ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație formulat de condamnatul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 2410 din 07 decembrie 2017 a Judecătoriei Brașov, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. s-a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă SC B. SRL, prin reprezentant legal C.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, Parchetul a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, prev. de art. 243 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în data de 14 ianuarie 2016, a primit, din eroare, în contul societății pe care o administrează, suma de 200.000 RON, de la SC B. SRL, din Brașov, conform O.P. nr. x din 14 ianuarie 2016, iar, ulterior, când s-a constatat această eroare și i s-a solicitat remiterea acestei sume, a refuzat, în mod expres, să dea curs solicitării, însușindu-și, pe nedrept, această sumă de bani.

Instanța de fond a observat că, potrivit art. 243 C. pen. "Fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităților sau celui care l-a pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și însușirea pe nedrept a unui bun mobil ce aparține altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, sau nepredarea acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparține."

Analizând varianta reținută în actul de sesizare a instanței privind modalitatea de săvârșire a faptei, raportat la varianta susținută de inculpat privind modalitatea de săvârșire a faptei, prin compararea și raportarea ambelor variante la probele administrate în cauză, instanța de fond a apreciat că faptei imputate inculpatului îi lipsesc elemente esențiale pentru a constitui infracțiune, neexistând probe în sensul săvârșirii infracțiunii de însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, fapta săvârșită de inculpat nefiind prevăzută de legea penală.

Astfel, instanța de fond a reținut că, din actele de cercetare efectuate în cauză, din probele administrate, nu rezultă că inculpatul A. ar fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, respectiv fapta de care este învinuit, în condițiile prevăzute de textul de lege, mai sus menționat.

De asemenea, s-a apreciat că din probele administrate în cauza supusă judecății nu rezultă că inculpatul ar fi săvârșit fapta cu forma de vinovăție prevăzută de lege, respectiv cu intenție. În acest sens, instanța de fond a reținut că declarațiile inculpatului sunt consecvente, coerente și credibile pe tot parcursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată. Modalitatea de săvârșire a faptelor reținută în sarcina inculpatului presupune probe certe, care să demonstreze fără echivoc intenția sa infracțională. În lipsa acestor probe, orice speculații privind logica infracțională duc spre conturarea unui dubiu care profită inculpatului.

În continuare, s-a subliniat că infracțiunea are ca obiect material, în cazul prevăzut de alin. (1) al art. 243 C. pen., un bun găsit, iar în cazul prevăzut de alin. (2), un bun ajuns din eroare în posesia făptuitorului.

Totodată, s-a reținut că, în primul caz, infracțiunea se realizează fie printr-o inacțiune, nepredarea bunului găsit autorităților sau celui care l-a pierdut în termen de 10 zile, fie printr-o acțiune, dispunere de acel bun ca al său; în cazul alin. (1) teza a II-a legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru predarea bunului, însă sub aspectul laturii obiective, infracțiunea se realizează prin însușirea pe nedrept de către făptuitor a unui bun găsit, ajuns în posesia sa, adică prin efectuarea de către acesta a unui act care implică luarea în stăpânire a bunului. Sub aspectul laturii subiective indiferent de modalitatea de săvârșire, infracțiunea implică vinovăția făptuitorului numai sub forma intenției. Intenția, în acest caz presupune cunoașterea de către făptuitor a împrejurării că bunul pe care și-l însușește este un bun pierdut sau abandonat.

Instanța de fond a constatat că inculpatul A., în calitate de reprezentant al SC D. SRL Deva, jud. Hunedoara, încasând prin virarea bancară în contul firmei sale suma de 200.000 RON provenind de la SC B. SRL, din Brașov, societate cu care a derulat relații comerciale timp de 6 ani, nu și-a însușit un bun găsit, ci o sumă de bani virată pe numele societății sale, în contul său, evidențiată în contabilitate, despre care a susținut că provenea dintr-o tranzacție comercială și i se cuvenea, fiind un debit pe care îl avea de încasat de la societatea persoanei vătămate, aspect credibil în condițiile în care relațiile dintre părți fuseseră de colaborare pe parcursul mai multor ani, concretizate în contracte comerciale de prestare servicii, iar societatea persoanei vătămate mai făcuse și anterior astfel de plăți către societatea inculpatului, prin aceleași modalități de virare în cont bancar, la care se adaugă și agrearea unor moduri de stingere a datoriilor de către acționarii din Austria.

Natura acestei sume, a contractului dintre părți, dacă această sumă se cuvenea sau nu inculpatului și cu ce titlu sau, dimpotrivă, ar fi dus la o îmbogățire fără just temei, sunt, în opinia instanței de fond, aspecte de natură comercială care fac obiectul relațiilor contractuale dintre părți și care, în accepțiunea legislației civile, este legea părților. Astfel de litigii se soluționează în caz de neînțelegeri pe calea unui litigiu civil. Așadar, s-a apreciat că aspectele referitoare la încasarea acestei sume de bani și contestarea ei de către persoana vătămată se circumscriu normelor procesuale civile, comerciale, fapta inculpatului nefiind prevăzută de legea penală ca fiind o infracțiune.

De asemenea, s-a reținut că aceste împrejurări nu pot înclina decât către reținerea unei bănuieli cu privire la existența unei fapte imputate inculpatului, unui dubiu cu privire la o anume activitate infracțională, circumscrise unei acuzații penale, însă nu pot susține, dincolo de orice îndoială rezonabilă, nici existența certă a unei infracțiuni și nici vinovăția acuzatului, în condițiile în care există un ansamblu de date, elemente, informații cărora le lipsește caracterul cert, necontestat, verosimil, credibil și concordant.

Din analiza întregului material probator administrat în cauză, instanța de fond a constatat că nu se poate stabili, fără urmă de îndoială, că în fapt au fost săvârșite infracțiuni, în forma de vinovăție prevăzută de lege, că fapta este prevăzută de legea penală, motiv pentru care a dispus achitarea inculpatului.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov și partea civilă SC B. SRL.

Prin Decizia penală nr. 430/AP din 26 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov și de partea civilă SC B. SRL împotriva Sentinței penale nr. 2410 din 07 decembrie 2017 pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul nr. x/2016, pe care a desființat-o în totalitate și rejudecând:

În temeiul art. 243 alin. (2) C. pen. și art. 61 C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A., la o pedeapsă de 3.000 de RON amendă penală (150 de zile-amendă a câte 20 de RON pentru fiecare zi-amendă), pentru săvârșirea infracțiunii de însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63 C. pen. privind înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea.

În temeiul art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 19 și art. 25 C. proc. pen. și art. 1357 și urm. C. civ., a fost obligat inculpatul A. să plătească părții civile SC B. SRL suma de 200.000 de RON plus dobânda de referință a Băncii Naționale a României, calculată de la data de 24 ianuarie 2016 până la plata efectivă a debitului.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că din probele administrate în cauză rezultă, dincolo de orice dubiu rezonabil, că inculpatul și-a însușit suma de 200.000 de RON, virată din eroare de către martora E., angajată a părții civile SC B. SRL, în contul societății administrate de el.

Astfel, s-a observat că martora E., audiată nemijlocit de instanța de apel, a arătat că la data de 14 ianuarie 2016 a intenționat să facă, printr-un sistem de internet banking, o plată către unul din furnizorii părții civile, respectiv către SC F. SRL. Pentru că șablonul predefinit pentru efectuarea electronică a plăților către această societate era situat în vecinătatea celui destinat efectuării plăților către societatea inculpatului SC D. SRL, dintr-o evidentă eroare, martora a selectat șablonul predefinit al acestei din urmă societăți și a virat suma de 200.000 de RON către această societate.

De asemenea, instanța de apel a reținut că existența acestei erori de efectuare a plății către societatea inculpatului rezultă și din faptul că partea civilă avea de făcut într-adevăr o plată de 400.000 de RON către furnizorul SC F. SRL, dar pentru că nu se putea face plata în acest mod decât pentru maximum 200.000 de RON, martora a făcut în aceeași zi două plăți de câte 200.000 de RON fiecare. Cum eroarea de selectare a șablonului predefinit s-a produs doar în cazul uneia din cele două plăți de câte 200.000 de RON, doar aceasta a fost virată în contul societății inculpatului, cea de-a doua plată de 200.000 de RON fiind virată în contul furnizorului SC F. SRL. Factura emisă de această din urmă societate atestă fără dubiu existența acestei datorii.

Totodată, s-a mai reținut că existența erorii la virarea sumei rezultă și din faptul că aceasta a fost sesizată abia la data de 01 martie 2016, atunci când reprezentantul furnizorului SC F. SRL a sesizat părții civile că i-a fost virată doar suma de 200.000 de RON, în loc de 400.000 de RON, cât i se datora. Constatând eroarea, respectiv faptul că doar una din cele două plăți de câte 200.000 de RON fusese efectuată către SC F. SRL, cea de-a doua fiind făcută din eroare către societatea inculpatului SC D. SRL, martora E. l-a sunat pe inculpat și i-a explicat ce s-a întâmplat. Refuzul inculpatului de a restitui banii ajunși din eroare în contul societății sale și afirmația acestuia că banii respectivi reprezintă "o mană cerească" pentru el sunt aspecte care denotă, în mod cert, potrivit instanței de apel, intenția inculpatului de a-și însuși banii ajunși din eroare în contul societății sale.

Faptul că, după ce a primit banii necuveniți și după ce i-a spus martorei la telefon că refuză să restituie suma primită, inculpatul a emis niște facturi cu care a încercat să justifice că partea civilă i-ar fi datorat această sumă de 200.000 de RON nu poate conduce la concluzia că ar exista vreun dubiu cu privire la săvârșirea de către inculpat a infracțiunii de însușire a bunului ajuns din eroare în posesia sa.

Modul în care s-a făcut plata, precum și faptul că societatea inculpatului nu mai avea relații comerciale cu societatea parte civilă de aproximativ 2 ani, denotă, potrivit instanței de apel, că plata sumei de 200.000 de RON făcută din eroare de martora E. în contul societății inculpatului nu avea ca bază desfășurarea unor relații comerciale între cele două societăți. Dimpotrivă, emiterea de către inculpat a facturii din 04 ianuarie 2016 a avut ca scop doar încercarea inculpatului de a da o aparență de justificare a încasării sumei ajunse din eroare în contul societății sale. Faptul că această factură nu a fost comunicată părții civile decât după ce inculpatul și-a însușit banii ajunși din eroare în contul societății sale, denotă că această factură a fost antedatată deliberat, pentru a se încerca justificarea sumei virate din eroare în data de 14 ianuarie 2016.

În plus, s-a reținut că susținerile inculpatului potrivit cărora era îndreptățit la niște bonusuri din partea părții civile, invocând în acest sens un email trimis către reprezentanții părții civile, nu poate conduce la o concluzia contrară, din moment ce aceste bonusuri nu i-au fost acordate de partea civilă. Inculpatul nu-și putea însuși singur aceste bonusuri, profitând de faptul că i-a fost virată din eroare o sumă de bani în cont.

Pentru aceste motive, curtea de apel a reținut că însușirea de către inculpatul A. a sumei de 200.000 de RON, ajunsă din eroare în contul societății sale SC D. SRL, constituie infracțiunea de însușire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen.

În sensul că însușirea sumelor virate din eroare în cont constituie infracțiunea de însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen., este practica judiciară a instanțelor în spețe similare, fiind menționate Sentința penală nr. 327/2015 a Curții de Apel Cluj, definitivă prin Decizia nr. 55/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ținând cont de gradul de pericol social al faptei, de cuantumul sumei însușite de inculpat și de modul în care acesta a încercat să justifice încasarea sumei, curtea i-a aplicat inculpatului pedeapsa amenzii, în cuantum de 3.000 de RON amendă penală (150 de zile-amendă a câte 20 de RON pentru fiecare zi-amendă), pentru săvârșirea infracțiunii de însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor. S-a apreciat că această sancțiune este în măsură să conducă la atingerea scopului pedepsei, având în vedere mobilul săvârșirii infracțiunii și contextul în care aceasta a fost comisă.

În ce privește latura civilă a cauzei, curtea de apel a constatat că prin cererea de la dosarul instanței de fond persoana vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 219.375 RON, formată din suma de 200.000 de RON plătită din eroare, suma de 5.000 de RON reprezentând onorariu avocat și suma de 14.375 RON reprezentând dobânda de referință calculată la data de 01 aprilie 2017, solicitându-se calcularea în continuare a acesteia până la recuperarea efectivă a sumei.

Reținând săvârșirea de către inculpat a infracțiunii prevăzute de art. 243 alin. (2) C. pen., ca urmare a însușirii sumei ajunse din eroare în contul societății inculpatului, curtea de apel a dispus obligarea inculpatului la restituirea acestei sume.

De asemenea, având în vedere că săvârșirea infracțiunii de însușire a sumei ajunse din eroare în contul societății sale îl pune de drept în întârziere pe inculpat, iar partea civilă a solicitat și plata dobânzii legale, potrivit O.G. nr. 13/2011, instanța de apel a dispus obligarea inculpatului și la plata dobânzii de referință a BNR, începând cu data săvârșirii infracțiunii până la plata efectivă a debitului. Cum virarea din eroare a sumei nedatorate s-a făcut la data de 14 ianuarie 2016, iar potrivit art. 243 C. pen. infracțiunea se consumă dacă făptuitorul nu restituie în termen de 10 zile bunul ajuns din eroare în posesia sa, curtea de apel a reținut ca dată a săvârșirii infracțiunii data de 24 ianuarie 2016. Așadar, s-a stabilit că aceasta va fi data de la care începe să curgă dobânda legală la care este îndreptățită partea civilă ca urmare a însușirii de către inculpat a sumei de 200.000 de RON plătită din eroare în contul societății sale.

În continuare, s-a reținut că sumele achitate de partea civilă avocatului care a reprezentat-o nu reprezintă despăgubiri civile, ci cheltuieli de judecată. Partea civilă nu a făcut însă dovada plății către avocat a sumei de 5.000 de RON, la care face referire în constituirea de parte civilă.

În final, curtea de apel a subliniat că inculpatul nu a acționat în calitate de prepus al SC D. SRL, pentru a se putea reține calitatea de parte responsabilă civilmente a acestei din urmă societății, ci acesta a acționat în calitate persoană care avea împuternicirea să retragă banii din conturile societății. Banii ajunși din eroare în contul societății i-a însușit inculpatul, fără să acționeze ca un prepus al societății. Această activitate a inculpatului nu este una care să justifice un raport de prepușenie între el și SC D. SRL, pentru a se putea reține condițiile de la răspunderea civilă delictuală a societății. Modul de comitere a faptei de către inculpat ar fi putut ridica problema răspunderii societății pentru fapta penală, însă nu s-a dispus trimiterea acesteia în judecată alături de inculpatul A.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A., prin apărător ales, avocat G., la data de 23 august 2018.

În cererea de recurs în casație formulată, inculpatul A., prin apărător, a invocat dispozițiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

În esență, apărarea a susținut că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzute de norma de incriminare, respectiv art. 243 alin. (2) C. pen.

Astfel, apărarea a apreciat că starea de fapt, astfel cum a fost descrisă în actul de sesizare și reținută de instanța de apel, descrie instituția plății nedatorate reglementată de prevederile art. 1341 C. civ., iar nu o faptă incriminată de normele de drept penal.

În acest sens, s-a menționat că una dintre condițiile esențiale pentru existența infracțiunii de însușire a bunului găsit este ca bunul însușit să fie pierdut de către posesor (să fi ieșit din posesia sau detenția acestuia fără voia sa). Bunul intrat din eroare în posesia făptuitorului reprezintă bunul mobil remis din eroare unui terț care îl primește crezând că îi este destinat. Elementul material al infracțiunii pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată constă în însușirea pe nedrept a bunului ajuns din eroare sau fortuit în posesia făptuitorului în termen de 10 zile din momentul în care făptuitorul a cunoscut că bunul nu îi aparține. Urmarea imediată constă în producerea unei pagube (valoarea bunului) în patrimoniul persoanei vătămate.

Sub aspectul laturii obiective, s-a susținut că infracțiunea se realizează prin nepredarea, dispunerea sau însușirea pe nedrept a unui bun găsit sau ajuns din eroare în posesia făptuitorului, iar sub aspectul laturii subiective, indiferent de modalitatea de săvârșire, infracțiunea implică vinovăția făptuitorului numai sub forma intenției.

Or, în speță, apărarea a subliniat că nu există nicio faptă prevăzută de legea penală, fiind incidente, cel mult, dispozițiile din legea civilă privind plata nedatorată sau îmbogățirea fără justă cauză. Astfel, s-a apreciat că, în prezentul dosar, instanța de apel a desființat instituția juridică a plății nedatorate, prin transformarea oricărei operațiuni comerciale derulate între operatori economici care au calitatea de profesioniști în element material al infracțiunii prevăzute de art. 243 alin. (2) C. pen.

De asemenea, s-a arătat că, în cauză, nu este negată existența unor relații de natură comercială care au presupus furnizarea unor servicii către persoana vătămată din partea societății D. SRL. Or, în contextul în care instanța de apel nu a permis inculpatului să administreze probe cu privire la aceste relații comerciale sau la prețul total al serviciilor prestate de D. SRL în favoarea societății B. SRL, apărarea a susținut că nu se poate concluziona asupra diferenței rămase de achitat conform convenției între acestea, contractul fiind legea părților. Ca atare, în opinia apărării, simpla împotrivire din partea uneia dintre părțile contractante de a-și îndeplini obligațiile de plată, corelativ cu credința fermă din partea cocontractantului în sensul existenței unor diferențe de plată, exclud operațiunea de însușire a plății valabil efectuate, chiar dacă ulterior este afirmată inexistența dorinței de efectuare a plății de către debitorul obligației.

În ceea ce privește operațiunile descrise de instanța de apel referitor la antedatarea facturii din 04 ianuarie 2016 și dispunerea de suma virată de către inculpat, deși aceasta a fost virată societății D. SRL, apărarea a susținut că acestea reprezintă fapte de natură penală pentru care inculpatul A. nu a fost trimis în judecată și față de care nu a fost atrasă răspunderea sa penală, astfel că este încălcată prezumția de nevinovăție a inculpatului cu privire la săvârșirea unor presupuse infracțiuni de fals și delapidare. Mai mult, chiar dacă nu s-a dispus condamnarea inculpatului pentru asemenea fapte, cu privire la care nu a existat sesizarea instanței de judecată, în opinia apărării, afirmarea unei stări de fapt care întrunește elementele constitutive ale acestor infracțiuni nu poate fi permisă și nu poate justifica o soluție de condamnare, cum este cea pronunțată în prezentul dosar. În acest sens, apărarea a susținut că nu se încearcă modificarea stării factuale reținute de instanța de apel, ci se subliniază doar limitele judecății în cadrul unui dosar penal, în care instanța nu poate reține cu prilejul soluționării cauzei săvârșirea altor infracțiuni pentru fapte care nu sunt vizate de actul de sesizare, această manieră de judecare a cauzei depășind obiectul și limitele judecății fixate prin actul de sesizare.

Totodată, apărarea a arătat că, în speță, inculpatul A. nu deține calitatea de subiect activ al infracțiunii pentru care a fost condamnat în calea de atac a apelului, întrucât nu a primit din eroare nicio sumă de bani, cei 200.000 RON nefiind virați inculpatului, transmiși acestuia sau remiși în orice altă modalitate către A. Suma de bani a fost virată societății D. SRL, în contul deschis pe numele acestei persoane juridice. De altfel, apărarea a precizat că această stare de fapt a fost confirmată de hotărârea recurată, în motivarea căreia s-a reținut că, deși plata se dorea a fi efectuată în contul SC F. SRL, din eroare, din cauza unui șablon predefinit pentru efectuarea electronică a plăților, s-a realizat în contul societății D. SRL. Pe cale de consecință, apărarea a apreciat că însăși situația premisă a normei de incriminare, care presupune existența posesiei din partea inculpatului asupra bunului, nu este îndeplinită în cauză. În acest sens, s-a subliniat că persoana juridică D. SRL este o entitate juridică distinctă de persoana fizică A., între cele două neexistând identitate. Posibilitatea inculpatului de a face operațiuni bancare în cadrul societății D. SRL, în virtutea calității sale de administrator, nu creează o confuzie sau o identitate între persoana fizică A. și persoana juridică D. SRL. O persoană fizică nu poate avea calitatea de "proprietar" al unei persoane juridice, societatea comercială cu răspundere limitată D. fiind o entitate distinctă, cu personalitate juridică și patrimoniu propriu. Or, în opinia apărării, acesta este și motivul pentru care regulile în materie de gestionare a patrimoniului și activității persoanei juridice diferă de cele ale persoanei fizice.

În plus, apărarea a susținut că, în hotărâre atacată, în partea finală a considerentelor, s-a reținut că inculpatul a acționat ca împuternicit al societății, acesta reprezentând limbajul uzual care definește contractul de mandat. Or, apărarea a considerat că însăși calitatea de mandatar a inculpatului față de mandantul societate comercială D. SRL, calitate afirmată și reținută de instanța de apel, exclude posibilitatea angajării răspunderii proprii a mandatarului. Răspunderea administratorului societății este răspunderea civilă contractuală a mandatului remunerat potrivit art. 2018 alin. (1) C. civ. În acest sens, s-a precizat că, potrivit art. 2009 C. civ., contractul de mandat este "contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant". Ca atare, apărarea a apreciat că acțiunile mandatarului realizate în numele și pe seama societății nu atrag răspunderea proprie a mandatarului, ci a mandantului în numele căruia sunt realizate.

Prin urmare, având în vedere că inculpatului nu i-a fost virată vreo sumă de bani, apărarea a susținut că este nelegală și soluția pronunțată pe latură civilă, prin care s-a stabilit îndeplinirea obligației de restituire a sumei de 200.000 RON de către inculpat. În acest sens, s-a subliniat că respectiva sumă de bani a intrat în contul societății D. SRL, care a dispus de operațiunile de încasări și plăți prin intermediul persoanelor împuternicite.

În continuare, apărarea a menționat că fapta este lipsită și de elementele de tipicitate subiectivă, întrucât eventuala obligație de restituire cădea în sarcina societății D. SRL căreia i-a fost virată suma de 200.000 RON. Or, instanța de apel, în mod eronat, a analizat conduita inculpatului, care nu putea dispune operațiuni de restituire în nume propriu, singura în măsură să procedeze în această manieră fiind societatea beneficiară. De altfel, în opinia apărării, chiar exprimarea privind însușirea de către inculpat a sumei ajunsă în contul societății "sale" D. SRL este defectuoasă, întrucât, așa cum s-a menționat anterior, nicio persoană fizică nu este proprietar al unei entități juridice.

De asemenea, apărarea a menționat că lipsa intenției directe ca formă a vinovăției cu care poate fi săvârșită infracțiunea pentru care a fost pronunțată soluția de condamnare este confirmată de raționamentul instanței de apel, conform căruia inculpatul A. se considera îndreptățit la niște bonusuri din partea părții civile. Or, tocmai această voință internă a inculpatului, reprezentarea existenței unor datorii pe care partea civilă le avea față de societatea D. SRL, al cărei administrator este inculpatul, exclude, în opinia apărării, existența elementului material al infracțiunii constând într-un act de însușire pe nedrept. De altfel, s-a subliniat că, această reprezentare internă, factorul intelectiv, constând în credința inculpatului cu privire la existența datoriilor a căror plată a și solicitat-o părții civile în prealabil, nu are nicio legătură cu poziția cocontractantului său și nu poate fi condiționată de existența în mod concomitent a aceleiași opinii din partea cocontractantului debitor al obligației de plată.

Așadar, în opinia apărării, credința interioară a inculpatului în sensul că i se cuveneau societății sumele pentru serviciile prestate face ca refuzul de restituire să fie unul legitim, nefiind suficientă invocarea unei erori cu privire la efectuarea plății din partea persoanei în sarcina căreia incumbă în mod real datoria pentru ca refuzul de restituire să devină nejustificat.

Concluzionând, apărarea a apreciat că, în cauză, este incident motivul de recurs în casație prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă cu privire la care nu deține calitatea de subiect activ, iar aceasta este lipsită atât de elementele de tipicitate subiectivă, fiind reținută de instanța de apel convingerea inculpatului în sensul că societatea D. este îndreptățită la plata sumei virate de partea civilă, cât și de elementele de tipicitate obiectivă, întreaga stare de fapt redată în actul de sesizare și analizată în calea de atac a apelului conturând cel mult posibilitatea învestirii instanței civile cu un litigiu de constatare a unei plăți nedatorate.

Față de aspectele anterior indicate, apărarea a susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen. și a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casație.

La data de 19 septembrie 2018, partea civilă SC B. SRL, prin avocat ales H., a depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului în casație.

În esență, partea civilă a apreciat că, din considerentele hotărârii atacate rezultă o stare de fapt și de drept contrară celei susținute de către inculpat în cererea de recurs în casație.

De asemenea, s-a subliniat că, potrivit literaturii de specialitate, teza I a art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. presupune lipsa tipicității obiective, atunci când se retine incidența dezincriminării, ori când fapta comisă este de natură civilă ori o contravenție sau când nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de factură obiectivă, ori când subiectul activ nu întrunește cerințele speciale prevăzute de lege.

Totodată, s-a menționat că, în cererea de recurs în casație nu s-au făcut trimiteri la materialul probator administrat în cauză, nu au fost menționate aspectele din considerentele hotărârii atacate care ar impune adoptarea soluției solicitate de către inculpat și nu s-au făcut niciun fel de mențiuni referitor la nerespectarea obligațiilor care îi reveneau acestuia de a depune înscrisurile solicitate de către instanță.

Așadar, față de starea de fapt dedusă judecății, s-a apreciat că nu există niciun dubiu că hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept aplicabile.

La data de 20 septembrie 2018, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a depus concluzii scrise.

În esență, Parchetul a susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că înțelesul cazului prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei, fiind incident alt tip de răspundere), cât și situația în care lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât "vinovăția prevăzută de lege" (Secția penală, Decizia nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, www.scj.ro).

De asemenea, s-a menționat că scopul recursului în casație este acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, nu soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor și stabilirea vinovăției. Consecința recursului în casație este doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Astfel, Parchetul a apreciat că, în cauză, starea de fapt reținută atât în actul de sesizare a instanței, cât și de către instanța de apel se circumscrie elementelor constitutive ale infracțiunii de însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor. De altfel, s-a precizat că încadrarea în dispozițiile art. 243 alin. (2) C. pen. a faptei constând în însușirea unei sume transferate în contul bancar al unei entități asupra căreia inculpatul dispune a fost confirmată de instanța supremă prin Decizia penală nr. 55/A din 11 februarie 2016.

În plus, s-a menționat că Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să aibă în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv. Or, analizarea declarațiilor date de persoanele ascultate cu respectarea garanțiilor procedurale presupune o reapreciere a probelor deja administrate în cauză cu influențe asupra situației faptice constatate și a poziției subiective a acestora, analiză ce excedează unor verificări de legalitate care pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casație.

Așadar, Parchetul a apreciat că, prin promovarea căii extraordinare de atac, inculpatul tinde la rejudecarea fondului cauzei.

În final, s-a susținut că hotărârea Curții de Apel Brașov nu este susceptibilă de critici privind conformitatea cu legea și nu se impune a fi reformată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 11 octombrie 2018.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 13 noiembrie 2018, cererea de recurs în casație a fost admisă în principiu numai cu privire la susținerile privind inexistența laturii obiective a infracțiunii, precum și lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incidentă răspunderea civilă.

De asemenea, Înalta Curte a reținut, în esență, că susținerile recurentului privind latura subiectivă a infracțiunii, nu pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât în cadrul acestui motiv de recurs în casație se analizează întrunirea elementelor constitutive ale unei infracțiuni doar sub aspectul laturii obiective, nu și lipsa vinovăției prevăzută de lege. De altfel, aceste argumente nu pot fi circumscrise niciunuia dintre celelalte cazuri de recurs în casație prevăzute de lege.

Totodată, în ceea ce privește aspectele de fapt invocate de recurent, Înalta Curte a subliniat că, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel. Or, instanța de recurs în casație nu poate să examineze, în această cale extraordinară de atac aspecte de fapt sau să dea o nouă apreciere materialului probator administrat în cauză.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului." (Decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.scj.ro)

De asemenea, s-a statuat că "dispozițiile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.

(...) verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective [nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) și care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.] " (Decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.scj.ro).

Totodată, s-a reținut că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.scj.ro).

Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte poate analiza dacă fapta, astfel cum a fost reținută prin decizia recurată corespunde tiparului de incriminare al infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A.

Din această perspectivă, se constată că, prin Decizia penală nr. 430/AP din 26 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3.000 de RON amendă penală (150 de zile-amendă a câte 20 de RON pentru fiecare zi-amendă) pentru săvârșirea infracțiunii de însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen., reținându-se în fapt, în esență, că, inculpatul A. și-a însușit suma de 200.000 de RON, virată din eroare, la data de 14 ianuarie 2016, de către martora E., angajată a părții civile SC B. SRL, în contul societății administrate de inculpat, respectiv D. SRL.

În legătură cu această faptă, recurentul a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor întrucât: bunul nu a ajuns în posesia acestuia și, astfel, nu poate avea calitatea de subiect activ; nu este îndeplinită situația premisă a infracțiunii prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen., respectiv existența posesiei asupra bunului; este incidentă răspunderea civilă, respectiv dispozițiile privind plata nedatorată sau îmbogățirea fără justă cauză.

Potrivit art. 243 alin. (2) C. pen., însușirea pe nedrept a unui bun mobil ce aparține altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, sau nepredarea acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparține, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Din analiza dispozițiilor legale anterior menționate, rezultă că subiectul activ al acestei infracțiuni nu este circumstanțiat, putând fi, așadar, orice persoană care îndeplinește condițiile cerute de lege și comite o asemenea faptă, textul necondiționând existența infracțiunii de vreo calitate specială.

Referitor la situația premisă, condiție prealabilă necesară pentru existența infracțiunii, reflectând preexistența unei realități pe care trebuie să se grefeze săvârșirea faptei și care face parte din conținutul juridic al infracțiunii, se observă că, în varianta prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen., situația premisă constă în aceea că bunul ajunge în posesia făptuitorului independent de voința lui, respectiv din eroare sau în mod fortuit.

De asemenea, în ceea ce privește latura obiectivă, se constată că elementul material al infracțiunii constă în însușirea sau nepredarea bunului ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului. Însușirea bunului de către cel la care a ajuns din eroare sau în mod fortuit presupune efectuarea de acte cu caracter patrimonial care evidențiază luarea în stăpânire a bunului, în sensul că făptuitorul se comportă față de acesta ca și când ar fi propriul său bun, iar nepredarea presupune omisiunea celui care a găsit bunul de a-l remite, preda autorităților sau celui ce l-a pierdut.

Pentru întregirea laturii obiective, trebuie îndeplinită și cerința ca însușirea bunului trebuie să se facă pe nedrept, respectiv fără consimțământul celui deposedat, iar nepredarea bunului autorităților sau posesorului, deținătorului ori proprietarului acelui bun, când acesta este cunoscut, constituie element material al infracțiunii dacă au trecut 10 zile din momentul în care făptuitorul a realizat că bunul nu-i aparține.

Totodată, Înalta Curte reține că infracțiunea prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen., în modalitatea omisivă (nepredarea), se comite la expirarea termenului de 10 zile calculat de la momentul la care făptuitorul a realizat că bunul nu îi aparține, iar în modalitatea comisivă (însușirea), se poate săvârși anterior expirării intervalului de 10 zile în care bunul ar fi trebuit predat, respectiv la momentul la care bunul a fost luat în stăpânire.

Urmarea imediată a infracțiunii constă în îngrădirea exercitării în fapt a drepturilor patrimoniale ale unei persoane, cu privire la un bun mobil, iar legătura de cauzalitate reiese din materialitatea faptei.

Raportând aceste considerații teoretice la datele concrete ale cauzei, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de apărare, că inculpatul A. este subiectul activ al infracțiunii de însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor. Astfel, așa cum s-a menționat anterior, subiectul activ al infracțiunii prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen. nu este circumstanțiat, putând fi orice persoană care își însușește un bun ajuns în posesia acesteia, din eroare sau în mod fortuit. Cu alte cuvinte, subiectul activ este persoana care realizează elementul material al infracțiunii. Or, în cauză, instanța de apel a reținut în mod clar că inculpatul A. este cel care a realizat elementul material al infracțiunii, respectiv și-a însușit suma de 200.000 de RON, virată din eroare de către martora E., angajată a părții civile SC B. SRL, în contul societății administrate de inculpat. De altfel, inculpatul nu a contestat săvârșirea elementului material al infracțiunii, însă a invocat diferite motive pentru care și-a însușit respectiva sumă de bani (existența unor relații contractuale între cele două firme, convingerea acestuia că este îndreptățit la plată). Înalta Curte constată că motivele invocate privesc, în realitate, latura subiectivă a infracțiunii și nu pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât, așa cum s-a menționat și în încheierea din 13 noiembrie 2018, în cadrul acestui motiv de recurs în casație se analizează întrunirea elementelor constitutive ale unei infracțiuni doar sub aspectul laturii obiective, nu și lipsa vinovăției prevăzută de lege.

De asemenea, se observă că aspectele privind modalitatea efectivă în care suma de bani a ajuns în posesia inculpatului, respectiv că banii au fost virați societății D. SRL, vizează, în realitate, inexistența situației premisă a infracțiunii prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen.

În acest sens, se observă, așa cum s-a menționat și anterior, că o condiție prealabilă, necesară pentru existența infracțiunii, este aceea ca bunul să ajungă în posesia făptuitorului independent de voința lui, respectiv din eroare sau în mod fortuit. Modalitatea efectivă în care bunul ajunge în posesia făptuitorului (făptuitorul primește bunul de la o altă persoană, făptuitorul ia bunul dintr-un anumit loc), nu prezintă relevanță asupra situației premisă, aceasta fiind îndeplinită dacă bunul a ajuns în posesia făptuitorului independent de voința lui.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că sunt relevante constatările instanței de apel respectiv:

"inculpatul și-a însușit suma de 200.000 de RON, virată din eroare de către martora E., angajată a părții civile SC B. SRL, în contul societății administrate de el. (...)

Existența erorii la virarea sumei rezultă și din faptul că aceasta a fost sesizată abia la data de 01 martie 2016, atunci când reprezentantul furnizorului SC F. SRL a sesizat părții civile că i-a fost virată doar suma de 200.000 de RON, în loc de 400.000 de RON, cât i se datora. Constatând eroarea, respectiv faptul că doar una din cele două plăți de câte 200.000 de RON fusese efectuată către SC F. SRL, cea de-a doua fiind făcută din eroare către societatea inculpatului SC D. SRL, martora E. l-a sunat pe inculpat și i-a explicat ce s-a întâmplat. Refuzul inculpatului de a restitui banii ajunși din eroare în contul societății sale și afirmația acestuia că banii respectivi reprezintă "o mană cerească" pentru el sunt aspecte care denotă, în mod cert, potrivit instanței de apel, intenția inculpatului de a-și însuși banii ajunși din eroare în contul societății sale.

Faptul că, după ce a primit banii necuveniți și după ce i-a spus martorei la telefon că refuză să restituie suma primită, inculpatul a emis niște facturi cu care a încercat să justifice că partea civilă i-ar fi datorat această sumă de 200.000 de RON nu poate conduce la concluzia că ar exista vreun dubiu cu privire la săvârșirea de către inculpat a infracțiunii de însușire a bunului ajuns din eroare în posesia sa."

Așadar, contrar susținerilor recurentului, suma de bani a ajuns în posesia inculpatului, din eroare, fiind îndeplinită situația premisă prevăzută de norma de incriminare.

De altfel, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că însușirea pe nedrept, prin efectuarea unui transfer bancar în conturile personale, a unei sume bani transferată din eroare de către o societate în contul cabinetului de avocatură al făptuitorului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de însușire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, în modalitatea însușirii pe nedrept a unui bun mobil ajuns din eroare în posesia făptuitorului" (Decizia nr. 55 din 11 februarie 2016, publicată, www.scj.ro).

Or, în speță, instanța de apel a stabilit că inculpatul (...) a acționat în calitate de persoană care avea împuternicirea să retragă banii din conturile societății. Banii ajunși din eroare în contul societății i-a însușit inculpatul (...).

În consecință, Înalta Curte constată că, în cauză, sunt îndeplinite toate condițiile de tipicitate obiectivă, fapta imputată inculpatului întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de însușire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen.

În ceea ce privește susținerile recurentului privind incidența răspunderii civile, Înalta Curte constată că îndeplinirea, în conformitate cu legea civilă, a condițiilor referitoare la plata nedatorată sau îmbogățirea fără justă cauză, ca și existența unor sancțiuni sau a unor remedii prevăzute de legea civilă în aceste cazuri, nu se constituie într-o cauză de exonerare de răspundere penală și nu atrage exclusiv incidența și răspunderea prevăzute de legea civilă.

În acest sens, trebuie subliniat că, la momentul virării, din eroare, a sumei de bani în contul societății inculpatului, puteau fi incidente dispozițiile din legea civilă privind plata nedatorată sau îmbogățirea fără justă cauză, întrucât infracțiunea imputată inculpatului a fost comisă ulterior, când acesta și-a însușit suma ajunsă din eroare în contul societății, refuzând să o restituie. Cu alte cuvinte, numai între momentul în care suma de bani a ajuns în contul societății inculpatului și data săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 243 alin. (2) C. pen. se putea vorbi despre un litigiu civil.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 430/AP din 26 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în Dosarul nr. x/2016.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 430/AP din 26 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 15 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - CT