensa-fie și parțial - prejudiciul suferit. De asemenea, prin obligarea pârâților la plata sumei menționate, se va realiza și sancționarea corespunzătoare a acestora pentru fapta ilicită săvârșită, asigurându-se și îndeplinirea funcției sancționatorii a răspunderii civile delictuale.

Reclamanții au subliniat că tragerea la răspundere civilă a pârâților se impune ca o consecință firească a faptei pe care au săvârșit-o și a prejudiciului produs prin aceasta și că a admite contrariul ar însemna ca, în numele apărării libertății de exprimare, întreaga instituție a răspunderii civile delictuale să devină practic ineficientă în fața atitudinii arogante a celor care înțeleg să folosească această libertate ca pe o armă îndreptată discreționar împotriva oricăror persoane, ceea ce nu poate fi acceptat, fiind la îndemâna instanței să procedeze la reprimarea acestor practici abuzive și să asigure repararea corespunzătoare a daunelor suferite. Referitor la pârâta SC D. SRL reclamanții au susținut că jurnalistul C. este prepusul acestei societăți astfel că trebuie să răspundă în calitate de comitent pentru fapta prepusului, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 1373 alin. (1) al N.C.C.

În drept s-au mai invocat art. 73, art. 74 lit. h), art. 1357, art. 1382, art. 1385 din N.C.C., art. 26 si art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 alin. (1) din Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Pârâta SC D. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitiat respingerea acțiunii și a susținut, în esență, că articolele incriminate au la baza acte, documente și informații oficiale; că reclamanții nu au transmis spre publicare niciodată un drept la replică, o dezmințire sau o rectificare, așa cum prevede legea; că opinia ziaristului cu privire la competența profesională, folosirea banului public și competența managerială a reclamanților, nu poate fi asimilată cu o faptă (acțiune, inacțiune etc.) care cauzează prejudicii în sensul art. 998 din C. civ.

deoarece C. civ. prin art. 998 sancționează fapta omului cauzatoare de prejudicii și nu opinia cu privire la activitatea reclamanților. S-a mai susținut că, examinând articolele depuse ca probatoriu de reclamanți, din motivarea acțiunii nu rezulta îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii, respectiv a prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a prejudiciului. Atingerea adusă imaginii trebuie să aibă caracter efectiv și obiectiv, nu să reprezinte doar aprecierea reclamanților. Pârâta a afirmat că reclamanții au refuzat să-i răspundă în termenele imperative stipulate de Legea nr. 544/2001 a liberului acces la informațiile de interes public, astfel încât răspunsurile oficiale le-a primit doar după ce i-a acționat pe reclamanți în instanța.

Această atitudine abuzivă a reclamanților în relațiile cu societatea pârâtă de presă a trezit suspiciuni justificate în rândul jurnaliștilor săi cu privire la modul de cheltuire a banilor publici pentru activitățile și evenimentele sportive organizate de A. Târgoviște, condus de managerul B. Pârâta a susținut că, în jurisprudența europeană, s-a decis în mod constant că interesul public primează oricăror interese private, iar publicarea unui material în scopul protejării interesului public justifica înlăturarea răspunderii delictuale. Pe de altă parte, limitele criticii admisibile sunt mai largi atunci când este vorba de protejarea unor interese generale. Criticile aduse de jurnalistul G. la adresa reclamantului și instituției pe care o conduce privesc modul în care reclamanții au gospodărit banii publici, lipsa informării corecte și lipsa transparenței reclamanților în relația cu societatea pârâtă de presă.

Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, prin sentința nr. 2160 din 01 noiembrie 2012, a respins acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată. Pentru a decide astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente: Reclamanții și-au fundamentat solicitarea de acordare a despăgubirilor morale pe instituția juridică a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și pentru fapta altuia (a comitentului pentru fapta prepusului), reglementată de V.C.C. pentru articolele de presă difuzate până la 01 octombrie 2011 (art. 998 și art. 1000 alin 3 C. civ.) și de N.C.C., pentru cele difuzate începând cu această dată (art. 1382, art. 1385) precum și pe dispozițiile N.C.C.

referitoare la dreptul la demnitate, dreptul la imagine, la atingerile aduse vieții private (art. 72, art. 75, art. 73, art. 74 lit. h ), făcându-se trimitere totodată la limitele în care se exercită libertatea de exprimare, potrivit art. 30 alin. (6) din Constituția României și art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și la textul art. 8 al Convenției care privește dreptul la respectarea vieții private și de familie. De asemenea s-a motivat că unicul scop al articolelor publicate, lipsite de orice fundament, a fost prejudicierea gravă și iremediabilă a imaginii și prestigiului profesional, componente ale vieții private, ocrotite de Constituție.

Din lecturarea articolelor de presă, tribunalul a constatat că pârâtul C. a făcut referire exclusiv la activitatea de președinte a reclamantului B. la A. (A. Târgoviște), fără a antama și viața privată a acestuia, ca urmare a faptului că fiecare dintre textele citate abordează aspecte ce țin de specificul secțiilor clubului. Pe de altă parte, activitatea desfășurată de reclamant în această calitate, fiind finanțată din fondurile publice locale, astfel cum reiese din art. 5 al Regulamentului de Organizare și funcționare a clubului și din Raportul privind aprobarea contului de execuție pe anul 2010 pentru Primăria Municipiului Târgoviște poate constitui o preocupare legitimă a presei care să genereze dezbaterea modului de funcționare a clubului în discuție.

Coroborând răspunsul pârâților la interogatoriu cu depoziția martorului H., cu sentința civilă nr. 498 din 26 aprilie 2010 a Tribunalului Dâmbovița și cu înscrisurile de la filele 145-154, tribunalul a avut în vedere că reclamantul nu a uzat vreodată de dreptul la replică în legătură cu articolele de presă și nici nu a dorit să colaboreze cu presa, evitându-l de fiecare dată pe pârâtul C., care s-a deplasat în repetate rânduri la sediul clubului pentru a-i solicita punctul de vedere.

De asemenea, potrivit considerentelor sentinței civile nr. 498 din 26 aprilie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, pârâtul A. Târgoviște nu răspunsese în termen de 30 de zile cererii din 08 ianuarie 2010 prin care reclamanta SC D. SRL solicitase informații de interes public, ci a comunicat răspunsul cu întârziere, respectiv după ce fusese acționat în instanță, în Dosarul nr. x/120/2010, cererea de chemare în judecată fiind respinsă pe considerentul că solicitarea de furnizare a informațiilor de interes public „nu mai are obiect”.

Așa s-a explicat faptul că, ulterior acestui litigiu, pârâtul A. Târgoviște a înaintat Trustului de Presă SC D. SRL Târgoviște relațiile ce rezultă din documentele sale, însă reticența reclamantului B. de a da declarații presei în legătură cu fondul unor probleme dezbătute în cuprinsul articolelor, ce nu puteau fi clarificate doar pe baza înscrisurilor pe care Clubul le-a pus la dispoziția trustului menționat, a fost de natură să genereze ipoteze care conturează suspiciuni asupra activității sale. Dacă în articolul publicat la 01 august 2011 președintele A. Târgoviște era acuzat în mod nejustificat de lipsa curajului de a face declarații de presă, întrucât se afla în concediu de odihnă, cu această singură excepție, reclamantul nu a participat la vreo conferință de presă care să răspundă chestiunilor ridicate prin articolele incriminate în cauza de față.

De altfel, la interogatoriul administrat, reclamantul B. a recunoscut (fila 126 dosar) că nu a solicitat nici personal, nici oficial vreun drept la replică considerând că nu este cazul pentru că ori de câte ori a oferit relații privitoare la activitatea A., au fost prezentate denaturat de trustul de presă pârât. Or, dacă textele date publicității sunt nereale, pentru corecta informare a opiniei publice, nimic nu împiedica pe reclamant să dea o dezmințire, sau, dacă nu agrea societatea pârâtă de presă pentru maniera de oferire a informațiilor să-și expună opinia prin alte mijloace de comunicare. Sub acest aspect, tribunalul a reținut că din documentația pe care reclamanții au furnizat-o pârâtului SC D. SRL potrivit adresei din 25 februarie 2010 nu se poate deduce opinia reclamanților cu privire la aspectele pe care pârâtul C. le califică drept nereguli patronate de președintele clubului.

Concret, reclamantului i s-a imputat printre altele, îndepărtarea din club a lui I., antrenorul cu cele mai mari rezultate din istoria baschetului Târgoviștean „care nu a acceptat să se lase umilit de un fost arbitru de județ, ajuns șef mare pe nepotisme și pe lipit afișe”. În legătură cu această împrejurare, pârâtul C. a răspuns la interogatoriu că știe din discuțiile purtate cu fostul antrenor al clubului că a fost marginalizat, înaintându-și demisia ca urmare a unor presiuni din partea reclamantului. În acest context, dacă persoana menționată a înregistrat rezultate notabile în activitatea echipei feminine de baschet, devenind după cum se afirmă în articolul publicat la 17 august 2011 selecționerul naționalei de senioare a Siriei, reclamantul B. nu a oferit nici o explicație în legătură cu demisia acestuia, înregistrată la 14 octombrie 2010. Or, o carieră în ascensiune nu poate fi curmată printr-o simplă demisie, fără o explicație plauzibilă.

De asemenea, la acuzația potrivit căreia sub președinția reclamantului au fost desființate în mod dubios, în opinia ziaristului, unele echipe de fotbal și baschet, reclamanții nu au furnizat nici o explicație, deși după cum pârâtul a susținut în răspunsul la interogatoriu (întrebările 11 și 16), acestea erau pe culmile performanței, iar întrebările referitoare la motivul desființării unor echipe sportive nu au primit nici un răspuns. În acest sens este articolul publicat la 03 august 2011, pe care reclamanții l-au reprodus doar în parte, în cuprinsul căruia jurnalistul a subliniat în legătură cu înființarea unei noi echipe de baschet: „Tot la fel de real este că alții, poate și mai mulți, strâmbă din nas când aud de baschet și solicită răspunsuri la întrebări mai vechi (…) ne-am cam săturat de desființări, reapariții și alți termeni pretențioși”.

O altă chestiune imputată reclamantului B. prin articolele de presă menționate este aceea a imposibilității obiective de a asigura efectiv îndeplinirea concomitentă a atribuțiilor de profesor de sport la Colegiul Național „E.” cu cea de președinte al A. Târgoviște și de observator județean și federal la meciurile de fotbal, deși din actele depuse la dosar nu rezultă că ar fi vreo incompatibilitate între aceste funcții, contrar opiniei pârâtului. Împrejurarea că reclamantul nu a fost găsit în mai multe rânduri la orele de educație fizică în cadrul Colegiului Național „E.” a fost confirmată de martorul H. care a arătat că el însuși a antrenat elevi ai acestui colegiu care i-au spus că reclamantul nu-și făcea orele, nici nu trecea pe acolo, iar după publicarea articolelor de presă, acesta a început să-l plătească pe colegul său J. pentru a-i ține orele, lucru confirmat chiar de acesta din urmă.

În acest context, recomandarea făcută reclamantului din 29 februarie 2012 de directorul Colegiului Național „E.” în care se menționează că în rare situații a lipsit de la orele de educație fizică, se privește ca fiind pro causa, fiind eliberată a doua zi după înregistrarea cererii de chemare în judecată.

În textele publicate la 14 noiembrie 2011 și la 24 noiembrie 2011 s-a susținut că președintele A. Târgoviște alocă cele mai mari sume de bani secției de baschet feminin a clubului, aspect relevat și de martorul H. când a explicat motivația pentru care pârâtul a scris articolele pe această temă, acest fapt fiind confirmat de adresa din 08 februarie 2012 înaintată de A. Târgoviște trustului de presă pârât, din cuprinsul căreia reiese că pentru secția de baschet s-a alocat pentru anul 2011 suma de 734.985 lei comparativ cu 45.990 lei pentru secția de box, 3.688 lei pentru secția de judo, 33.535 lei pentru secția radioamatorism, 2.600 lei pentru secția tenis și 241.261 lei pentru secția volei.

Deși este firească alocarea diferențiată a fondurilor bănești diverselor secții ale clubului sportiv, este vizibilă deosebirea substanțială între secția de baschet pe de o parte și toate celelalte secții pe de altă parte care împreună au fost finanțate cu mai puțin de jumătate față de Secția de baschet feminin care, este adevărat, a fost clasată pe locul I în campionatul Național de Baschet (fila 267 dosar) la ediția 2011/2012 Or, performanța echipei respective nu răspunde decât în parte întrebării privitoare la destinația concretă a sumei de bani alocate acesteia în comparație cu toate celelalte secții ale clubului și în opinia exprimată în cuprinsul articolelor date publicității la 15 și 23 februarie 2012, nu poate justifica acel comportament în care, pe fondul consumului de alcool într-un local de noapte, două dintre jucătoare au lovit cu pumnul și piciorul o tânără din Satu Mare, mediatizarea întâmplării creând o imagine defavorabilă clubului și echipei.

Cât privește același incident petrecut la „K.” din Satu Mare, planșele foto de la filele 79 și următoarele în care președintele A. apare cu un recipient de sticlă în mână, ce pare a fi cu alcool și respectiv dansând cu una dintre fetele echipei de baschet, au fost de natură prin ele însele să îl incrimineze, aprecierile jurnalistului fiind în sensul că președintele clubului alimentează în loc să stopeze ideile periculoase. În legătură cu pretinsul fapt al sprijinului politic de care se bucură reclamantul în calitate de președinte al A. Târgoviște, pârâtul C. a răspuns la interogatoriu că acesta avea și are în continuare susținerea Partidului Democrat Liberal dovadă fiind și prezența primarului Municipiului Târgoviște în sala de ședință la termenul de judecată în care s-a administrat interogatoriul acestuia (răspunsul la întrebarea 14, fila 118), în timp ce martorul H. a declarat că reclamantul are sprijinul oficialităților orașului.

În condițiile în care clubul este finanțat de la bugetul Consiliului Local Târgoviște, reprezentat de primar, pârâtul a prezumat și a afirmat sprijinul politic de care a beneficiat A. Târgoviște, ca urmare a rectificărilor bugetare menționate în articolele din 24 noiembrie 2011și 22 februarie 2011, chiar dacă reclamantul nu are calitatea de membru Partidului Democrat Liberal, astfel cum reiese din adresa DIN 10 iulie 2012, emisă de organizația municipală a partidului menționat. În plus, la interogatoriu pârâtul a învederat că reclamantul a participat la acțiuni electorale, aspect ce nu a fost infirmat prin dovezile administrate. Explicația pârâtului pentru utilizarea expresiilor „O.” și „F.”, în răspunsul la interogatoriu a fost aceea a susținerii politice și respectiv a cumulului de funcții ce generează venituri multiple, acest mod de percepție a ziaristului fiind confirmat și de martorul ascultat la propunerea acestuia care l-a perceput în același sens.

Prin urmare, din ansamblul probelor administrate, s-a constatat că în activitatea A. Târgoviște, sub conducerea președintelui B. s-au înregistrat și rezultate notabile, evidențiate de martor, de raportul de activitate pe anul 2011 și de diplomele anexate la filele 247-267, precum și aspecte ce nu sunt evidențiate de scriptele clubului dar pe care le-a indicat în articolele de presă pârâtul, care sunt de natură să diminueze meritele reclamantului și care nu au fost clarificate datorită lipsei de transparență și de comunicare din partea președintelui clubului.

Rezumând problematica expusă, tribunalul a constatat că s-a imputat reclamantului îndepărtarea unor antrenori cu merite deosebite și agrearea altora ce nu se ridicau la nivelul celor dintâi, desființarea unor echipe sportive cu rezultate foarte bune, alocarea discreționară a unor sume de bani exagerate echipei de baschet, fără a se ști concret pentru ce s-au cheltuit, în condițiile în care sportivele acestei echipe nu au contract.

Este adevărat că în articolul intitulat „Șefii din Sport, ei sunt adevărata Opoziție”, publicat la 23 septembrie 2011, legarea numelui B. de prejudiciile recuperate de Curtea de Conturi „după construirea piscinei acoperite din microraionul 3” nu are suport faptic întrucât așa cum reiese din Sinteza acțiunilor de audit desfășurate la Unitatea Adminisrativ Teritorială a Municipiului Târgoviște de Camera de Conturi Dâmbovița la obiectivul de investiții „Piscina acoperită” s-au constatat nereguli la alocarea unor sume de bani antreprenorului de către unitatea administrativ teritorială care a angajat acest obiectiv, reclamantul neavând vreo atribuție în această privință - această împrejurare fiind apreciată ca făcând parte din doza de exagerare permisă jurnalistului care însă în opinia tribunalului, contrar celor susținute prin cererea de chemare în judecată, nu se face responsabil de rea credință ori de nesocotirea regulilor deontologice specifice profesiei sale.

Caracterul repetitiv al expresiilor cu care reclamantul a fost caracterizat în majoritatea articolelor („F.” și „O.”) sunt intim legate de acuzațiile aduse acestuia în legătură cu activitatea sa de conducere a clubului sportiv, finanțată din bani publici, chiar dacă reclamantul nu are calitatea de funcționar public și care astfel este susceptibilă de a fi obiectul discuțiilor, criticilor și analizei, în contextul în care s-a ridicat problema lipsei de transparență în legătură cu modul de cheltuirea sumelor respective, pe fondul refuzului său de a purta un dialog nemijlocit cu reprezentanții presei locale.

Tribunalul a mai avut în vedere că, în contextul realităților sociale actuale, problematici precum cea care privește modul de gestionare a banilor publici, suscită un viu interes în întreaga societate românească, iar dacă din dovezile administrate ar fi rezultat contrariul celor afirmate prin articolele de presă, atunci pârâtul ar fi fost răspunzător pentru atingerile aduse persoanei și imaginii reclamantului, căci ar fi revelat reaua credință ca element subiectiv ce angajează răspunderea civilă delictuală.

Raportat la împrejurările speței, tribunalul a apreciat că scopul urmărit de pârâtul C. prin textele citate nu a fost acela de a crea o imagine defăimătoare președintelui A. Târgoviște și clubului, ci de a evidenția aspecte care, în opinia sa, relevă deficiențe ale activităților pe care le desfășoară, în condițiile în care în vara anului 2011 B. a anunțat o conferință de presă la care nu a participat (fiind în concediu de odihnă), ziaristului i s-a interzis accesul pe stadion și la bazinul de înot din Târgoviște, pentru că „nu permite domnul președinte B.”, nu a oprit desființarea fostei echipe de baschet feminin pe atunci campioană națională și nici a fostei echipe de fotbal, nu a asigurat continuitatea unor proiecte sportive, deși s-au cheltuit miliarde de lei vechi din banii publici, nu a fost găsit la Colegiul Național „E.” atunci când pârâtul s-a deplasat acolo și când reclamantul trebuia să-și desfășoare activitatea pedagogică, a achitat nota de plată la „K.” din Satu Mare, răspunsurile sumare cu privire la cheltuirea concretă a fondurilor bănești alocate clubului din banii publici și lipsa unui control financiar în această privință - toate aceste circumstanțe fiind relevate de pârât în cadrul răspunsurilor la interogatoriul administrat la termenul de judecată din 14 iunie 2010 și relevând motivația pentru care a scris articolele evidențiate.

Sub acest aspect, nu s-a putut primi punctul de vedere al reclamanților de a se face aplicarea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., în sensul de a aprecia răspunsurile la întrebările 3, 5, 7, 15, 17, 33-35 pentru pârâtul C. și la întrebările 3-15, 17-28 și 30-33 pentru pârâta SC D. SRL, ca reprezentând o recunoaștere a temeiniciei cererii de chemare în judecată, de vreme ce nu este vorba despre un refuz de răspuns, ci pârâții și-au exprimat punctele de vedere proprii în legătură cu aspectele deduse judecății, evident neacceptate de reclamanți.

În condițiile în care B. conduce activitatea sportivă organizată prin clubul municipal, care reprezintă un domeniu ce interesează opinia publică, chiar dacă el nu are statutul de funcționar public, în virtutea sursei de finanțare a activității pe care o gestionează, este expus unei limite mai largi de „critică acceptabilă” la adresa activității sale și raportat la circumstanțele speței, tribunalul a considerat că s-a păstrat echilibrul între libertatea de exprimare a jurnalistului, potrivit art. 10 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului și dreptul reclamantului de a i se respecta onoarea, reputația și intimitatea, în sensul art. 8, reținându-se cauza Sabou și Pârcălab contra României și cauza Dalban contra României.

Or, în cauza de față reclamanții înșiși nu au făcut proba contrară în legătură cu problemele abordate, multe din aspectele relatate rămânând sub semnul întrebării, ceea ce relevă împrejurarea potrivit căreia indiferent că afirmațiile ziaristului reprezintă imputări ale unor fapte sau judecăți de valoare, faptele relatate nu sunt lipsite de o bază factuală suficientă. Față de cele ce preced, tribunalul a concluzionat că, din ansamblul probelor administrate nu a rezultat elementul psihologic al intenției de discreditare a imaginii reclamanților, fără de care nu se poate antrena răspunderea civilă nici pentru pârâtul C., nici pentru angajatorul acestuia, astfel că a fost respinsă ca neîntemeiată atât cererea principală, cât și cererile accesorii.

Împotriva sentinței tribunalului au formulat apel reclamanții A. Târgoviște și B. precum și pârâta SC D. SRL Târgoviște, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Pârâta SC D. SRL a formulat apel împotriva sentinței întrucât prin sentința civilă nr. 2160/2012 instanța de fond a respins cererea reclamanților A. Târgoviște și B. fără a-i obliga la plata cheltuielilor de judecată, așa cum solicitase. În drept, a invocat dispozițiile art. 282 C. proc. civ. În apelul lor, reclamanții A. Târgoviște și B. au susținut că, deși instanța de fond a reținut că au fost făcute o serie de afirmații fără niciun temei de fapt sau de drept, nu a reținut săvârșirea niciunei fapte ilicite. Instanța de fond nu a analizat toate afirmațiile făcute de intimați în articolele criticate prin cererea de chemare în judecată, a aplicat greșit legea și a apreciat eronat probele administrate in cauză.

În plus, a respins în mod nelegal solicitarea reclamanților de suplimentare a probei cu martori în vederea respectării dreptului la apărare și pentru dovedirea prejudiciului de imagine adus reclamanților. Deși din probatoriile administrate în cauză, a rezultat faptul că, pe lângă acuzațiile de cheltuire a banilor publici în mod ilegal fără o bază factuală, articolele menționate abundă în alte acuzații și expresii jignitoare, instanța de fond nu a făcut nicio referire la acestea însă și-a însușit apărările și susținerile pârâților.

Reclamnții au solicitiat să se aibă în vedere că afirmațiile au fost făcute în mod repetat de către pârâți, pe o perioadă mare de timp, respectiv mai bine de 8 luni de zile, începând cu luna iulie 2011 și până la data introducerii cererii de chemare în judecată și se încadrează într-o adevărată campanie de denigrare desfășurată împotriva apelanților reclamanți, cu scopul de a compromite și distruge imaginea acestora, a determina eliberarea din funcția a apelantului B. și totodată urmărindu-se chiar afectarea vieții private a acestuia, fără să aibă în vedere faptul că acesta era căsătorit, de doar 3 ani la momentul declanșării acestei campanii. În același sens, trebuie remarcat și caracterul de repetabilitate al mai multor afirmații, care însă nu au fost dovedite și nici nu au fost verificate înainte de a fi făcute, împrejurare care ilustrează reaua-credință a intimaților.

O parte dintre afirmațiile făcute în mod repetat au fost reluate și după administrarea probatoriilor care dovedesc contrariul acestor susțineri și după redactarea sentinței apelate, deși fuseseră reținute până și de instanța de fond ca neadevărate, anexând un articol intitulat „Taxa de participare în Euroligă, plătită fără acordul consilierilor locali”, din data de 4 decembrie 2012, publicat în Jurnal de Dâmbovița.

În legătură cu pretinsele ilegalități de la piscina acoperită din microraionul 3, instanța de fond a reținut că „Este adevărat că în articolul intitulat „Șefii din Sport, ei sunt adevărata Opoziție", publicat în data de 23 septembrie 2011, legarea numelui B. de prejudiciile recuperate de Curtea de Conturi, „după construirea piscinei acoperite din microraionul 3" nu are suport faptic întrucât așa cum reiese din Sinteza acțiunilor de audit desfășurate la Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Târgoviște de Camera de Conturi Dâmbovița (filele 170-171) la obiectivul de investiții „Piscina acoperită" s-au constatat nereguli la alocarea unor sume de bani antreprenorului de către unitatea administrativ teritorială care a angajat acest obiectiv, reclamantul neavând vreo atribuție în această privință." - (pag.

21 a sentinței apelate, parag. 2). Au mai susținut reclamanții că sunt vădit neîntemeiate și mincinoase afirmațiile conform cărora ilegalitățile cu privire la piscina acoperită au fost produse de reclamanți, de vreme ce aceștia nu au avut nicio calitate în contractul de lucrări, nu au efectuat nicio plată și nu au dobândit, ulterior finalizării construcției, decât un drept de administrare asupra piscinei. Or, de vreme ce și după administrarea unor înscrisuri de necontestat și chiar după comunicarea sentinței apelate pârâților, aceștia au reluat subiectul, acreditând, în continuare, ideea că prejudiciul a fost creat de reclamantul B., rezultă reaua-credință a acestora si intenția denigratoare pe care o au cu privire la reclamanți.

Reclamanții au susținut că instanța de fond nu a avut în vedere jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului a drepturilor omului, care a statuat exact contrariul celor cuprinse în sentința civilă apelată, respectiv că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, poate aparține „vieții private” (a se vedea cauza Von Hannover c. Germaniei, nr. 59320/00, parag.

50, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2004-Vl). De asemenea, s-a statuat că dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție (a se vedea cauza Chauvy și alții c. Franței, nr. 64915/01, parag. 70, Curtea Europeană a Drepturilor OmuluI 2004-Vl). Reclamanții au mai arătat că instanța de fond și-a însușit în mod inexplicabil toate apărările și susținerile pârâților și cu privire la dreptul la replică, ajungând la concluzia că reclamantul „nu a uzat vreodată de dreptul său la replică în legătură cu articolele de presă" și „nu a dorit să colaboreze cu presa", cu toate că potrivit răspunsului reclamantului B. la interogatoriu, anterior declanșării acestei campanii de presă, reclamanții furnizau inclusiv pârâților toate informațiile pe care aceștia le solicitau, însă acestea erau prezentate denaturat în ziarul Jurnal de Dâmbovița.

În plus, instanța de fond, fără a avea în vedere faptul că nu există o obligație legală a solicitării unui drept la replică, pentru promovarea unei asemenea acțiuni, reține că reclamantul nu a participat la vreo conferință de presă care să răspundă chestiunilor ridicate prin articolele incriminate în cauza de față.

S-a susținut că informațiile furnizate de reclamanți prin răspunsurile reclamantului A. Târgoviște înregistrate din 25 februarie 2010 și din 28 martie 2012, conform Legii nr. 544/2001 privind bugetul alocat acestuia și cheltuielile efectuate cu acțiunile sportive, depuse de intimați la dosarul de fond, la termenul de judecată din data de 20 septembrie 2012, dovedesc atât lipsa de fundament a celor reținute de instanța de fond, dar și afirmațiile neîntemeiate și mincinoase ale intimaților conform cărora reclamanții nu ar fi furnizat informațiile solicitate în baza Legii nr. 544/2001, în perioada în care au fost scrise articolele de presă care fac obiectul prezentului dosar.

Reclamanții au criticat motivarea instanței de fond în ceea ce privește litigiul soluționat în aprilie 2010 și ulterior acestei date precum și faptul că nu s-au făcut minime verificări care ar fi relevat că, potrivit art. 16 din Regulamentul propriu de organizare și funcționare a A. Târgoviște, desființarea se poate face doar prin hotărâre a Consiliului Local al Municipiului Târgoviște. Reclamanții au analizat depoziția martorului H. propus de pârâți și articolele de presă prin care se impută reclamantului B. imposibilitatea obiectivă de a asigura efectiv îndeplinirea concomitentă a atribuțiilor de profesor de sport la Colegiul Național „E.” cu cea de președinte al A. Târgoviște și de observator județean și federal la meciurile de fotbal, deși din actele depuse la dosar nu rezultă că ar fi vreo incompatibilitate între aceste funcții, contrar opiniei pârâtului." - (pag.

18 a sentinței apelate, ultimul parag.). O altă critică s-a referit la faptul că, instanța de fond, ca și în cazul celorlalte articole, nu a analizat decât o parte dintre afirmațiile nefondate atât factual cât și legal făcute de intimați și a reținut numai susținerile pârâtului, chiar dacă nu sunt dovedite cu niciun mijloc de probă, fără a avea în vedere că deontologia profesională le impunea pârâților obligația de a-și verifica și dovedi afirmațiile făcute.

S-a susținut că, în mod netemeinic și nelegal, instanța de fond a respins acțiunea, cu toate că trebuia angajată răspunderea civilă delictuală a intimaților pentru acoperirea în mod just, echitabil și echilibrat a prejudiciului cauzat apelanților reclamanți, având în vedere că intimatul C. a făcut o serie de afirmații extrem de grave și periculoase cu privire la apelanții reclamanți, printr-un mijloc de comunicare și informare în masă, în calitatea sa de jurnalist, de formator de opinie, care ar fi presupus respectarea cu strictețe a principiilor de etică și deontologie profesională.

Prin articolele care fac obiectul acestui dosar, pârâtul și-a exprimat în foarte multe rânduri, în mod public opinia despre calitățile reclamantului de profesor și președinte al A. Târgoviște, negându-i-le, precum și altele, folosind expresii jignitoare, calomnioase și vexatorii, fără ca ele să fie dovedite în vreun fel, afectând în acest mod dreptul la bună reputație, imagine, onoare, demnitate, precum și viață privată. În ceea ce privește libertatea de exprimare, prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a drepturilor omului a statuat că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din condițiile primordiale ale progresului său și a dezvoltării fiecărei persoane (cauza Lingens c. Austriei).

Libertatea de exprimare privește nu numai informațiile sau ideile primite favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, ci și pe cele care lovesc, șochează sau neliniștesc (cauza Brasilier c. Franței; cauza Handyslde c. Regatului Unit; cauza Lingens c. Austriei; cauza Jersild c. Danemarcei; cauza Piermont c. Franței). Referitor la dreptul la viață privată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin jurisprudența sa că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii.

Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, poate aparține „vieții private” (a se vedea cauza Von Hannover c. Germaniei, nr. 59320/00, parag. 50, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție (a se vedea cat/za Chauvy și alții c. Franței, nr. 64915/01, paragraful 70, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2004-Vl).

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Sipos c. României că îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (cauza Petrina c. României, pct. 36; cauza Von Hannover c. Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Dreptului Omului 2004-VI).

Astfel, Curtea a considerat că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina c. României, pct. 39)". Reclamanții au invocat dispozițiile art. 30, art. 31 alin. (4) din Constituția României precum și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reclamanții au susținut că instanța de fond și-a întemeiat în totalitate motivarea pe declarația martorului H. și pe răspunsurile la interogatoriu și afirmațiile intimaților, care nu au administrat alte probe concludente din care să rezulte îndeplinirea obligațiilor profesionale de a proba afirmațiile făcute, prin articolele de presă care fac obiectul acestui dosar.

S-a solicitat să se constate că instanța de fond nu a analizat nici adeverințele medicale eliberate de-a lungul campaniei de presă îndreptată împotriva acestuia timp de mai bine de 8 luni de zile, din datele de 9 septembrie 2011, 4 ianuarie 2012 și 16 martie 2012, care, după controlul medical efectuat, constată o simptomatologie mixtă anxios - depresivă, atestând suferința reclamantului B. de reacție anxios depresivă. Reclamanții au susținut că afirmațiile pârâților nu reprezintă judecăți de valoare, ci situații factuale, având în vedere că acuzarea unei persoane că „face vrăjitorii cu miliardele noastre", „se cinstește zdravăn din miliardele târgoviștenilor", „se joacă cu cifrele și cu banii târgoviștenilor", reprezintă fapte de natură a atrage răspunderea penală persoanei vinovate, care însă nu au fost probate de către intimați.

De asemenea, au susținut că afirmații precum „O. de tinichea, care coclește tot aurul de la baschet și din sportul local", „O, om cu nouă fețe și fără niciun suflet!", „B. vine pe la școală doar în zi de salariu ori când se trezește bine dispus", „B. absent nemotivat", „B., un profesor mai mereu absent", „B. este peste tot și nicăieri", „B. a fost în tandrețuri cu L.", „Două perechi de viitor: B. - L. și M.", „Cu o imagine făcută țăndări și cu o credibilitate îndoielnică A. Târgoviște s-a degradat în ultimul hal" sunt afirmații de natură a afecta onoarea, demnitatea, reputația și viața privată a unei persoane, care își desfășoară activitatea sportivă specifică. Aceste afirmații nu pot fi considerate simple judecăți de valoare, având în vedere că nu reprezintă doar o exprimare personală a opiniei unei persoane despre competențele profesionale ale altei persoane, ci afirmații efectuate cu scopul de a denigra și a discredita persoana respectivă.

S-a solicitiat admiterea apelului, completarea probei cu martori și înscrisuri și admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată. Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 32 din 22 martie 2013 a respins apelurile reclamanților și pârâtei SC D. SRL, ca nefondate. Împotriva deciziei civile nr. 32 din 22 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești au declarat recurs reclamanții A. Târgoviște și B. Prin Decizia nr. 464 din 12 februarie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele: Criticile formulate de recurenți cu privire la respingerea suplimentării probei cu martori, cu consecința imposibilității dovedirii legăturii de cauzalitate dintre starea fizică a reclamantului B. și articolele de presă și a încălcării dreptului la apărare, se circumscriu motivului de recurs prevpzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind apreciate ca fondate. Referitor la aceleași chestiuni indicate drept aspecte de nelegalitate, instanța de recurs a constatat că în speță sunt incidente disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ. privind nemotivarea hotărârii. Astfel, s-a constatat că sunt fondate criticile recurenților vizând, în esență, greșita interpretare a dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

prin aprecierea, ca neincident în cauză a acestui text legal, datorată, în principal, neadministrării sau neanalizării unor probatorii emanând atât de la reclamanți cât și de la pârâți. În cauză s-a constatat că instanța de apel nu a administrat și analizat toate probatoriile care să conducă la conturarea stării de fapt pentru a se putea aprecia asupra incidenței sau nu a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., situație față de care instanța de recurs, la nivelul căreia se dezbat exclusiv chestiuni de nelegalitate iar nu de interpretare și aprecierea probatoriilor, se află în imposibilitate de a exercita controlul judiciar. Înalta Curte a constatat că, într-adevăr, atât instanța de fond cât și cea de apel, au făcut ample trimiteri la declarația martorului mai sus menționat - H., ale cărui susțineri au fundamentat în mare parte soluțiile adoptate de către instanțele anterioare.

Critica potrivit căreia instanțele anterioare, deși au reținut că s-au făcut afirmații fără vreun temei de drept sau de fapt, nu au constatat totuși existența unei fapte ilicite, a fost considerată fondată, întrucât atâta instanța de fond cât și cea de apel au redat parțial și trunchiat afirmațiile defăimătoare ale pârâților și nu au luat în considerare toate probatoriile administrate, neputând face o apreciere corectă asupra întrunirii sau neîntrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale.

S-a apreciat că, chiar dacă reclamanții au avut o formulare improprie, instanța de apel trebuia să constate că simplele „afirmații” despre care aceștia susțin că nu au fost avute în vedere, reprezintă în realitate, fragmente din conținutul unor articole de ziar aflate la dosarul cauzei, iar faptul neanalizării acestora în dovedirea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, reprezintă un aspect ce se circumscrie, contrar considerentelor instanței de apel, unei critici de nelegalitate. Înalta Curte a constatat caracterul ambiguu al considerentelor deciziei recurate, întrucât dacă „nu toate articolele de presă sunt întrutotul false”, așa cum a reținut instanța de apel, însemna că ele sunt în parte false, în parte adevărate, iar dacă sunt adevărate nu mai sunt defăimătoare.

Or, această chestiune, s-a reținut, trebuia în mod clar stabilită de instanță, întrucât în funcție de caracterul fals sau adevărat al afirmațiilor pârâtului se poate aprecia asupra caracterului ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii, cu consecințe asupra întrunirii sau nu a condițiilor răspunderii civile delictuale. A mai reținut Înalta Curte că, în categoria criticilor asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, intră și aspectele învederate de reclamanți privind articolele cu caracter defăimător și de repetabilitate publicate ulterior pronunțării hotărârii de primă instanță dar vizând aceeași problemă a pretinselor ilegalități privind construirea unei piscine acoperite, ori anumite înscrisuri depuse în probațiune de către pârâți.

Instanța de apel nu s-a pronunțat în nici un fel asupra criticii privind modalitatea de administrare a interogatoriului pârâților, deși ca instanță devolutivă avea atât posibilitatea, cât și obligația de a răspunde acestei chestiuni. Raportat la critica reclamanților referitoare la aprecierea tribunalului privind dispozițiile art. 225 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că instanța de apel era datoare să verifice și să se pronunțe cu