ÎCCJ, decizie (scj.ro #130134)

Însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor. Elemente constitutive

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului

Indice alfabetic:

Drept penal

-

însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor

C. pen.,

art. 243

Fapta avocatului de a-și însuși prin efectuarea unui transfer bancar în conturile personale, pe nedrept, o sumă de bani transferată din eroare de către o societate în contul cabinetului de avocatură al făptuitorului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de „însușire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor”, în modalitatea însușirii pe nedrept a unui bun mobil ajuns din eroare în posesia făptuitorului.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 55/A din 11 februarie 2016

Prin sentința nr. 327 din 20 octombrie 2015 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori, a fost condamnat inculpatul A., avocat, pentru comiterea infracțiunii de însușire a bunului găsit prevăzută în art. 216 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., la pedeapsa de 3 luni închisoare.

În conformitate cu prevederile art. 81 și art. 82 C. pen. anterior, a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 3 luni.

A admis acțiunea civilă formulată de către partea civilă societatea B. Ungaria și, conform art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., a dispus obligarea inculpatului, în solidar cu partea responsabilă civilmente Cabinet de Avocat A., la plata despăgubirilor în cuantum de 34.130,27 euro - sau echivalentul în lei la data plății plus dobânda legală începând cu data de 6 august 2013 și până la zi.

Pentru a se pronunța astfel, curtea de apel a constatat că la 19 iulie 2013 a fost emisă, de către partea civilă, o factură către filiala societății din Slovacia însă, din eroare, plata acestei facturi și virarea sumei de 34.130,27 euro a avut loc în contul deschis la Banca C. pe numele Cabinetului de Avocat A. al cărui împuternicit este inculpatul.

Analiza actelor depuse de către partea civilă a arătat că plata s-a făcut din eroare în alt cont decât cel al beneficiarului facturii, care era D. Slovacia.

Deosebit de elocvente în susținerea acestei afirmații au fost conținutul facturii din 19 iulie 2013 privind plată materie primă pentru fabricarea de spumă din polistiren expandat, extrasul de cont (ce atestă că suma aferentă acelei facturi - 34.130,27 euro a fost virată în contul Cabinetului de Avocat A.) și adeverința de transfer valutar.

Deși partea civilă a sesizat eroarea și a încunoștințat unitatea bancară, tranzacția nu a mai putut fi anulată.

Unitatea bancară din România l-a încunoștințat pe inculpat despre acest incident, fapt ce l-a determinat pe acesta ca la data de 30 iulie 2013 să deschidă un nou cont bancar pe numele Cabinetului de Avocat A., în condițiile în care vechiul cont bancar era închis la data de 26 iulie 2013 și să dispună transferul sumei totale de 33.800 euro la datele de 31 iulie și 19 august 2013 în conturile personale deținute la Banca E. și Banca F.

În drept, fapta inculpatului, care ajungând în posesia sumei de 34.130,27 euro ce din eroare a fost virată de persoana vătămată societatea B. Ungaria în contul deschis la Banca C. pe numele Cabinetului de Avocat A., al cărui titular era inculpatul, nu a restituit-o până în prezent, însușind-o pe nedrept, prin aceasta cauzându-se un prejudiciu persoanei vătămate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de însușire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor prevăzută în art. 216 alin. (2) C. pen. anterior.

Fapta a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege - respectiv intenție directă - inculpatul având reprezentarea clară a faptului că nu era beneficiarul real al acestei sume și, cu toate acestea, și-a însușit și apoi a dispus pe nedrept de aceasta.

Legiuitorul a prevăzut în alin. (2) al art. 216 C. pen. anterior varianta bunului ajuns din eroare în posesia făptuitorului, vizându-se situația de remitere a unui bun din cauza unei confuzii, așa cum este cazul și în prezenta cauză.

Infracțiunea, contrar celor susținute de apărătorul ales al inculpatului, subzistă, deoarece inculpatul a avut reprezentarea clară a faptului că, nemaiavând din cursul anului 2009 niciun fel de raport juridic cu partea civilă, aceasta nu avea niciun motiv să-i vireze în cont vreo sumă de bani. Că lucrurile stau de o atare manieră rezidă și din faptul că la momentul virării sumei de bani inculpatul nici măcar nu mai avea cont deschis la Banca C., deschizând un astfel de cont doar după ce a fost încunoștințat că, din eroare, i-a fost virată o sumă de bani.

Atitudinea ilicită a inculpatului a reieșit și din faptul că acesta și-a transferat apoi, în tranșe, sume de bani în conturile personale deschise la alte bănci, făcând practic imposibilă recuperarea sumei însușite pe nedrept.

Sigur că activitatea inculpatului se putea circumscrie sau își găsea ecou și în legislația civilă - plata nedatorată, însă acest lucru nu l-a exonerat de răspundere penală, în contextul în care sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 216 alin. (2) C. pen. anterior.

Făcând aplicarea globală a legii penale mai favorabile, potrivit Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, curtea de apel a constatat că, în ansamblu, vechiul Cod penal este legea mai favorabilă în cauza concretă dedusă judecății, deoarece limitele de pedeapsă au fost identice în ambele legi penale analizate, însă vechiul Cod penal permite alte modalități de individualizare a pedepselor, mai favorabile inculpatului.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul, criticând soluția ca netemeinică și nelegală și solicitând, între altele, achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.

Inculpatul a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să constate că art. 243 alin. (2) C. pen. sancționează însușirea unui bun mobil ce aparținea altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului; or, o sumă de bani ajunsă prin virament bancar în posesia făptuitorului nu echivalează cu noțiunea de bun mobil.

În realitate, a arătat inculpatul, în cauză este incidentă instituția plății nedatorate, prevăzută în art. 1341 C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând apelul atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, constată, în principal, următoarele:

În ceea ce privește fondul cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că obiectul material al infracțiunii de însușire a bunului găsit este orice bun susceptibil de a fi eventual pierdut sau predat din eroare altei persoane decât adevăratul destinatar.

În speță, inculpatul a refuzat să restituie o sumă de bani care a ajuns din eroare în contul său.

Critica inculpatului că banii în monedă electronică nu pot constitui obiect material al acestei infracțiuni „pentru că nu sunt palpabili” este nefondată. Atât prin prisma legii civile, cât și a legii penale, banii reprezintă bunuri mobile. Este adevărat că în speță nu este vorba despre o sumă de bani remisă în materialitatea ei, ci de o sumă aflată într-un cont bancar, însă textul de lege nu face distincție, referindu-se doar la un bun mobil și, atâta vreme cât acest bun este susceptibil de a ajunge din eroare la altă persoană decât adevăratul destinatar, condiția privind obiectul material este îndeplinită.

Prin „însușirea” bunului de către cel la care a ajuns din eroare se înțelege efectuarea vreunui act patrimonial care implică luarea în stăpânire a bunului: consumare, transformare, înstrăinare, distrugere etc.

Așa cum rezultă din probele administrate în cauză, plata s-a făcut de către partea civilă la 19 iulie 2013.

La 30 iulie 2013, reprezentanții unității bancare din România l-au anunțat pe inculpat despre faptul că sunt în imposibilitatea de a-i vira o sumă de bani, întrucât contul biroului de avocatură este închis din 26 iulie 2013, motiv pentru care inculpatul a deschis un nou cont bancar la aceeași unitate bancară pe numele cabinetului de avocatură pentru a putea primi suma de bani, cont din care a transferat suma de 33.800 euro, în conturile personale deținute la alte două bănci. Ca atare, în cauză inculpatul și-a însușit la 31 iulie 2013, respectiv 19 august 2013 o sumă de bani ajunsă din eroare în contul cabinetului de avocatură și despre care cunoștea că nu-i aparține, în conturile personale.

În cazul variantei ajungerii bunului din eroare în posesia altuia, pentru întregirea laturii obiective este necesară îndeplinirea unei cerințe esențiale, și anume ca însușirea să se facă „fără drept.” Inculpatul a invocat faptul că între el și partea civilă a existat o colaborare în anul 2009, iar această sumă putea reprezenta o plată pentru servicii trecute sau o plată pentru viitoare servicii. În cauză se poate reține îndeplinirea cerinței esențiale atașate elementului material, deoarece existența unei relații comerciale, în urmă cu 4 ani, în care ambele părți și-au respectat obligațiile asumate nu îl îndreptățea pe inculpat să creadă că suma primită era o plată pentru servicii prestate și cu atât mai puțin pentru servicii viitoare, ce nu fuseseră contractate. De altfel, inculpatul a fost înștiințat de către bancă despre faptul că suma a ajuns din eroare în contul său, dar acesta a refuzat să o restituie.

Inculpatul a invocat faptul că cele reținute reprezintă un litigiu civil, incidentă fiind instituția plății nedatorate, motiv pentru care infracțiunea de însușire a bunului găsit nu poate fi reținută. În primul rând, aspectul că anumite fapte pot face obiectul unui litigiu civil nu poate exclude posibilitatea îndeplinirii condițiilor de tipicitate pentru reținerea unei infracțiuni (furt, înșelăciune, abuz de încredere). În al doilea rând, simplul fapt că suma de bani a ajuns în contul inculpatului nu conduce la consumarea infracțiunii de însușire a bunului găsit. La acel moment se putea vorbi, într-adevăr, de o plată nedatorată. Faptul că ulterior inculpatul a refuzat să restituie suma ajunsă în contul său din eroare și că și-a însușit-o, transferând-o în alte conturi, a condus la realizarea infracțiunii prevăzute în art. 216 alin. (2) C. pen. anterior.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței nr. 327 din 20 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori.