ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1676/2013

Asupra recursului de față: Prin decizia nr. 303/ A din 20 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul I.M. împotriva Sentinței civile nr. 1914 din 09 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă C.N.A.D.N.R. SA - în calitate de reprezentant al Statului Român. S-a admis apelul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R. SA - în calitate de reprezentant al Statului Român împotriva aceleiași sentințe, dispunându-se după cum urmează: S-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a stabilit cuantumul despăgubirilor datorate de expropriator la suma de 23.948 euro (103.764 lei).

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a fost obligată apelanta pârâtă la plata către apelantul reclamant a sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel. Pentru a se pronunța această hotărâre, s-au reținut următoarele considerente: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 26 ianuarie 2009, reclamantul I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.N.A.D.N.R. SA - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată aceasta la plata despăgubirilor în cuantum de 400 euro/mp pentru terenul său expropriat, situat în str. Odăi. Pârâta a invocat prin întâmpinare excepția de tardivitate a cererii în raport de disp.

art. 9 din Legea nr. 198/2004, modificată în anul 2008 prin Legea nr. 184/2008, care prevede faptul că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor se putea adresa instanței în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei. Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția reținând că, anterior Legii nr. 184/2008, persoana expropriată avea la dispoziție două termene alternative (3 ani de la data intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului sau 15 zile de la data comunicării hotărârii de respingere, în tot sau în parte a cererii de despăgubire), iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 184/2008 (publicată în M. Of. din 31 octombrie 2008), un termen unic de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Având în vedere că hotărârea din prezenta cauză a fost comunicată persoanei expropriate la data la care 26 septembrie 2008, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 184/2008 și dat fiind principiul neretroactivității legii, la data pronunțării hotărârii atacate era în vigoare Legea nr. 198/2004, deci termenul de 3 ani, ceea ce face ca excepția invocată să nu fie fondată. Prin Sentința civilă nr. 1914 din 09 decembrie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 32.905,8 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății cu titlu de despăgubiri și 3.800 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței s-au reținut următoarele: Prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 26 din 24 septembrie 2008 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 s-a dispus exproprierea și s-a aprobat acordarea prin consemnare a despăgubirilor aferente imobilului teren cu suprafață totală de 248,82 m.p. având nr. cadastrale x și nr. z situat în comuna București Șos. Odăi - acestea fiind stabilite la suma de 24.882 euro. Ulterior, prin Hotărârea nr. 26 1 din 26 martie 2010 s-a rectificat hotărârea anterioară, în sensul că s-a reținut că suprafața expropriată de la acesta este de 182,81 m.p., întrucât diferența de 66,015 m.p. fusese înstrăinată de reclamant în anul 2005 către SC L.S. SRL.

Prin această ultimă hotărâre s-au stabilit despăgubiri de 18.281 euro (în echivalent lei 67.072,99 lei) pentru terenul de 182,81 m.p. situat în Șos. Odăi cu numerele cadastrale x, z și y. Situația de fapt constatată prin hotărârea nr. 26 1 din 26 martie 2010 a fost confirmată în cauză de raportul de expertiză topografică efectuat de expert A.D. și de copia contractului de vânzare cumpărare autentificat din 28 noiembrie 2005 încheiat între reclamant și soția și SC L.S. SRL. În ceea ce privește valoarea de piață a terenului, la data întocmirii raportului de expertiză (24 septembrie 2009), aceasta este în sumă de 180 euro/ m.p. Prejudiciul suferit de reclamant prin expropriere este reprezentat exclusiv de scoaterea din patrimoniul său a terenului de 182,81 m.p.

Niciun alt prejudiciu nu mai este suferit de reclamant, iar susținerile sale privind prejudiciul reprezentat de veniturile ce ar fi putut fi obținute din exploatarea terenului expropriat nu pot fi reținute cu acest titlu, deoarece singura pierdere din patrimoniu suferită de acesta prin expropriere este pierderea dreptului de proprietate asupra terenului a căruia valoare este de 180 euro/ m.p. Obiecțiunile formulate de pârâtă, în sensul că nu au fost avute în vedere prețurile de tranzacționare pentru terenuri din zonă, ci ofertele pe piață au fost încuviințate față de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, însă în cauză nu s-a dovedit existența unor vânzări pentru imobile similare celui expropriat în perioada septembrie 2008, când s-a expropriat terenul reclamantului.

În consecința, având în vedere dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 coroborat cu art. 25 și 26 din Legea nr. 33/1994 și art. 44 alin. (4) din Constituție și articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și concluziile raportului de expertiză, tribunalul a admis cererea și a stabilit valoarea despăgubirilor pentru terenul de 182,81 m.p. expropriat la suma de 32.905,8 euro adică 180 euro/ m.p.

Asupra apelurilor declarate în cauză, s-au reținut următoarele: Cu privire la apelul declarat de pârât: a. Critica formulată de apelantul pârât referitoare la soluționarea excepției tardivității formulării cererii este neîntemeiată, dar pentru alte considerente decât cele care au fundamentat soluția primei instanțe și care vor substitui motivarea încheierii din data de 11 martie 2009. Hotărârea de stabilire a despăgubirilor contestată în prezenta cauză a fost emisă la data de 24 septembrie 2008. La data respectivă, textul art. 9 din Legea 198/2004 prevedea că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.

Termenul de 3 ani, respectiv termenul de 15 zile prevăzute de textul legal enunțat mai sus, nu pot fi considerate ca fiind alternative în sensul de a fi lăsate la alegerea expropriatului, astfel cum a reținut tribunalul. O asemenea interpretare ar permite părții care de pildă, a pierdut termenul de 15 zile, să formuleze contestația în termenul mai mare, de 3 ani, ceea ce ar lipsi de conținut reglementarea a două termene diferite. Aceste termene au fost prevăzute ca fiind alternative în sensul că incidența unuia sau a altuia în cazurile particulare depinde de situația în care partea a formulat sau nu cerere pentru plata despăgubirilor.

Având în vedere că apelantul reclamant nu a formulat cerere de despăgubire, nu este aplicabil în cauză termenul de 15 zile, care curge de la data comunicării hotărârii comisiei prin care s-a respins în tot sau în parte cererea de despăgubire, raportarea la acest termen presupunând așadar, prin ipoteză formularea unei cereri de restituire. Nefiind depusă o asemenea cerere de restituire, în cauză se aplică termenul alternativ prevăzut de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, respectiv termenul de 3 ani, care curge de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) (și anume H.G. nr. 828/2008). Cum acțiunea a fost introdusă pe rolul instanței la data de 26 ianuarie 2009, termenul menționat nu a fost depășit, în mod corect fiind respinsă excepția tardivității invocată de pârâtă.

b. Critica invocată de apelantul pârât, referitoare la stabilirea valorii terenului expropriat în baza unui raport de expertiză care nu respectă criteriile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, în sensul că acesta a fost întocmit pe bază de oferte de vânzare și nu prețuri de tranzacționare efective, este fondată. Art. 26 alin. (2) din Legea 33/1994, la care face trimitere art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, prevede că la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului, sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Sintagma „prețul cu care se vând în mod obișnuit imobile de același fel în unitatea administrativ teritorială” la care face referire art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 are semnificația de preț plătit efectiv și consemnat ca atare în contracte autentice de vânzare cumpărare, și nu oferte de preț extrase de la rubricile de vânzări de pe internet și din anunțurile de mică publicitate. Or, examinând raportul de expertiza întocmit în fața primei instanțe s-a constatat că stabilirea despăgubirii propusă a fi acordată reclamantului s-a realizat prin metoda comparației vânzărilor, având la bază oferte de vânzare extrase din anunțurile de publicitate imobiliară de pe internet, motiv pentru care Curtea a încuviințat proba cu o nouă expertiză.

Raportul de expertiză, refăcut în urma obiecțiunilor formulate de pârât, a stabilit o valoare a despăgubirii pentru terenul expropriat la data efectuării raportului de expertiză (astfel cum prevăd dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994) în sumă de 103.764 lei, respectiv 23.948 euro (131 euro/ m.p.). Această valoare corespunde criteriilor prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea fiind raportată la prețuri de tranzacționare efectivă a unor terenuri similare rezultate din contractele de vânzare cumpărate încheiate în cursul anului 2011, cu aplicarea corecțiilor corespunzătoare, în raport cu caracteristicile terenurilor folosite drept comparabile.

Cu privire la apelul declarat de reclamant: Față de cele reținute mai sus, cu privire la nelegalitatea raportului de expertiză întocmit în fața primei instanțe, nu poate fi primită critica referitoare la stabilirea valorii terenului la suma de 182 euro/ m.p., cum s-a menționat în respectivul raport, iar nu 180 euro/ m.p., cum a reținut tribunalul. Critica referitoare la neacordarea unei despăgubiri și pentru prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii este nefondată. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a solicitat stabilirea unui alte despăgubiri în afara acordării unei sume mai mari, reprezentând valoarea terenului expropriat, pe care acesta a estimat-o la suma de 400 euro/ m.p.

Nici prin motivele de apel acesta nu a menționat expres în ce constă acest prejudiciu, arătând doar că este îndreptățit să obțină, pe lângă valoarea de circulație a terenului și o sumă reprezentând prejudiciul suferit prin expropriere, independent de existența sau neexistența unor dovezi suplimentare de investiții realizate de proprietar pe terenul expropriat. O asemenea interpretare nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 1169 C. proc. civ, cel ce face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească, iar apelantul reclamant, căruia îi revenea sarcina probei sub acest aspect, nu a probat în cauză faptul că a suferit un alt prejudiciu în afara celui reprezentat de scoaterea terenului din patrimoniul său și pentru care i se cuvin despăgubiri corespunzător valorii terenului.

Apelantul reclamant nu a dovedit faptul că pe terenul expropriat ar fi fost amenajate locuri de parcare, pentru a se putea vorbi de existența unui prejudiciu cert prin exproprierea terenului, nefiind invocată în cauză și cu atât mai mult dovedită, nici măcar o intenție de amenajare a unor locuri de parcare pe terenul respectiv. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, criticând-o pentru greșita obligare la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în apel. Decizia a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 33/1994, întrucât dispozițiile invocate se aplică în situația în care instanța este sesizată și se pronunță pe cererea de expropriere și nu în situația în care exproprierea s-a făcut conform procedurilor speciale prevăzute de Legea nr. 198/2004, iar reclamantul sesizează instanța doar cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, acțiunea prin care se contestă cuantumul despăgubirilor se soluționează potrivit art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, iar potrivit art. 18 din Legea nr. 198/2004, dispozițiile legii se completează cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum și cu cele ale Codului civil și ale Codului de procedură civilă. Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează astfel potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că ele se suportă de partea care a căzut în pretenții și nu de către expropriator. Analizând decizia în raport de critica formulată, ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed: Art. 9 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, sub imperiul căreia s-a născut raportul juridic dedus judecății, prevedea că acțiunea formulată în conformitate cu prevederile acestui articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii. Art. 18 din aceeași lege prevedea că d ispozițiile legii se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum și cu cele ale Codului civil și ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu prevăd altfel.

Aceste dispoziții au fost reluate, de altfel, de art. 22 alin. (3) și art. 34 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, prin care s-a abrogat Legea nr. 198/2004. Legea nr 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică prevede în art. 38 că toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere și retrocedare, inclusiv înaintea instanțelor judecătorești, se suportă de expropriator. Norma legală se referă deci la toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere, iar contestarea cuantumului despăgubirilor, la care face trimitere art. 9 din Legea nr. 198/2004, reprezintă numai o parte din acestea.

Având în vedere că în stabilirea cuantumului despăgubirilor procedura de expropriere era cea reglementată de legea cadru în materia exproprierii (în parte deci) și ținând cont de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 198/2004, precum și că această lege nu cuprindea dispoziții contrare privind cheltuielile aferente, Înalta Curte constată că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 38 din Legea nr. 33/1994. Nefiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 împotriva deciziei nr. 303/ A din 20 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2013.