ÎCCJ, decizie (scj.ro #130115)

Admiterea cererii de expropriere suplimentară a unor suprafețe de teren. Nelegalitate. Limitele sesizării instanței de judecată.

Cuprins pe materii

: Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic

: expropriere

-despăgubiri

Legea nr. 255/2010, art. 2, art. 4, art. 22

C.proc.civ. din 1865, art. 304 pct. 4

Sesizarea instanței de judecată de către expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, astfel cum în mod expres prevăd dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010. Per a contrario, orice altă posibilă nemulțumire a persoanei expropriate, alta decât cea legată de cuantumul despăgubirilor – deci, inclusiv cea prin care s-ar contesta întinderea obiectului asupra căruia poartă transferul dreptului de proprietate către expropriator – excede competențelor instanțelor judecătorești, întrucât nicio dispoziție a legii nu permite instanței de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat, să se substituie autorității executive și să efectueze sau să înlocuiască prin hotărâre judecătorească,

procedura exproprierii, competențele instanței de judecată fiind limitate în această materie.

Secția I civilă, decizia nr. 614 din 17 martie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 28.12.2011, reclamanta SC X. SRL a chemat în judecată pe pârâții Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. - Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara și Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România și a solicitat, în temeiul Legii nr.198/2004 și al Legii nr. 33/1994, anularea hotărârii de stabilire a despăgubirilor din 22.09.2011 și obligarea expropriatorului la emiterea unei noi hotărâri prin care să stabilească cuantumul despăgubirilor asupra suprafeței expropriate la valoarea de 4,80 euro/mp. A solicitat, totodată, și exproprierea totală a suprafeței de teren din care s-a dispus exproprierea în cauză și obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei ce va fi stabilită cu titlu de despăgubire pentru suprafața expropriată, cu cheltuieli de judecată.

La data de 25.10.2012, reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată și a arătat că înțelege să conteste hotărârea de stabilire a despăgubirilor din dosarul cauzei, solicitând în temeiul Legii nr. 255/2010 și al Legii nr. 33/1994, admiterea contestației, anularea hotărârii și obligarea expropriatorului la emiterea unei noi hotărâri cu stabilirea cuantumului despăgubirilor asupra suprafeței expropriate la valoarea de 4,80 euro/mp.

A arătat că solicită, în principal, obligarea pârâtului-expropriator la plata despăgubirilor aferente terenului arabil evidențiat în hotărârea din 22.09.2011, având nr. cadastral x01 și suprafața de 2.958 mp., la nivelul sumei de 4,80 euro/mp. A solicitat, totodată, constatarea acordului părților asupra cuantumului despăgubirii, intervenit în condițiile art. 5 și art. 6 din Legea nr. 198/2004, anularea procesului-verbal de  stabilire  a cuantumului despăgubirii, în condițiile art. 15 alin. (15) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010 și exproprierea totală a suprafețelor de teren din care au fost efectuate exproprierile, cu obligarea Statului Român la plata sumei ce va fi stabilită cu titlu de despăgubire conform expertizei ce va fi administrată în cursul judecării cauzei, pentru suprafețele expropriate cât și pentru suprafețele ce se impune a mai fi expropriate la prețul de 4,8 euro/mp, cu cheltuieli de judecata.

Prin sentința civilă nr. 3076 din 30.12.2014, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea și obligat pârâtul Statul Român să procedeze și la exproprierea lotului nr. 3 cu nr. cad. nou x2, în suprafață de 2.423 mp și să plătească reclamantei despăgubiri pentru acest lot, la o valoare corespunzătoare celei acordate pentru lotul nr. 2.

A respins cererea reclamantei de expropriere a lotului nr. 1 cu nr. cad. nou x0, în suprafață de 10.451 mp, și cererile reclamantei de anulare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor din 21.09.2011 și de acordare a unei despăgubiri la nivelul a 4,8 euro/mp.

A obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantei suma 1.500 lei, achitată de aceasta cu titlu de onorariu provizoriu de expert și să plătească fiecărui expert câte 700 lei, reprezentând diferență de onorariu de expert.

Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanta este proprietara terenului extravilan cu nr. cad. x7/1/3/12, în suprafață de 15.832 mp., înscris în CF x9.

În vederea realizării lucrării „Autostrada Lugoj – Deva”, pârâta CNADNR SA a emis decizia de expropriere din 16.08.2011. Prin documentația cadastrală întocmită, terenul reclamantei a fost împărțit în trei loturi, primind numere cadastrale noi, astfel: lotul nr. 1 – nr. cad. x0, lotul nr. 2 – nr. cad. x1 și lotul nr. 3 – nr. cad. x2.

A făcut obiectul exproprierii doar lotul nr. 2 cu nr. cad. x1, în suprafață de 2.958 mp. Pentru acest teren, pârâta CNADNR SA - Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010 a emis hotărârea din 22.09.2011, prin care a stabilit că despăgubirea cuvenită reclamantei este de 3.159 lei.

Reclamanta a contestat această sumă, susținând că prin H.G. nr. 521/2011, care a modificat H.G. nr. 1230/2010, valoarea de 4,8 euro/mp stabilită inițial a fost diminuată în mod nelegal.

Tribunalul a reținut că cele două acte normative privesc lucrarea „Autostrada Timișoara Lugoj”, în vreme ce terenul reclamantei este afectat lucrării „Autostrada Lugoj – Deva”.

Pentru această din urmă lucrare, a fost emisă H.G. nr. 1232/2010.

Nicăieri în cuprinsul acestui act normativ nu se prevede că celor expropriați, în general, sau

reclamantei, în special, li s-ar cuveni 4,8 euro/mp. Dimpotrivă, art. 3 din H.G. nr. 1232/2010 menționează ca „justă despăgubire” suma de 156.000 lei, însă această sumă a fost stabilită în mod „global” și „estimativ”.

Abia prin H.G. nr. 492/2011, suma de 156.000 lei a fost defalcată pe fiecare expropriat în parte, reclamantei revenindu-i suma de 10.470 lei.

De remarcat este faptul că suma inițială de 156.000 lei – „global estimată” – nu a fost redusă prin modificările suferite de H.G. nr. 1232/2010.

Prin urmare, a concluzionat tribunalul, este neîntemeiată susținerea reclamantei în sensul că, inițial, s-a stabilit în favoarea ei valoarea de 4,8 euro/mp., iar ulterior, această valoare a fost diminuată.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei, tribunalul a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 și a avut în vedere doar concluziile suplimentului de expertiză efectuat, apreciind că doar acesta respectă dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Întrucât valorile stabilite de experți sunt mai mici decât suma oferită de expropriator, tribunalul a constatat că este neîntemeiată cererea reclamantei de anulare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor și de acordare a unei sume mai mari.

Tribunalul a mai arătat că, la calculul despăgubirii, nu va lua în considerare sumele stabilite de experți ca fiind necesare pentru achiziționarea de către reclamantă a unui teren similar cu cel expropriat, întrucât din dosarul cauzei nu rezultă că, din cauza exproprierii, aceasta a fost nevoită sau intenționează să achiziționeze alt teren, că nu va avea în vedere „dauna pentru vânzare forțată”, câtă vreme prin expertiza efectuată în cauză a fost stabilită valoarea de piață a terenului expropriat, și că nu va lua în calcul nici celelalte prejudicii identificate de către experți, apreciind că problema

acordării acestora s-ar pune doar în cazul în care nu ar avea loc exproprierea totală.

Cu privire la cererea reclamante de expropriere totală a imobilului, respectiv și a loturilor nr. 1 și nr. 3, tribunalul a reținut că, potrivit expertizei efectuate, lotul nr. 3, cu nr. cad. nou x2, rămas în proprietatea reclamantei după expropriere, este impropriu folosirii potrivit destinației sale agricole. În schimb, lotul nr. 1, cu nr. cad. nou x0, poate fi folosit în continuare potrivit destinației sale, existând și o cale de acces la acesta.

Tribunalul a apreciat că, în aceste condiții, se impune exproprierea și a parcelei cu nr. cad. nou x2.

Prima instanță a reținut că pârâtul Statul Român a invocat inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, cu motivarea că art. 22 din Legea nr. 255/2010 face trimitere la dispozițiile procedurale reglementate de art. 21 – 27 din Legea nr. 33/1994 doar în ceea ce privește acțiunea de stabilire a despăgubirilor, nu și pentru contestarea suprafeței expropriate.

Tribunalul a considerat însă că Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea se dispune de către instanța de judecată, iar Legea nr. 255/2010 stabilește că transferul dreptului de proprietate are loc de drept, la data emiterii actului administrativ de expropriere, deci fără intervenția instanței de judecată. Prin urmare, a arătat prima instanță, acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 255/2010 poate avea ca obiect doar contestarea cuantumului despăgubirilor nu și a transferului dreptului de proprietate. Însă, cererea de expropriere totală nu reprezintă o contestare a transferului dreptului de proprietate, având finalitate diferită și nu contravine niciunei dispoziții din Legea nr. 255/2010. Totodată, art. 44 al. (3) din Constituția României nu prevede nicio limitare, despăgubirea fiind „dreaptă” atunci când acoperă în totalitate prejudiciul suferit de cel expropriat. Or, dacă în urma unei exproprieri parțiale, porțiunea de teren rămasă nu mai poate fi utilizată potrivit destinației, dreapta despăgubire, în sensul art. 44 al. (3) din Constituția României, impune exproprierea totală a celui păgubit.

În consecință, tribunalul a admis în parte acțiunea, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român să procedeze și la exproprierea lotului nr. 3 cu nr. cad. nou x2, în suprafață de 2.423 mp., să plătească despăgubiri și pentru acest lot, la o valoare corespunzătoare celei acordate pentru lotul nr. 2 și a respins cererea reclamantei de expropriere a lotului nr. 1 cu nr. cad. nou x0, în suprafață de 10.451 mp., precum și  cererile reclamantei de anulare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor și de acordare a unei despăgubiri la nivelul a 4,8 euro/mp.

Cu privire la cheltuielile de judecată, tribunalul a reținut că, din interpretarea art. 38 din Legea nr. 33/1994 rezultă că, indiferent de culpa procesuală, cheltuielile pentru realizarea exproprierii, inclusiv cele efectuate în procedura judiciară, se suportă de către expropriator; în consecință, a obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantei suma de 1.500 lei, achitată de aceasta cu titlu de onorariu provizoriu de expert, precum și să plătească fiecărui expert câte 700 lei, reprezentând diferență de onorariu de expert.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Statul Român, prin CNADNR SA a declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 120 din 11.06.2015, Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă a respins ca neîntemeiat apelul declarat.

Curtea de apel a constatat că singurele aspecte criticate în legătură cu soluția primei instanțe vizează exproprierea suplimentară decisă cu privire la lotul nr. 3 cu o suprafață de 2.423 mp. și cheltuielile de judecată acordate reclamantei.

Instanța de apel a reținut că reclamanta, prin acțiunea introductivă, a solicitat exproprierea totală, astfel că tribunalul avea datoria să soluționeze și acest capăt de cerere.

Acțiunea reclamantei are două capete de cerere distincte, care necesită aplicarea a două acte normative distincte: în privința contestării cuantumului despăgubirilor sunt incidente dispozițiile Legii nr. 255/2010, care înlocuiește Legea nr. 198/2004, completată cu Legea nr. 33/1994, în timp ce pentru exproprierea altor suprafețe, se aplică legea generală în materie - Legea nr.33/1994 – care permite instanțelor de judecată să dispună exproprierea.

Curtea de apel a constatat că cei trei experți au concluzionat în mod unanim că lotul nr. 3 cu nr. cad. nou x2, rămas în proprietatea reclamantei după expropriere, este impropriu folosirii potrivit destinației sale agricole, din cauza suprafeței reduse (2.423 mp) și din cauza lipsei unei căi de acces, iar fragmentarea și izolarea acestei suprafețe de teren se datorează tocmai expropriatorului.

În schimb, lotul nr. 1 cu nr. cad. nou x0, în suprafață de 10.451 mp., poate fi folosit în continuare potrivit destinației sale, existând și o cale de acces la acesta.

Instanța de apel a înlăturat apărarea apelantului Statul Român  privind inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, (apărare întemeiată pe argumentul că  prevederile art. 22 din Legea nr. 255/2010 fac trimitere la dispozițiile procedurale reglementate de art. 21 – 27 din Legea nr. 33/1994 doar în ceea ce privește acțiunea de stabilire a despăgubirilor, iar nu și pentru contestarea suprafeței expropriate), cu motivarea că Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea se dispune de către instanța de judecată (art. 1, art. 3, art. 21), iar Legea nr. 255/2010 stabilește că transferul dreptului de proprietate are loc de drept, la data emiterii actului administrativ de expropriere [art. 9 alin. (2) și (4)], deci fără intervenția instanței de judecată.

De altfel, art. 22 al. (1) din Legea nr. 255/2010 prevede explicit că nu se poate contesta transferul dreptului de proprietate, însă, cererea de expropriere totală nu reprezintă o contestare a transferului dreptului de proprietate, având finalitate diferită. În aceste condiții, cererea expropriatului de a-i fi expropriată întreaga suprafață de teren nu contravine niciunei dispoziții din Legea nr. 255/2010.

Chiar art. 44 din Constituția României prevede că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire și cum nu este prevăzută nicio limitare, despăgubirea este dreaptă doar atunci când acoperă în totalitate prejudiciul suferit de cel expropriat.

Cu privire la cheltuielile de judecată, instanța de apel a constatat că, în raport cu soluția pronunțată, tribunalul a aplicat corect dispozițiile art. 38 din Legea nr. 33/1994, care prevăd că toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere și retrocedare, inclusiv înaintea instanțelor judecătorești, se suportă de expropriator. Prin urmare, indiferent de culpa procesuală, cheltuielile pentru realizarea exproprierii, inclusiv cele efectuate în procedura judiciară, se suportă de către expropriator.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii prin CNADNR SA prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara.

Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., se formulează următoarele critici de nelegalitate:

Cadrul legal care a stat la baza exproprierii imobilelor afectate de realizarea lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj – Deva” este instituit de Legea nr. 255/2010, act normativ special în materia exproprierii, ce derogă de la dreptul comun în aceasta materie, Legea nr. 33/1994, și care se aplică cu prioritate.

Singura acțiune pe care Legea nr. 255/2010 o prevede în favoarea expropriaților este acțiunea în contestarea cuantumului despăgubirilor [art. 22 alin. (1)]. Acțiunea reglementată de art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, dispoziții care prevăd o procedură specială pentru stabilirea de către instanță a despăgubirilor pentru expropriere.

Prin urmare, așa cum rezultă în mod expres din textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, se poate adresa instanței de judecată „expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii” și nu expropriatul nemulțumit de suprafața expropriată. Pentru aceste motive, în cauză fiind aplicabil un act normativ cu caracter special, care reglementează în favoarea reclamanților doar posibilitatea de a contesta cuantumul despăgubirilor acordate de expropriat, nu și suprafața expropriată, petitul reclamantei prin care se solicita exproprierea totală a terenului este inadmisibil.

Pe de altă parte, art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 este inaplicabil în cauză, în primul rând pentru că în speță există o lege specială, Legea nr. 255/2010, care se aplică cu prioritate față de dreptul comun în materie, Legea nr. 33/1994, iar pe de alta parte deoarece legea specială face trimitere la dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, în mod limitativ, numai în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor.

În materia exproprierii, Legea nr. 255/2010 este legea specială ce derogă de la Legea generală nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Prin urmare, trimiterea pe care Legea nr. 255/2010 o face la Legea nr. 33/1994, este circumscrisă, în mod limitativ, numai la dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

Pe de altă parte, deși este adevărat că, potrivit art. 34 din Legea nr. 255/2010, dispozițiile acestei legi se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, acesta se poate face numai în măsura în care dispozițiile legii generale nu contravin prevederilor legii speciale. Or, în privința modului de imputare a cheltuielilor de judecată, Legea nr. 255/2010, prin art. 23 alin. (3) coroborat cu art. 23 alin. (1), spre deosebire  de Legea nr. 33/1994, prevede că cheltuielile necesare pentru realizarea expertizelor de evaluare a cuantumului despăgubirilor în cadrul litigiilor în instanță vor fi avansate în conformitate cu procedura comună.

Pe cale de consecință, art. 38 din Legea nr. 33/1994 nu este incident speței dedusă judecații și, având în vedere că a fost respinsă acțiunea reclamantei, devin aplicabile dispozițiile art. 274 alin. (1) și ale art. 276 Cod procedură civilă de la 1865.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

În baza art. 306 alin. (3) C.proc.civ., Înalta Curte va încadra critica de nelegalitate formulată de recurent cu privire la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (3) din Legea nr. 255/2010, și care, prin cererea de recurs este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 4 C.proc.civ., deoarece prin această critică se susține depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prin admiterea de către instanța de judecată a cererii reclamantei de obligare a Statului Român la exproprierea unei suprafețe de teren suplimentare celei stabilite prin hotărârea de expropriere.

Totodată, Înalta Curte va analiza cu prioritate critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 4 C.proc.civ., pentru că, în măsura în care va constata că decizia recurată a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, va deveni inutilă analiza celorlalte motive de recurs vizând nelegalitatea hotărârii atrasă de încălcarea ori aplicarea greșită a unor norme de drept material sau procesual.

Prin art. 2 alin. (1) Legea nr. 255/2010, aplicabilă prezentului litigiu, stabilește care sunt lucrările de utilitate publică, iar prin alin. (2) al aceluiași articol prevede că: „Expropriator este statul român pentru obiectivele de interes național, județele pentru obiectivele de interes județean, iar municipiile, orașele și comunele pentru obiectivele de interes local”.

În ceea ce privește procedura de expropriere, Legea prevede că aceasta cuprinde patru etape, pe care le enumeră în cuprinsul art. 4, și anume:

aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes național, județean sau

local;

b) consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere și afișarea listei proprietarilor imobilelor;

c) transferul dreptului de proprietate;

d) finalizarea formalităților aferente procedurii de expropriere.

În capitolele următoare, actul normativ menționat, atunci când reglementează norme specifice fiecăreia dintre etapele exproprierii, prevede care sunt sarcinile care revin expropriatorului pentru fiecare etapă în parte (art. 5 – obligația expropriatorului de a aproba prin hotărâre a Guvernului sau a autorității administrației publice locale sau județene indicatorii tehnico-economici ai lucrărilor de interes național, județean și local; art. 7 - obligația expropriatorului de a consemna sumele individuale reprezentând plata despăgubirii la dispoziția proprietarilor de imobile; art. 9 alin.1 - obligația expropriatorului de a emite decizia de expropriere; art. 9 alin. 5 – obligația expropriatorului de a solicită intabularea dreptului de proprietate asupra culoarului de expropriere; art. 9 alin. 6 – obligația expropriatorului de a întocmi documentațiile cadastrale; art. 18 – obligația expropriatorului de a numi comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real; art. 21 – obligația expropriatorului de a efectua plata despăgubirilor către titularii drepturilor de proprietate asupra imobilelor expropriate).

Sesizarea instanței de judecată de către expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, astfel cum în mod expres prevede art. 22 alin. (1) din Lege:

„Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii

prevăzute la

art. 19

se poate adresa instanței judecătorești competente (…),

fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii

, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate”.

Prin urmare, nici o dispoziție a legii nu permite instanței de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat, să se substituie autorității executive și să efectueze sau să înlocuiască prin hotărâre judecătorească, procedura exproprierii, astfel cum acesta este reglementată de normele anterior citate.

În această materie, competențele instanței de judecată sunt limitate, în ipoteza în care este sesizată de persoana expropriată, exclusiv la cenzurarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul ce-i aparține.

Este adevărat că, potrivit art. 22 alin. (3) din Lege: „Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea

nr. 33/1994

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii (...)”, însă această trimitere a legii speciale la prevederile legii generale aplicabilă în materia exproprierii – Legea nr. 33/1995 - vizează exclusiv, astfel cum  în mod expres rezultă din conținutul său, stabilirea despăgubirilor. De altfel, legea specială prevede, prin art. 34 că dispozițiile sale se completează în mod corespunzător cu cele ale legii generale în materie  – Legea

nr. 33/1994

– numai „în măsura în care nu contravin prevederilor prezentei legi”.

Nu este legală interpretarea pe care curtea de apel a dat-o dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea 255/2010, în sensul că acestea interzic în mod expres

contestarea transferului dreptului de proprietate către expropriator

, iar prin cererea sa, reclamanta nu contestă transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra lotului nr. 2, ci solicită ca acest transfer să poarte și asupra lotului nr. 3, ceea ce, în opinia instanței, ar reprezenta o cerere cu o finalitate diferită și, prin urmare, permisă de lege.

În primul rând, solicitarea unei exproprieri suplimentare nu poate avea decât valoarea

contestării transferului dreptului de proprietate

dispus inițial prin expropriere sub aspectul întinderii obiectului asupra căruia acest transfer poartă; or, legea interzice contestarea transferului dreptului de proprietate către expropriator, fără să distingă între motivele pentru care persoana expropriată ar putea contesta respectivul transfer.

În al doilea rând, rațiunea pentru care legiuitorul a înțeles să excludă posibilitatea persoanei expropriate de a contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator este aceea de a nu se ajunge la expropriere prin eludarea etapelor și a procedurii reglementate de lege, procedură în care alte organe ale statului, iar nu instanțele judecătorești, au competența și obligația de a lua anumite măsuri specifice.

Nu în ultimul rând, interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 22 alin. (1) din

Legea nr. 255/2010 nu poate fi acceptată față de prevederea expresă pe care acestea o cuprind în sensul că numai expropriatul nemulțumit de

cuantumul despăgubirilor

se poate adresa instanțelor judecătorești. Per a contrario, orice altă posibilă nemulțumire a persoanei expropriate, alta decât cea legată de cuantumul despăgubirilor – deci, inclusiv cea prin care s-ar contesta întinderea obiectului asupra căruia poartă transferul dreptului de proprietate către expropriator – excede competențelor instanțelor judecătorești.

Nu poate fi primit nici argumentul legat de aplicarea prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituția României. „Dreapta despăgubire” la care acestea se referă nu poate avea semnificația obținerii unor despăgubiri suplimentare, câștigate prin încălcarea unor legi speciale, ci a unor despăgubiri care să fie juste în raport cu prejudicial produs persoanei expropriate prin transferul dreptului de proprietate către expropriator. Articolul menționat impune o evaluare corectă a acestui prejudiciu

în raport cu dreptul de proprietate transferat în procedura exproprierii,

iar această corectă evaluare nu se realizează, așa cum sugerează instanța de apel, numai dacă se recunoaște posibilitatea contestării transferului de proprietate sub aspectul întinderii obiectului supus exproprierii.

În consecință, constatând că prin hotărârea recurată, în mod nelegal instanța de apel a dispus exproprierea unor suprafețe de teren, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârât, a casat, în baza art. 304 pct. 4 C.proc.civ.,  decizia recurată, iar în temeiul art. 296 C.proc.civ. a admis apelul declarat de Statul Român împotriva sentinței civile nr. 3076/PI/2014 pronunțată de Tribunalul Timiș, Secția I civilă, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței.

nr. 33/1994.