ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1243/2020

Ședința publică din data de 2 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrat pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a Civilă la data 23.04.2015 sub nr. x/2015, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata: sumei de 196.600 RON, reprezentând daune interese pentru perioada 01.11.2014-10.08.2017, ca urmare a revocării abuzive și intempestive a mandatului de Director General acordat reclamantului prin contractul de management (mandat) nr. x/10.08.2013 așa cum a fost modificat prin actul adițional încheiat la data de 15.08.2013; a penalităților de întârziere de 0,05% aplicate la suma de 196.600 RON, calculate de la data de 01.11.2014 și până la momentul plății sumelor datorate; sumei de 196.600 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral produs acestuia prin retragerea abuzivă și intempestivă a mandatului acordat de societate.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile contractului de management nr. x/10.08.2013 așa cum a fost modificat prin actul adițional încheiat la data de 15.08.2013, art. 1270, art. 1530, art. 1539 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 6923/09.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la plata sumei de 196.600 RON, daune interese, a penalităților de întârziere de 17.104,20 RON, calculate conform art. 8.9 din contract și a daunelor morale, în cuantum de 196.600 RON.

Prin decizia nr. 2566/2018 din 11 decembrie 2018 Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă a respins apelul formulat de apelantul reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 6923/09.12.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S.A., ca nefondat.

În motivarea soluției, instanța de apel a reținut că, față de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, din perspectiva obiectului și cauzei acțiunii, motivul invocat pentru prima oară în apel, referitor la necompetența adunării generale de a dispune revocarea din funcția de Director general (pct. 1 lit. a) și b) din cererea de apel), este inadmisibil, față de prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește critica privind nerespectarea procedurii de revocare a mandatului, instanța de apel a constatat, în acord cu prima instanță, că nu se poate reține încălcarea obligațiilor contractuale ce reveneau intimatei pârâte cu privire la procedura retragerii mandatului acordat apelantului, conform art. 6.4.11, art. 6.4.14 și art. 12.7 din contract, în condițiile în care acesta avea cunoștință de punctul înscris pe ordinea de zi a ședinței adunării generale, referitor la revocarea sa, încă de la momentul propunerii acestui punct, în plus convocatorul fiind publicat în Monitorul Oficial, iar absența sa de la ședința respectivă, în cadrul căreia ar fi putut să ia cunoștință de motivele revocării și să își exprime opinia asupra acestora, îi este pe deplin imputabilă.

Instanța de apel a mai reținut că nu s-a făcut dovada procedurii interne la care face referire în răspunsul la întâmpinare, în baza căreia recurentul era îndreptățit să plece în concediu în baza unei simple cereri înregistrate la societate și neaprobate de Consiliul de administrație din care făcea parte.

Curtea a apreciat ca neîntemeiat și motivul de apel referitor la încălcarea de către prima instanță a principiului rolului activ și omisiunea de a lămuri situația de fapt, în raport de art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

Ținând cont de atribuțiile ce reveneau apelantului conform art. 4.1.7, art. 4.1.8, art. 4.1.12, art. 4.1.15, art. 4.1.16, art. 4.1.20 din contractul de management și de sarcinile trasate acestuia prin procesul-verbal al ședinței Consiliului de administrație din 24.09.2014, precum și de aspectele reținute în procesul-verbal al ședinței CA din 15.10.2014, Curtea a apreciat că apelantul avea sarcina probei cu privire la informările periodice adresate consiliului de administrație, efectuarea periodică a raportărilor legale, desemnarea unui director economic, încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de societate și a contractului directorului general adjunct (propus de președintele CA), întocmirea unui raport cu privire la situația societății, respectiv dacă respectă prevederile legale privind sănătatea, securitatea în muncă, numirea unei persoane calificate la serviciul resurse umane, în acest caz fiind vorba de fapte pozitive definite.

În consecință, în absența oricăror dovezi contrare cu privire la aspectele menționate, administrate de reclamant și constatând că, în parte, se confirmă motivele care au fundamentat revocarea mandatului acestuia, Curtea a apreciat că în cauză nu a avut loc o revocare fără justă cauză, astfel încât reclamantul nu este îndreptățit la daune interese, în condițiile art. 11.12 - art. 11.14 din contractul de management iar în absența unei fapte ilicite a intimatei și a dovedirii oricărui prejudiciu moral produs ca urmare a revocării mandatului, Curtea a considerat ca neîntemeiată și solicitarea de acordare a daunelor morale.

Împotriva acestei decizii, recurentul-reclamant A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant critică decizia instanței de apel sub aspectul modalității de revocare a mandatului de director general, care în opinia acestuia constituie o încălcare a dispozițiilor art. 6.4.11, art. 6.4.15 din contract întrucât este de natură să-i încalce drepturile și interesele legitime deoarece a fost îndepărtat din toate funcțiile deținute.

Recurentul mai susține că au fost încălcate și dispozițiile art. 11.8 din Contractul de management nr. x/2013, nefiind asigurat caracterul motivat al măsurii adoptate, de vreme ce nu s-a putut justifica legalitatea și oportunitatea măsurii.

În ceea ce privește decizia atacată susține că instanța de apel că nu a administrat un probatoriu complex pentru clarificarea existenței motivelor obiective pentru revocare, deși prin cererea de probe a solicitat administrarea probei cu înscrisuri pentru a arăta că nu recurentul fusese împuternicit să întocmească raportul economico-financiar ci președintele Consiliului de Administrație, motiv pentru care recurentul apreciază că i-a fost examinată în mod formal cauza, fiind pronunțate hotărâri judecătorești afectate de cauze de nelegalitate.

Sub un alt aspect, recurentul critică decizia instanței de apel față de nerespectarea dispozițiilor art. 478 alin. (1) C. proc. civ., necompetența adunării generale de a dispune revocarea din funcția de director general fiind un motiv de nulitate absolută. Această măsură putea fi luată doar de către Consiliul de Administrație potrivit dispozițiilor art. 6.2 din contract. Adoptarea acestei măsuri constituie o încălcare a dispozițiilor contractuale și o înfrângere a competențelor Consiliului de Administrație, și o cauză care atrage nulitatea revocării mandatului acordat directorului general.

În opinia recurentului, modalitatea concretă în care s-a procedat la revocarea acestuia are caracter abuziv și intempestiv și s-a realizat fără a fi invitat reclamantul, în vederea respectării dreptului la apărare și informare, procedura de revocare a mandatului directorului general realizându-se fără just temei, în contradicție cu dispozițiile art. 11.10. lit. a) și respectiv art. 12.4 din contract.

Intimata a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat, în principal anularea recursului pentru nemotivarea acestuia în termenul legal precum și față de neîncadrarea acestuia în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 19 septembrie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părți potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar la data de 12 decembrie 2019 a fost respinsă excepția nulității recursului și a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen pentru soluționarea recursului la 12 martie 2020, termen la care însă a fost amânată cauza în contextul epidemiei COVID-19.

La 7.05.2020 s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în pretenții, solicitând obligarea intimatei pârâte la plata unor daune interese pentru revocarea intempestivă a mandatului de Director General acordat prin contractul de management nr. x/10.08.2013, modificat prin actul adițional din 15.08.2013.

Prin decizia atacată cu recurs, instanța de apel a menținut argumentat soluția instanței de fond cu privire la netemeinicia cererii de chemare în judecată, în cauză procedura de revocare a mandatului fiind legală.

Recurentul și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în conformitate cu care, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărîrea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Așadar, incidența acestui motiv de recurs presupune în mod obligatoriu aplicarea greșită sau încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material, adică a dispozițiilor legale care guvernează raportul juridic dedus judecății.

Cu alte cuvinte, instanța de recurs învestită cu examinarea legalității deciziei instanței de apel trebuie să regăsescă în cuprinsul cererii de recurs critici care vizează în concret încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material.

Deși cererea de recurs este desfășurată pe mai multe pagini, din cuprinsul acestora rezultă o singură critică ce poate fi încadrată în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și anume, cea care privește necompetența adunării generale de a dispune revocarea din funcția de director general, recurentul afirmând că acesta este un motiv de nulitate absolută și că trebuia examinat de instanța de apel.

Înalta Curte reține că această chestiune nu a putut fi examinată de instanța de apel deoarece nu a făcut obiectul judecății instanței de fond ci a fost susținută direct în fața instanței de apel.

Acest motiv de nulitate absolută, astfel cum a fost formulat, reprezintă o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată care contravine din punct de vedere procedural art. 478 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Contrar susținerilor recurentului, faptul că nulitatea absolută poate fi invocată oricând din punct de vedere al dreptului material nu se confundă cu posibilitatea depășirii termenelor procedurale, în speță posibilitatea modificării cererii de chemare în judecată, care este permisă de C. proc. civ. doar până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Astfel, conform art. 204 C. proc. civ. reclamantul poate să-și modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care este legal citat or, invocarea necompetenței adunării generale de a dispune revocarea mandatului recurentului, formulată direct în apel, încalcă acest text de lege.

Față de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, din perspectiva obiectului și cauzei acțiunii, motivul invocat pentru prima oară în apel, referitor la necompetența adunării generale de a dispune revocarea din funcția de Director general, a fost reținut în mod corect ca inadmisibil, astfel că această critică nu poate fi primită.

În ceea ce privește celelelte critici, Înalta Curte reține că acestea nu vizează decizia atacată ci reprezintă critici pe fondul cauzei prin care se reiau susținerile formulate în fața instanțelor de fond reiterându-se că modalitatea de revocare a mandatului reprezintă o încălcare a dispozițiilor contractului de management încheiat cu intimata, or, astfel cum s-a arătat, controlul exercitat de instanța de recurs vizează legalitatea deciziei atacate iar nu analiza pe fond a pretențiilor.

Critica prin care se invocă neexercitarea de către instanța de apel a rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ. în sensul că instanța de apel nu a administrat un probatoriu complex pentru clarificarea existenței motivelor obiective pentru revocare, nu poate fi primită față de dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ. în conformitate cu care părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Având în vedere considerentele reținute, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 2566/2018 din 11 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 2566/2018 din 11 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iulie 2020.