ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2226/2015

Decizia nr. 2226/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 30 ianuarie 2013, sub număr de Dosar x/3/2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională B. SA, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța: 1. să se constate nulitatea absolută a Hotărârii Consiliului de Administrație din 8 ianuarie 2013 pentru încălcarea dispozițiilor art. 19 alin. (11) și (131) ale actului constitutiv al Companiei Naționale B. SA; 2. pe fondul pricinii, în conformitate cu dispozițiile art. 143 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale modificată și completată, să se constate că a fost revocat fără just temei din funcția de director general și să fie obligată pârâta să îl despăgubească cu suma de 200.000 RON cu titlu de despăgubiri civile și daune morale.

Prin Sentința civilă nr. 952 din 3 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității primului capăt de cerere invocată de către pârâta Compania Națională B. SA prin întâmpinare și, în consecință, a fost respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a Hotărârii Consiliului de Administrație din 8 ianuarie 2013, ca inadmisibil.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională B. SA.

Pentru a hotărî astfel, analizând coroborat probele administrate în cauză, tribunalul a reținut că între reclamantul A., în calitate de Director General, și pârâta Compania Națională B. SA s-a încheiat Contractul de mandat din 12 iunie 2012, completat cu Actul adițional din 2012 pentru personalul care necesită acces la informații clasificate.

Potrivit art. 1 din contractul de mandat, acesta se încheie în condițiile dispozițiilor O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economice-financiare la nivelul unor operatori economici, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în urma acordului de voință intervenit între părți și are ca obiect conducerea, organizarea, reprezentarea și gestionarea activității companiei, îndeplinirea obiectivelor și criteriilor de performanță aprobate de Consiliul de Administrație, prevăzute în anexa nr. 1 la prezentul contract, în schimbul unei remunerații, stabilite în condițiile legii. Criteriile și obiectivele înscrise în contractul de mandat se actualizează în fiecare an, în termen de 30 zile de la data aprobării bugetului de venituri și cheltuieli.

În privința duratei, potrivit art. 3 pct. 3.1 din contract, prezentul contract își produce efectele după semnare și este valabil pe perioada 12 iunie 2012 - 31 decembrie 2014; potrivit pct. 3.2 părțile pot negocia prelungirea contractului de mandat dacă oricare dintre părți solicită aceasta cu 30 zile înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 din contract, directorul general primește o remunerație lunară de 6.691 RON potrivit prevederilor legale în vigoare. Remunerația lunară a mandatarului se diminuează proporțional cu gradul global de neîndeplinire a obiectivelor și criteriilor de performanță stabilite prin contractul de mandat, dar nu mai mult de 30% din nivelul acesteia. În cazul îndeplinirii pe perioada cumulată de la începutul anului a obiectivelor și criteriilor de performanță stabilite prin contractul de mandat, la sfârșitul anului sumele reținute se restituie mandatarului.

Potrivit art. 9 lit. b) din contract, acesta încetează prin revocarea directorului general prin hotărârea Consiliului de Administrație, pentru motive ce țin de neexecutarea/executarea necorespunzătoare a contractului.

Art. 11 din contract prevede că, la încetarea mandatului, compania poate ca la cererea mandatarului - persoană fizică, să îi asigure un loc de muncă în companie, corespunzător pregătirii sale profesionale, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 9 lit. e) și h).

S-a constatat că la data de 28 decembrie 2012 Ministrul Economiei a emis Ordinul nr. 2834, care prevede la art. 1 alin. (1) următoarele: "se mandatează reprezentanții statului în Adunarea Generală a Acționarilor de la Compania Națională B. SA să voteze în Adunarea Generală a Acționarilor împuternicirea membrilor Consiliului de Administrație ai societății comerciale să-l revoce pe domnul A. din funcția de director general al companiei naționale, în condițiile contractului de mandat", iar la alin. (2) "Ordinul nr. 1080/2012 al ministrului economiei, comerțului și mediului de afaceri își încetează aplicabilitatea".

Astfel, prin Hotărârea nr. 1/2013 a Adunării Generale Ordinare a Acționarilor, Compania Națională B. SA, din 8 ianuarie 2013, emisă în temeiul prevederilor art. 9 alin. (4) și ale art. 12 din H.G. nr. 1634/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri cu modificările și completările ulterioare și ale Ordinului Ministrului Economiei nr. 2834 din 28 decembrie 2012, Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor Companiei Naționale B. SA a recomandat membrilor Consiliului de Administrație al Companiei Naționale B. SA să-l revoce pe domnul A. din funcția de director general al companiei naționale în condițiile contractului de mandat.

În urma acestei recomandări, Consiliul de Administrație al Companiei Naționale B. SA a decis prin Hotărârea nr. 1/2013 revocarea domnului A. din funcția de director general începând cu data de 8 ianuarie 2013 și punerea la dispoziția conducerii companiei în vederea numirii pe un post corespunzător experienței și pregătirii profesionale.

Instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiată excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a hotărârii Consiliului de Administrație nr. 1 din 8 ianuarie 2013, invocată de către pârâta Compania Națională B. SA prin întâmpinare.

Aceasta întrucât, astfel cum rezultă din actele dosarului, la data adoptării hotărârii contestate în prezenta cauză reclamantul avea calitatea de membru al consiliului de administrație.

S-a constatat că prin Hotărârea nr. 1/2013 a Adunării Generale Ordinare a Acționarilor CN B. SA s-a hotărât convocarea A.G.O.A. în data de 8 ianuarie 2013 cu următoarele puncte pe ordinea de zi: 1. Se recomandă membrilor Consiliului de Administrație al CN B. SA să-l revoce pe domnul A. din funcția de director general al companiei naționale în condițiile contractului de mandat/legii; 2. Se recomandă membrilor Consiliului de Administrație al CN B. SA să-l numească pe domnul C. în funcția de Director General al Companiei Naționale; 3. Prevederile art. 1 și art. 2 vor produce efecte numai după emiterea Hotărârii Consiliului de Administrație al CN B. SA; 4. Reprezentanții statului în Consiliul de Administrație al CN B. SA vor duce la îndeplinire prezenta hotărâre, emisă în temeiul Ordinului Ministrului Economiei nr. 2834 din 28 decembrie 2012.

Prin Hotărârea nr. 1 din 8 ianuarie 2013 a consiliului de administrație al societății pârâte a fost aprobată revocarea domnului A. din funcția de director general al companiei naționale începând cu data de 8 ianuarie 2013 și punerea la dispoziția conducerii companiei în vederea numirii pe un post corespunzător experienței și pregătirii profesionale.

Instanța de fond a constatat că reclamantul și-a întemeiat acest capăt de cerere pe dispozițiile art. 19 pct. 131 din Statutul CN B. conform cărora, "în cazuri excepționale, justificate prin urgența situației și prin interesul societății, deciziile Consiliului de Administrație pot fi luate prin votul unanim exprimat în scris al membrilor, fără a mai fi necesară o întrunire a acestora", iar nu pe cele ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

Pe de o parte, conform art. 132 din Legea societăților comerciale, s-a arătat că pot forma obiect al acțiunilor în constatarea nulității/anulare, doar hotărârile Adunării Generale, nu și cele ale consiliului de administrație, cu excepția cazului în care exercițiul unor atribuții ale adunării generale a fost delegat consiliului de administrație. Pe de altă parte, din întreg cuprinsul Legii nr. 31/1990 rezultă că deciziile consiliului de administrație sau ale administratorilor sunt supuse controlului adunării generale a acționarilor. Această concluzie rezultă și din dispozițiile art. 111 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, care enumera printre atribuțiile adunării generale ordinare a acționarilor și pe cea privind gestiunea consiliului de administrație.

Așadar, în cadrul legislativ instituit de Legea nr. 31/1990, aplicabilă pârâtei, ca și societate pe acțiuni, deciziile consiliului de administrație sunt supuse controlului și cenzurii Adunării Generale a Acționarilor. Consecutiv, reclamantul, în calitate de membru al consiliului de administrație, nemulțumit de modul în care a fost adoptată Hotărârea din data de 8 ianuarie 2013, pe care o consideră nelegală, avea posibilitatea de a contesta această hotărâre la adunarea generală a acționarilor, solicitând acesteia luarea tuturor măsurilor pentru înlăturarea eventualelor neregularități. În măsura în care, prin hotărârea Adunării Generale Ordinare, cererea reclamantului nu ar fi fost soluționată favorabil sau satisfăcător, acesta ar fi avut la dispoziție acțiunea în justiție reglementată de art. 132 din Legea nr. 31/1990, respectiv acțiunea în anularea hotărârii A.G.A.

Conchizând, tribunalul a reținut că reclamantul nu are deschisă calea în justiție prin care să solicite anularea hotărârilor consiliului de administrație, motiv pentru care, excepția inadmisibilității invocată de pârâtă prin întâmpinare a fost apreciată ca fiind întemeiată, fiind admisă, concomitent cu respingerea acestui capăt de cerere, ca inadmisibil.

A fost apreciat ca fiind neîntemeiat capătul de cerere privind revocarea fără just temei din funcția de director general a reclamantului și obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 RON cu titlu de despăgubiri civile.

Aceasta întrucât, din motivarea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, tribunalul a reținut că reclamantul și-a întemeiat cererea pe răspunderea civilă contractuală.

Potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

De asemenea, potrivit art. 1271 alin. (1) C. civ., părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației. Iar conform art. 1350 alin. (1) și (2) din același act normativ, orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat; atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. Din interpretarea acestor texte legale rezultă că debitorul trebuie să își fi asumat prin contract obligația a cărei executare este solicitată de către creditor.

Potrivit art. 143

1

din Legea nr. 31/1990, directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societății, în limitele obiectului de activitate al societății și cu respectarea competențelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administrație și adunării generale a acționarilor; modul de organizare a activității directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau prin decizie a consiliului de administrație; orice administrator poate solicita directorilor informații cu privire la conducerea operativă a societății; directorii vor informa consiliul de administrație, în mod regulat și cuprinzător, asupra operațiunilor întreprinse și asupra celor avute în vedere; directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație; în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese.

În privința naturii juridice a contractului încheiat de părți, tribunalul a reținut că acesta este unul de mandat, căruia îi sunt aplicabile prevederile generale C. civ. și cele speciale, prevăzute de Legea nr. 31/1990.

Potrivit art. 2009 C. civ., mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant.

În materia contractului de mandat remunerat, există prezumția de culpă a mandatarului (art. 2010 alin. (1) teza finală C. civ.), apreciată în raport de criteriul abstract al persoanei prudente și diligente, iar mandatarul trebuie să dovedească faptul că a efectuat toate demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligațiile din contractul de mandat sarcina probei în acest sens revenind reclamantului.

Revocarea mandatarului este un act lăsat la discreția mandantului, care poate exercita acest drept când dorește (art. 2031 alin. (1) C. civ.), fără a fi obligat să justifice acțiunea sa. În materia activităților profesionale, unde mandatul este oneros și încredințat pentru tratarea unor afaceri între profesioniști, principiul certitudinii juridice sau al securității tranzacțiilor impune ca raporturile de mandat să aibă o anumită stabilitate și să nu fie rupte fără o justă reparație a prejudiciului adus într-o asemenea revocare sau renunțare intempestivă. De aceea, art. 2032 alin. (1) C. civ. arată că mandantul care revocă mandatul rămâne ținut să își execute obligațiile față de mandatar; el este, de asemenea, obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive.

A rezultat că revocarea este îndreptățită atunci când ea se fundamentează pe existența unor cauze de incapacitate sau incompatibilitate evidențiate după numirea directorului, pentru lipsa de abilități manageriale sau incompetența acestuia, precum și pe încălcarea de acesta, în mod culpabil, a îndatoririlor legale și statutare ce îi revin.

S-a arătat că pentru a se angaja răspunderea civilă contractuală este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente: existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație, aducându-se prin aceasta atingere unui drept subiectiv; săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existența unui prejudiciu patrimonial; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Un cocontractant poate solicita angajarea răspunderii civile contractuale a celuilalt cocontractant numai în cazul în care acesta nu și-a îndeplinit culpabil una dintre obligațiile asumate prin contract.

În cauza dedusă judecății, tribunalul a reținut că reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite a pârâtei, CN B. SA dovedind că revocarea reclamantului s-a realizat cu justă cauză în urma analizării situației economico-financiare a companiei pe baza informării privind situația realizării principalilor indicatori economico/financiari pe total companie la 31 octombrie 2012 elaborată de Serviciul Strategii Economice, Bugete din cadrul CN B. SA din 13 decembrie 2012.

În urma acestui raport s-a constatat o deteriorare continuă și accelerată a situației economico-financiare a CN B. SA, respectiv o pierdere înregistrată la 31 octombrie 2012 pe total companie în valoare de 48.390 mii RON și pe aparat central de 528 mii RON, o scădere a cifrei de afaceri pe total companie de la 289,725 milioane RON la 31 octombrie 2011 la 182,253 milioane RON la 31 decembrie 2012 (scădere de peste 100 milioane RON), scăderea productivității muncii comparativ cu perioada similară a anului 2011 (de la 80 mii RON la 31 octombrie 2011 la 68 mii RON la 31 octombrie 2012), creșterea volumului plăților restante pe total companie, de la 1.006,907 milioane RON la 31 decembrie 2011 la 1.078,123 milioane RON la 31 octombrie 2012 (din care datoriile la bugetul general consolidat al statului au crescut de la începutul anului 2012 cu 65,034 milioane RON, ajungând la valoarea de 1.012,799 milioane RON), capital propriu negativ pe total companie de 131,959 milioane RON (capital social pe total companie fiind de 339,939 milioane RON), fapt necontestat de către reclamant acesta susținând neîntemeiat că în absența unor criterii de performanță stabiliți de Consiliul de Administrație, schimbarea sa din funcție a fost nejustificată.

Tribunalul a constatat că din Hotărârea nr. 1 din data de 8 ianuarie 2013 rezultă care sunt motivele revocării reclamantului din funcția de director general. Prin această hotărâre s-a reținut că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor și indicatorilor de performanță astfel cum aceștia au fost stabiliți prin contractul de mandat și prin Hotărârea pârâtei din 29 noiembrie 2012.

Nu a putut fi primită susținerea reclamantului potrivit căreia nu a cunoscut indicatorii de performanță, întrucât acesta a încheiat contractul în cunoștință de cauză. Astfel, potrivit art. 4.2. din Contractul de mandat din 12 iunie 2012, semnat de acesta în calitate de mandatar, au fost stabilite mai multe obligații, printre care potrivit art. 4.2 pct. 4 acesta s-a obligat să asigure managementul și funcționarea companiei; potrivit art. 4.2 pct. 14 s-a obligat să ia măsurile necesare pentru realizarea bugetului de venituri și cheltuieli aprobat al companiei, etc. Pe de altă parte, reclamantul nu poate invoca necunoașterea indicatorilor întrucât în acest mod și-ar invoca propria culpă, ceea ce nu poate fi acceptat având în vedere principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria culpă).

Mai mult, s-a apreciat că reclamantul avea cunoștință de acești indicatori cu atât mai mult cu cât el însuși a întocmit înscrisul prin care au fost stabiliți.

Față de cele reținute, tribunalul a constatat că revocarea reclamantului din funcția de director general al CN B. SA a fost făcută cu justă cauză pentru neîndeplinirea în mod corespunzător a obligațiilor asumate, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, reclamantul având obligația de a proba, în condițiile art. 1169 C. civ. din anul 1864, că a realizat obiectivele și criteriile de performanță, inclusiv a programelor de reducere a creanțelor și plăților restante, a pierderilor, precum și a alte obiective stabilite prin contract.

Neprobând aceste aspecte, tribunalul a apreciat că nu se pot acorda despăgubiri pentru revocare.

Față de cele expuse anterior, tribunalul a arătat că nu se mai impune analizarea celorlalte condiții ale răspunderii civile contractuale.

În consecință, tribunalul a apreciat că nu se poate angaja răspunderea civilă contractuală a pârâtei.

Pentru aceste considerente, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., astfel cum aceasta a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională B. SA, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 952 din 3 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă, reclamantul A. a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 1201 din 10 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis. A fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost admisă acțiunea și a fost obligată intimata-pârâtă să plătească apelantului-reclamant suma de 14.400 RON cu titlu de despăgubiri. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a apreciat ca fiind neîntemeiat primul motiv de apel.

S-a constatat că prin acest motiv, apelantul nu a criticat în mod direct reținerea de către prima instanță a temeiniciei excepției inadmisibilității capătului de cerere referitor la constatarea nulității absolute a Hotărârii Consiliului de Administrație nr. 1 din 8 ianuarie 2013 al CN B. SA, ci a reiterat motivele de nulitate ale acestei hotărâri, motive ce au fost susținute și prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, din dispozițiile art. 111 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rezultă că toate deciziile consiliului de administrație al unei societăți comerciale pe acțiuni sunt supuse cenzurii adunării generale ordinare a acționarilor, care nu numai că este abilitată de lege să aleagă și să revoce pe membrii consiliului de administrație, respectiv să fixeze remunerația acestora, dacă nu este stabilită prin actele constitutive, ci se pronunță chiar asupra gestiunii consiliului de administrație, respectiv a directoratului. Aceasta înseamnă că adunarea generală ordinară a acționarilor este cea care analizează hotărârile luate de consiliul de administrație în exercitarea atribuțiilor acestuia, inclusiv cum este cazul în speță, hotărârea de revocare a mandatului de director al societății intimate.

Instanța de apel a arătat că pentru verificarea legalității hotărârilor adoptate de Consiliul de administrație al societății pe acțiuni, Legea nr. 31/1990 nu prevede posibilitatea atacării acestora direct la instanța de judecată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 132 alin. (2) din lege pentru hotărârile luate de adunarea generală a acționarilor. Ele rămân supuse doar cenzurii adunării generale a acționarilor, adunare care, la rândul ei, poate fi atacată în justiție potrivit dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 31/1990.

S-a apreciat astfel, că hotărârea primei instanțe de admitere a excepției inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea nulității Hotărârii Consiliului de Administrație nr. 1 din 8 ianuarie 2013 al CN B. SA este legală, fiind în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 31/1990.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, s-a apreciat ca fiind întemeiată critica apelantului cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 143

1

alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 31/1990 ca urmare a reținerii eronate de către prima instanță a faptului că revocarea acestuia din funcția de director general al CN B. SA s-a realizat cu justă cauză.

Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, instanța de control judiciar a verificat atât stabilirea situației de fapt, cât și aplicarea legii de către prima instanță prin prisma criticilor cuprinse în cadrul celui de-al doilea motiv de apel.

O primă critică din cadrul celui de-al doilea motiv de apel a vizat faptul că acele criterii și obiective de performanță care constituie Anexa 1 la Contractul de mandat din 12 iunie 2012 încheiat de CN B. SA, în calitate de mandant, cu apelantul-reclamant A., în calitate de mandatar, se referă la aparatul central al Companiei, iar analiza activității economice s-a făcut pe cu totul alți indicatori decât cei aprobați de C.A. al CN B. SA din 29 noiembrie 2012, respectiv în temeiul unei informări economico-financiare pe fiecare filială în parte, comunicate Ministerului Economiei fără a fi supusă avizării Comitetului Director al CN B. Filialele CN B. SA au personalitate juridică distinctă, au bugete proprii și conducere proprie, iar analiza economică s-a realizat pe toată Compania și nu doar raportat la indicatorii de performanță din Anexa 1 la contractul de mandat referitori la Aparatul central al Companiei. Susține că, în mod greșit, instanța de fond, în motivare, reține că ar fi avut loc o analiză a criteriilor de performanță pentru aparatul central al CN B. SA.

Această susținere nu a putut fi reținută, deoarece, pe de o parte, prima instanță a reținut corect situația de fapt atunci când a arătat că analizarea situației economico-financiare a companiei s-a realizat "pe baza informării privind situația realizării principalilor indicatori economico/financiari pe total companie la 31 octombrie 2012 elaborată de Serviciul Strategii Economice, Bugete, din cadrul CN B. SA". Astfel cum rezultă din înscrisul intitulat "Informare privind situația realizării principalilor indicatori economico-financiari pe total companie la 31 octombrie 2012", analiza rezultatelor economico-financiare s-a efectuat la nivelul întregii Companii și nu doar la nivelul aparatului central sau al filialelor.

Pe de altă parte, nu a putut fi reținută nici aprecierea apelantului în sensul că analiza situației economico-financiare trebuia să se facă doar la nivelul aparatului central al Companiei pentru că Anexa 1 la contract ar cuprinde doar indicatori de performanță la nivel de aparat central. Astfel cum reiese din contractul de mandat, obiectul acestuia l-a constituit, potrivit art. 2.1, delegarea de către Consiliul de Administrație către Directorul General a conducerii, organizării, reprezentării și gestionării "activității companiei". Printre obligațiile mandatarului sunt enumerate la art. 4.2 următoarele: 4.2.1 - "asigură conducerea activităților companiei, a coordonării și controlului acesteia în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare, materiale și umane în vederea atingerii obiectivelor și criteriilor stabilite prin contractul de mandat" și 4.2.4. - "asigură managementul și funcționarea companiei". Se deduce că, potrivit contractului de mandat, puterile și limitele mandatului acordat de către mandantul CN B. SA mandatarului A. se referă la conducerea, coordonarea, controlul, managementul și funcționarea întregii Companii și nu doar a aparatului central al acesteia. Deci și analiza modului de îndeplinire a obligațiilor contractuale de către Directorul General trebuie să aibă în vedere analiza activității economico-financiare a întregii Companii și nu doar a aparatului central al acesteia.

Au fost apreciate însă ca fiind întemeiate susținerile apelantului prin care acesta a criticat reținerea primei instanțe în sensul că revocarea mandatului s-ar fi realizat cu justă cauză, respectiv revocarea s-ar fi datorat culpei mandatarului care nu și-ar fi îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de mandat, în special pe cele privind realizarea obiectivelor și criteriilor de performanță aprobate de Consiliul de Administrație al CN B. SA.

Astfel, s-a reținut ca fiind întemeiată critica referitoare la greșita reținere de către prima instanță a culpei apelantului, în calitate de mandatar - Director General, pentru neîndeplinirea criteriilor de performanță cuprinse în Anexa 1 la contractul de mandat.

Din cuprinsul considerentelor hotărârii atacate reiese că prima instanță a reținut prezumția de culpă a mandatarului-reclamant dedusă din neîndeplinirea obligației din contractul de mandat privind realizarea indicatorilor de performanță cuprinși în Anexa 1 parte integrantă din contract.

Este adevărat că, în cuprinsul contractului de mandat, realizarea de către mandatar a obiectului contractului se raportează, potrivit art. 2.1 și art. 4.2.2., la îndeplinirea de către Directorul General a obiectivelor și indicatorilor de performanță "ce vor fi prevăzute" în Anexa 1 la contract.

Totodată, conform art. 11.3 din contract "prevederile prezentului contract se completează cu dispozițiile Legii nr. 31/1990, cu modificările și completările ulterioare, Actul Constitutiv/Statutul, precum și cu prevederile C. com. și C. civ., aplicabile".

În stabilirea culpei mandatarului, prima instanță a aplicat dispozițiile art. 1548 Noul C. proc. civ. potrivit cărora "culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării".

Însă, reține instanța de apel, această prezumție legală este relativă și nu au fost observate și dispozițiile speciale referitoare la contractul de mandat cuprinse în același Nou C. civ. Astfel, conform art. 2027 din Noul C. civ. "dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească mandatarului remunerația, chiar și în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat".

Rezultă că prezumția de culpă a mandatarului în cazul neexecutării obligației obiect al contractului de mandat nu este o prezumție absolută, ci una relativă, ce poate fi răsturnată prin proba contrară.

Chiar dacă s-ar considera că obligația asumată de către apelant în calitate de mandatar de a îndeplini obiectivele și criteriile de performanță conform Anexei 1 la contract ar fi o obligație de rezultat, prezumția de culpă dedusă din nerespectarea acestei obligații este o prezumție relativă ce poate fi combătută și răsturnată prin probarea contrariului.

Sub acest aspect, al probării contrariului prezumției de culpă, s-a reținut ca fiind întemeiată critica apelantului în sensul că nu îi poate fi imputată nerealizarea indicatorilor de performanță pentru anul 2012, cuprinși în Anexa 1 la contract, din moment ce aceștia au fost aprobați de către Consiliul de Administrație abia la data de 29 noiembrie 2012. Doar începând cu această dată indicatorii de performanță au fost cuprinși în Anexa 1 la contract și au devenit astfel parte integrantă din contractul de mandat, adică realizarea acestora a devenit o obligație contractuală a mandatarului.

S-a apreciat ca fiind neîntemeiată reținerea primei instanțe în sensul existenței culpei reclamantului pentru nerealizarea indicatorilor de performanță pe motiv că acesta ar fi cunoscut criteriile de performanță chiar anterior adoptării lor, potrivit prevederilor Statutului CN B. SA.

Aceasta întrucât, reține instanța de apel, relevanță în cauză nu are momentul de la care reclamantul, în calitate de Director General, a cunoscut acești indicatori de performanță, ci momentul de la care ei au devenit parte integrantă a contractului de mandat, dobândind caracter de obligație contractuală și forță obligatorie conform art. 1270 din Noul C. civ. Acest moment al asumării de către apelantul-reclamant a realizării criteriilor de performanță aprobați de C.A. este data de 29 noiembrie 2012, când a fost semnată și Anexa 1 la contract, devenind parte integrantă a acestuia.

Ca urmare, s-a apreciat că nerealizarea criteriilor de performanță pentru perioada anterioară adoptării și asumării lor ca obligație contractuală de către mandatar nu îi poate fi imputabilă acestuia.

În acest sens, s-a arătat că analizarea activității economico-financiare a CN B. SA cuprinsă în cadrul informării privind realizarea principalilor indicatori economico-financiari pe total Companie a avut în vedere gradul de îndeplinire a acestor indicatori la data de 31 octombrie 2012, respectiv la o dată anterioară adoptării indicatorilor de performanță de către Consiliul de Administrație și includerii acestora în contractul de mandat ca obligație contractuală constând în îndeplinirea lor. Fiind vorba despre analizarea activității economice a Companiei anterior devenirii îndeplinirii indicatorilor de performanță obligație contractuală, a rezultat că neatingerea acestora de către reclamant nu îi poate fi imputabilă.

Totodată, a fost apreciată ca fiind întemeiată și critica apelantului în sensul că indicatorii de performanță vizează întreg anul 2012, că analiza activității și realizării acestora prin informarea sus-menționată se referă la perioada ianuarie - 31 octombrie 2012, pe când durata mandatului său a fost mai redusă, respectiv, pentru anul 2012, de la data desemnării în funcția de Director General, 12 iunie 2012, până la 31 decembrie 2012. În consecință, nerealizarea indicatorilor de performanță care vizează întreg anul 2012 nu poate conduce în mod automat la prezumția de culpă a apelantului reclamant care a exercitat funcția de Director General doar pentru o perioadă din an.

Cauzele nerealizării indicilor de performanță indicați în informarea menționată, s-a apreciat că reprezintă cauze de natură obiectivă și nu relevă vreo atitudine culpabilă din partea persoanelor care și-au asumat contractual realizarea indicilor de performanță pe anul 2012.

Din cele expuse, a reieșit că apelantul-reclamant a răsturnat, prin probele administrate, prezumția de culpă dedusă din nerespectarea obligației contractuale de îndeplinire a indicatorilor de performanță anexă la contract, situație în care, în mod greșit, prima instanță a reținut că revocarea mandatului dat acestuia s-a realizat "cu justă cauză", adică în urma neîndeplinirii culpabile a unei obligații contractuale de către mandatar.

Cu toate că, potrivit art. 143

1

alin. (4) teza I din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 2030 Noul C. civ., mandatul directorilor poate fi revocat oricând de către consiliul de administrație, s-a arătat că, în cazul revocării nejustificate a mandatului, directorul, în calitate de mandatar, este îndreptățit la plata de daune interese pentru prejudiciile suferite, conform art. 143

1

alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 2032 alin. (1) din Noul C. civ.

În ceea ce privește daunele interese solicitate de către apelantul-reclamant, instanța de apel a apreciat că, din sumele cerute, doar prejudiciul constând în diferența de salariu dintre remunerația avută în calitate de Director General și cea încasată în funcția îndeplinită ulterior revocării mandatului îndeplinește condiția de a reprezenta pierdere efectiv suferită și de a avea caracter cert, potrivit art. 1532 din Noul C. civ., celelalte sume solicitate de către reclamant constituind decontare cazare și deplasare în interes de serviciu neîndeplinind condiția de a reprezenta nici pierdere efectiv suferită și nici beneficiu nerealizat, potrivit art. 1531 alin. (2) din Noul C. civ., ele fiind menite doar să acopere anumite cheltuieli ale apelantului.

Intimata-pârâtă, care este plătitorul salariului reclamantului, nu a contestat modul de calcul efectuat de către reclamant cu privire la diferența de salariu solicitată, apreciată de către reclamant după următorul calcul: diferență salariu de încadrare: 4.800 RON/lună - 4.400 RON/lună = 600 RON/lună; 600 RON/lună x 24 luni = 14.400 RON.

Referitor la daunele morale solicitate de către apelantul-reclamant, s-a reținut că prejudiciul moral invocat de acesta nu a fost probat, motiv pentru care aceste daune nu pot fi acordate.

Având în vedere considerentele arătate, Curtea a apreciat ca fiind fondat că apelul declarat de reclamant, motiv pentru care acesta a fost admis, a fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată intimata pârâtă să plătească apelantului reclamant suma de 14.400 RON cu titlu de despăgubiri pentru revocarea fără justă cauză din funcția de Director General, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamantul A., cât și pârâta Compania Națională B. SA au declarat recurs.

Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., după un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului, reclamantul A. a susținut, în esență, că instanța de apel în mod greșit a acordat daune materiale doar în cuantum de 14.400 RON în condițiile în care valoarea daunelor materiale pe care a solicitat-o în fond se ridica la suma de 157.398 RON.

În acest context, apreciază ca fiind neîntemeiată susținerea instanței de apel cu privire la faptul că doar prejudiciul constând în diferența de salariu dintre remunerația avută în calitate de director general și cea încasată în funcția îndeplinită ulterior revocării mandatului poate reprezenta o pierdere efectiv suferită având caracter cert, celelalte sume constituind decontare cazare și deplasare în interes de serviciu neîndeplinind condiția de a reprezenta o pierdere efectiv suferită și nici un beneficiu nerealizat, ele fiind menite doar să acopere anumite cheltuieli ale apelantului.

Din coroborarea alin. (1) și alin. (2) al art. 1351 alin. (1) Noul C. civ., susține recurentul, reiese faptul că diferența de salariu în cuantum de 14.400 RON reprezintă pierderea efectiv suferită de către reclamant, iar sumele de 54.750 RON și de 40.248 RON reprezintă beneficiile de care a fost lipsit în calitate de director adjunct, în condițiile în care acestea i-au fost oferite în calitate de director general.

Arată că deși a fost numit director adjunct în cadrul companiei B., a suferit de fapt o relocare în vederea desfășurării activității, ceea ce presupune o creștere substanțială a cheltuielilor.

Astfel, consideră că i-a fost adus un prejudiciu cauzat de nedecontarea cheltuielilor de cazare și transport din momentul numirii pe funcția de director adjunct, în condițiile în care domiciliul său se afla în Municipiul D., iar desfășurarea activității a avut loc pe raza Municipiului E.

Chiar daca instanța de apel a admis în parte valoarea despăgubirilor, aceasta nu a ținut cont și de majorările salariale ce s-au acordat începând cu data de 1 ianuarie 2014, tuturor managerilor din întreprinderile de stat, majorări ce duc la o pierdere efectiv suferită în cuantum de 62.400 RON (14.400 RON diferența salarii + 48.000 RON majorări salariale).

O altă critică adusă deciziei atacate, se referă la respingerea daunelor morale ca urmare a faptului că acestea nu au fost probate.

În acest context, recurentul arată că la termenul din data de 12 noiembrie 2014, a solicitat instanței acordarea unui nou termen de judecată pentru a-i da posibilitatea pregătirii apărării, având în vedere faptul că încheiase un contract de asistență juridică cu câteva zile înainte de termenul de judecată, iar apărătorul nou numit în cauză nu a luat la cunoștință de toate actele necesare în vederea unei apărări adecvate.

Consideră că instanța de apel ar fi trebuit sa aibă un rol activ în vederea soluționării prezentei cauze și să-i acorde posibilitatea de a administra probe noi în vederea probării daunelor morale solicitate.

Or, amânarea pronunțării pentru a da posibilitatea de a depune concluzii scrise reprezintă o încălcare a dreptului de a beneficia de un proces echitabil, fără a beneficia de administrarea probelor utile, concludente și pertinente soluționării cauzei.

Astfel, în opinia recurentului, ambele instanțe, atât cea de fond, cât și cea de apel au respins în mod nefondat cererea de acordare a daunelor morale.

Reaua credință a intimatei, apreciază recurentul, reiese și din faptul că deși aceasta era obligată prin statut să-i ofere un alt post în cadrul companiei, a făcut în așa fel încât, funcția de director adjunct ce i-a fost oferită după revocarea din funcția de director general să fie desființată prin schimbarea organigramei.

În acest sens arată că prin Adresa din 2 iunie 2014, CN B. SA i-a adus la cunoștință faptul că începând cu data de 1 iunie 2014 postul de director adjunct cu atribuții tehnice și de producție se desființează.

Repararea prejudiciului cauzat, stabilirea cuantumului despăgubirii reprezintă scopul angajării acestui tip de răspundere. Repararea integrală a prejudiciului reprezintă principiul de baza al răspunderii civile delictuale, consacrat de dispozițiile art. 1349 C. civ., în termeni preciși și cuprinzători, ce evocă neîndoielnic ideea reparării daunei în totalitatea sa, fără nicio restrângere sau limitare în raport de natura intrinsecă a acestuia.

Într-un alt caz, arată recurentul, conform Hotărârii din 11 octombrie 2007, în Cauza Ștefănescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că reclamantul, Gabriel Marin Ștefănescu, a suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obține executarea deciziei pronunțate în favoarea sa și ca acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării. În aceste circumstanțe, având în vedere totalitatea elementelor aflate în posesia sa și statuând în echitate, conform art. 41 din Convenție, Curtea îi aloca reclamantului suma de 3.500 euro cu titlu de daune morale.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, mai arată recurentul-reclamant, rezultă că reprezentanții companiei au încercat o denigrare a sa, încercând prin orice mod înlăturarea din cadrul companiei. În acest sens, menționează că s-au formulat la diverse instituții tot felul de sesizări la adresa sa prin care s-a încercat a se demonstra faptul că a desfășurat o activitate contrară legii.

În speță, susține recurentul, i s-a adus o vătămare atât fizică, a sănătății, cât și psihică prin lezarea prestigiului profesional, întrucât s-a susținut pe de o parte că revocarea din funcția de director general s-a datorat proastei conduceri, iar pe de altă parte i-a fost restrâns în mod abuziv și dreptul de a-și relua activitatea în cadrul companiei F.

Apreciază că la evaluarea despăgubirilor pentru daunele morale, în scopul de a nu fi una pur subiectivă sau pentru a nu tinde către o îmbogățire fără just temei, va trebui să se țină seama de suferințele fizice și morale susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate prin abuzurile aduse la adresa sa, precum și de toate consecințele acestora, dovedite prin înscrisuri.

Susține și în această fază procesuală că în prezenta cauză ar fi trebuit să se administreze proba cu expertiză pentru a demonstra faptul că pe perioada în care recurentul a condus societatea a întreprins toate demersurile pentru buna desfășurare a acesteia, iar demiterea din funcție a fost făcută fără a avea de a face cu competențele sale profesionale.

Recurenta-pârâtă Compania Națională B. SA a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul anulării obligației CN B. SA la plata către apelantul-intimat a sumei de 14.400 RON cu titlu de despăgubiri, și, în consecință, respingerea apelului formulat de reclamantul A. și menținerea ca fiind temeinică și legală a Sentinței nr. 952 din 3 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul x/3/2013.

În motivarea recursului, pârâta critică hotărârea instanței de apel, susținând, în esență, că aceasta a fost pronunțată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, cu schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, cu aplicarea greșită a legii și cuprinde motive contradictorii care sunt străine de natura pricinii.

În opinia recurentei, există contradicții între considerentele deciziei atacate, întrucât instanța de apel reține pe de o parte că susținerile aduse de apelant referitoare la faptul că analiza activității economice s-a făcut pe întreaga companie, nu sunt întemeiate, iar pe de altă parte reține în mod greșit, împrejurarea că prima instanță a reținut prezumția de culpă dedusă din neîndeplinirea obligației din contractul de mandat privind realizarea indicatorilor de performanță, iar pe de altă parte faptul că apelantul ar fi răsturnat prezumția de culpă prin faptul că acestuia nu îi poate fi imputată nerealizarea indicatorilor de performanță pe anul 2012.

Consideră că instanța de apel a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al contractului de mandat, instanța de apel apreciind, în mod greșit ca fiind neîntemeiată reținerea primei instanțe care a constatat culpa apelantului-intimat pentru nerealizarea indicatorilor de performanță, motivat de faptul că anexa privind acești indicatori a fost aprobată la data de 29 noiembrie 2012 și că, numai din acel moment a dobândit caracter de obligație contractuală și forță obligatorie.

Mandatul a fost revocat în data de 8 ianuarie 2013. Anexa privind indicatorii și criteriile de performanță a fost semnată și asumată de reclamantul A., fără nicio obiecțiune. Pe de altă parte, în art. 9 din contractul de mandat părțile au convenit și au stabilit expres care sunt cazurile și motivele de încetare a mandatului, printre care se regăsesc și neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului, respectiv a tuturor obligațiilor asumate de către apelantul-intimat, nu numai a unora dintre ele. În ședința consiliului de administrație al CN B. SA a fost făcută o analiză de ansamblu a situației economico-financiare a companiei, nu a fost analizat gradul de realizare a indicatorilor și criteriilor de performanță prevăzuți în anexa la contractul de mandat. În urma acestei analize a rezultat faptul că Directorul General A. nu a executat sau a executat necorespunzător mai multe obligații contractuale, care dacă ar fi fost executate corespunzător nu ar fi condus la deteriorarea continuă și accelerată a situației economico-financiare a CN B. SA. Realizarea obiectivelor și criteriilor de performanță de către directorul general, interesa, în principal, dacă acesta primea remunerația lunară, integral sau nu, însă, în lipsa acestora, directorul general al companiei și-a asumat o serie de obligații prevăzute în lege, în contractul de mandat și în Statutul CN B. SA. Așadar, este evident faptul că acesta trebuia să îndeplinească toate obligațiile contractuale asumate, nu numai unele dintre ele.

Or, din propria culpă, pe perioada mandatului, intimatul nu a întocmit și nu a implementat programe de reducere a creanțelor companiei, nu a luat măsuri pentru efectuarea plăților restante și/sau pentru diminuarea pierderilor companiei, cu toate că i-a fost delegată conducerea întregii companii, nu numai a aparatului central al acesteia. Executarea acestor obligații rezultă, fără echivoc din prevederile contractului de mandat încheiat, respectiv: în art. 2, art. 4.2, art. 5.2, art. 6, art. 11.3 coroborate cu prevederile art. 21 din Statutul CN B. SA.

Recurenta consideră, totodată, că hotărârea pronunțată cu privire la obligarea CN B. SA la plata unor despăgubiri, este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În acest sens, apreciază că instanța de apel a admis în parte, apelul formulat de reclamantul A., cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, deoarece, pe de o parte, apelantul și-a întemeiat capătul 2 din cerere pe art. 143 alin. (4) teza a II-a din Legea 31/1990, republicată, privind societățile, iar instanța de apel a reținut în mod eronat faptul că apelantul, prin al doilea motiv de apel, a criticat greșita aplicare a art. 143

1

alin. (4) teza a II-a din Legea 31/1990.

De asemenea, instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că prezumția de culpă a fost răsturnată, apreciind eronat că instanța de fond a reținut existența culpei reclamantului numai pentru nerealizarea indicatorilor de performanță pe anul 2012.

Consiliul de Administrație al CN B. SA a decis prin Hotărârea nr. 1/2013 revocarea domnului A. din funcția de director general începând cu data de 8 ianuarie 2013 și punerea la dispoziția conducerii companiei în vederea numirii pe un post corespunzător experienței și pregătirii profesionale.

Contractul de mandat din 12 iunie 2012 încheiat între domnul A. - Director General, în calitate de mandatar și compania națională prin președintele consiliului de administrație în calitate de mandant, prevede la art. 9 că, încetează de drept contractul de mandat, printre altele, "la revocarea mandatarului din calitatea de director general prin Hotărârea Consiliului de Administrație, pentru motive ce țin de neexecutarea/executarea necorespunzătoare a contractului".

În cuprinsul procesului-verbal al ședinței Consiliului de Administrație al CN B. SA din data de 8 ianuarie 2013, este specificat expres faptul că, membrii consiliului au analizat situația economico-financiară a companiei pe baza "Informării privind situația realizării principalilor indicatori economico financiari " pe total companie la 31 octombrie 2012 elaborată de Serviciul Strategii Economice, Bugete din cadrul CN B. SA din 13 decembrie 2012.

În urma analizei făcute, membrii Consiliului de Administrație au constatat o deteriorare a situației economico-financiare a CN B. SA, respectiv o pierdere înregistrată la data de 31 octombrie 2012 pe total companie în valoare de 48.390 milioane RON și pe aparat central de 528 mii RON, o scădere a cifrei de afaceri pe total companie de la 289,725 milioane RON la 31 octombrie 2011 la 182,253 milioane RON la 31 decembrie 2012 (scădere de peste 100 milioane RON), scăderea productivității muncii comparativ cu perioada similară a anului 2011 (de la 80 mii RON la 31 octombrie 2011 la 68 mii RON la 31 octombrie 2012), creșterea volumului plăților restante pe total companie, de la 1.006,907 milioane RON la 31 decembrie 2011 la 1.078.123 milioane RON la 31 octombrie 2012 (din care datoriile la bugetul general consolidat al statului au crescut de la începutul anului 2012 cu 65,034 milioane RON, ajungând la valoarea de 1.012,799 milioane RON), capital propriu negativ pe total companie de 131,959 milioane RON (capital social pe total companie fiind de 339,939 milioane RON).

Conform Contractului de mandat din 12 iunie 2012, îndeplinirea unor obiective și criterii de performanță nu reprezintă decât una dintre multiplele obligații contractuale asumate de mandatar.

Faptul că, până la data de 29 noiembrie 2012, A. nu a avut stabilite criterii de performanță, consideră recurenta, nu echivalează cu lipsa obligațiilor sale contractuale. Astfel prin art. 4.2. din Contractul de mandat din 12 iunie 2012, semnat de acesta în calitate de mandatar, au fost stabilite mai multe obligații.

Apreciază că ceea ce trebuia să rețină instanța de apel, este faptul că, în speță, Consiliul de Administrație al CN B. SA prin Hotărârea din 8 ianuarie 2013 l-a revocat pe domnul A. din funcția de director general, pentru neexecutarea și executarea necorespunzătoare, din culpă, a mai multor obligații contractuale, legale și statutare, nu numai pentru nerealizarea criteriilor de performanță asumate.

Toate aceste aspecte, susține recurenta-pârâtă, au fost avute în vedere, însă, de Tribunalul București, care prin hotărârea pronunțată a constatat, în mod temeinic și legal, împrejurarea că revocarea reclamantului din funcția de director general al CN B. SA a fost făcută cu justă cauză pentru neîndeplinirea în mod corespunzător a obligațiilor asumate de către acesta, că, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale ale CN B. SA, reclamantul având obligația de a proba că a îndeplinit toate obligațiile legale și contractuale asumate, în condițiile art. 1169 C. civ. din 1864.

Dintre obligațiile asumate și neexecutate sau executate necorespunzător, enumera: nerealizarea obiectivelor și criteriilor de performanța, neîntocmirea unor programe de reducere a creanțelor și plăților restante ori a pierderilor, neinformarea consiliului de administrație despre deteriorarea continu