ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1108/2017

Prin cererea înregistrată la data de 22 decembrie 2011, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. x din 15 septembrie 2011 și a hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. x din 15 septembrie 2011 în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii pentru parcela de teren expropriat; să constate acordul de voință al părților cu privire la plata sumei de 107.753 RON pentru terenul expropriat și să dispună obligarea pârâtului la plata sumei astfel convenită; să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de prejudiciu cauzat prin expropriere.

Prin Sentința civilă nr. 3021 din 21 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/2011 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanți; au fost majorate despăgubirile acordate prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. x din 15 septembrie 2011 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 - Consiliul Local Lugoj, de la suma de 5.250 RON la suma de 6.978 RON; a fost respinsă în rest cererea; a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților suma 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În considerentele acestei hotărâri instanța a reținut că Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, a emis Decizia nr. 1167 din 16 august 2011 privind exproprierea terenului situat în Municipiul Lugoj, având număr cadastral x, în suprafață de 3.511 mp, categoria arabil extravilan, aflat în proprietatea antecesoarei reclamanților, prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. x din 15 septembrie 2011 dispunându-se acordarea unei despăgubiri în cuantum de 5.250 RON.

În cauză a fost efectuată inițial o expertiză imobiliară evaluatoare având ca obiectiv stabilirea cuantumului despăgubirilor la data întocmirii raportului de expertiză, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Întrucât pe parcursul soluționării cauzei Curtea Constituțională s-a pronunțat prin două decizii în sensul că sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este neconstituțională, instanța a dispus efectuarea unei completări a expertizei, pentru a se stabili valoarea despăgubirilor la data exproprierii.

Ulterior, a fost efectuată o expertiză de o comisie formată din trei experți pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor la data realizării transferului dreptului de proprietate, aceștia redactând trei rapoarte de expertiză diferite.

Instanța a constatat că opinia expertului C. este foarte diferită de cele ale celorlalți doi experți (D. și E.), care au exprimat opinii foarte apropiate și a înlăturat opinia celui dintâi (numit la cererea reclamanților), întrucât acesta nu a întocmit raportul de expertiză cu respectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Stabilind valoarea terenului, ceilalți doi experți au folosit metoda comparației și au luat în considerare prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială la data realizării transferului dreptului de proprietate (15 septembrie 2011). Expertul D. a stabilit valoarea terenului ca fiind în cuantum de 4.564 RON (1,30 RON/mp), luând în calcul șase contracte, patru fiind încheiate în anul 2010 (două în luna februarie, unul în luna octombrie și unul în luna noiembrie), iar două în luna octombrie 2011.

Reținând că, prin deciziile sus-menționate, Curtea Constituțională a decis că valoarea bunului expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului, instanța a apreciat că valoarea despăgubirilor trebuie stabilită doar în raport cu contractele de vânzare cumpărare încheiate în luna octombrie 2011, acesta fiind și punctul de vedere al expertului E. care, calculând valoarea terenului raportându-se doar la contractele încheiate în luna menționată, a stabilit o valoare de 1,52 RON/mp, ceea ce înseamnă o despăgubire în cuantum de 5.337 RON.

Cei doi experți au stabilit ca daună pierderea subvenției acordată pentru parcelele de teren care, în urma dezmembrării datorate exproprierii, rămân cu o suprafață mai mică de 3.000 mp, întrucât pentru aceste suprafețe nu se acordă subvenție, expertul D. stabilind în acest sens o valoare de 1.641 RON, iar expertul E. suma de 3.345 RON, calculând-o pentru următorii 25 de ani.

Tribunalul a reținut că opinia expertului D. este mai bine argumentată și că nu există justificare a calculării despăgubirii pentru 25 de ani (cum a reținut celălalt expert), întrucât pentru o asemenea perioadă prejudiciul nu are caracter cert, motiv pentru care a reținut că reclamanților li se cuvine pentru pierderea subvenției suma de 1.641 RON.

A mai reținut instanța că acordarea celorlalte daune stabilite de expertul E. nu se justifică, deoarece reclamanții nu a probat că au cumpărat un teren în suprafață egală cu cea expropriată și au suferit vreun prejudiciu, prin urmare dauna pentru redobândirea aceleiași suprafețe de teren nu are caracter cert. La fel, daunele rezultate din creșterea distanței de la Lugoj până la parcela rămasă neexpropriată situată în sud-vestul tronsonului de autostradă și din construirea pe această parcelă a unui canal de descărcare a apelor fluviale nu reprezintă un efect direct al exproprierii, ci al construirii autostrăzii, astfel că ele nu se încadrează în categoria daunelor la care se referă art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, pentru acestea putând fi solicitate, eventual, despăgubiri pe calea dreptului comun.

Tribunalul a concluzionat că reclamanților li se cuvine o despăgubire în cuantum de 6.978 RON, superioară celei de 5.250 RON acordată de expropriator.

Cu privire la solicitarea reclamanților de a se constata existența acordului care ar fi intervenit între reclamanți și pârât, cu privire la plata sumei de 107.753 RON pentru terenul expropriat și obligarea pârâtului la plata sumei astfel convenite, prima instanță a reținut că terenul a fost expropriat potrivit dispozițiilor Legii nr. 255/2010, lege care, în art. 22 alin. (1) și (3) reglementează procedura pe care o poate urma expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor stabilite de expropriator. Cum procedura de soluționare a unei asemenea contestații este cea prevăzută de prevederile art. 21 - art. 27 din Legea nr. 33/1994, judecătorul cauzei nu poate stabili alt cuantum al despăgubirilor decât cel calculat potrivit dispozițiilor art. 26 și art. 27 din această lege.

Exproprierea reprezintă un transfer forțat al dreptului de proprietate justificat de existența unui interes general care primează față de interesul individual al proprietarului. Pentru realizarea exproprierii nu este necesar acordul proprietarului, nici în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate și nici în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, în acest caz nefiind vorba despre un preț (element esențial al unui contract), ci despre despăgubiri cuvenite proprietarului deposedat de bunul său. Nefiind necesar acordul proprietarului pentru realizarea exproprierii, un eventual acord privitor la cuantumul despăgubirilor ar produce efecte juridice doar în condițiile legii speciale care reglementează procedura exproprierii. Or, reclamanții nu au depus la dosarul cauzei un acord realizat potrivit dispozițiilor Legii nr. 255/2010 pe care instanța să-l poată valida.

Împotriva Sentinței civile nr. 3021 din 21 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul Timiș au declarat recurs reclamanții A. și B. și apel pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara.

Pe calea recursului (a cărui calificare ca fiind apel au arătat că se impune) reclamanții au solicitat, în principal, casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare la prima instanță iar în subsidiar, modificarea ei în parte, cu consecința admiterii în tot a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată.

La termenul de judecată din 13 ianuarie 2016, instanța de control judiciar a calificat ca fiind apel calea de atac declarată de reclamanți, având în vedere că suma solicitată cu titlu de despăgubiri prin cererea de chemare în judecată (107.753 RON + 10.000 euro) depășește valoarea de 100.000 RON avută în vedere de dispozițiile art. 282

1

C. proc. civ., care stabilesc cazurile în care hotărârile date în primă instanță nu sunt supuse apelului.

Pe calea apelului, pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara a solicitat schimbarea în parte a sentinței în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia civilă nr. 25 din 10 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a admis în parte apelul pârâtului, s-a schimbat în parte sentința apelată și s-a respins în tot cererea reclamanților. Prin aceeași decizie s-a respins apelul declarat de reclamanți.

Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut următoarele:

Apreciind că reținerea caracterului întemeiat al susținerilor apelanților reclamanți referitoare la acordul de voință intervenit cu privire la cuantumul despăgubirilor ar face inutilă examinarea celorlalte critici ale părților, instanța a examinat cu prioritate aceste susțineri ale reclamanților.

Astfel, prin H.G. nr. 1232 din 06 decembrie 2010 dată în aplicarea Legii nr. 198/2004 au fost declanșate procedurile de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj - Deva", proceduri ce au vizat și terenul reclamanților.

Potrivit art. 15 din Legea nr. 198/2004 în forma în vigoare la data publicării hotărârii de guvern, "Transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului (...) și în administrarea expropriatorului operează de drept la data plății despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în condițiile prezentei legi". Rezultă, astfel, că nici evaluarea terenului și nici notarea în cartea funciară a intenției de expropriere (operațiuni anterioare emiterii de către comisie a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor) nu aveau ca efect preluarea dreptului de la proprietarul terenului.

În cauză, procesul-verbal și, respectiv, hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor în favoarea reclamanților au fost emise la 15 septembrie 2011, sub imperiul Legii nr. 255/2010 care a abrogat Legea nr. 198/2004. Câtă vreme, conform celor mai sus-arătate, exproprierea terenului nu a avut loc anterior, iar procedura urmează legea în vigoare la momentul derulării, fiecare act juridic este supus normei legale sub imperiul căreia se realizează.

În consecință, faptul că procedura de expropriere a început să se deruleze sub imperiul Legii nr. 198/2004 și a H.G. nr. 1232/2010 (în forma inițială) nu atrage ultraactivitatea acestor acte normative, în condițiile abrogării legii și ale modificării H.G. nr. 1232/2010, astfel că nu sunt întemeiate susținerile conform cărora H.G. nr. 492/2011 ar încălca principiul neretroactivității legii, hotărârea de guvern fiind dată în aplicarea Legii nr. 255/2010, în vigoare la data exproprierii.

Corespunde realității că, potrivit art. 31 din legea de abrogare, orice documentație tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a legii se consideră valabilă, însă art. 32 prevede că, în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi. Or, în cauză, procedura de expropriere privindu-i pe reclamanți era în curs de desfășurare la data apariției legii, nefiind emisă hotărârea comisiei (producătoare de efecte juridice în sensul celor mai sus-arătate), astfel că urmarea procedurii (inclusiv sub aspectul stabilirii unor noi valori de despăgubire) este conformă legii, expropriatorul având obligația de a utiliza în vederea determinării despăgubirilor doar expertiza realizată în condițiile actului normativ de expropriere în vigoare la data la care hotărârea a fost emisă, respectiv Legea nr. 255/2010.

În condițiile Legii nr. 255/2010, decizia de expropriere emisă în baza art. 9 constituie titlu pentru predarea imobilului și, în termen de 5 zile de la emiterea ei, expropriatorul numește comisia de verificare a dreptului de proprietate și constată acceptarea sau neacceptarea de către proprietar a cuantumului despăgubirilor (art. 18 din lege). Se observă că reclamanții nu și-a dat acceptul cu privire la cuantumul despăgubirilor rezultate din urmarea procedurii derulate în baza Legii nr. 255/2010 (și oferite de expropriator), astfel că nu există acordul de voință cu privire la acest cuantum, acord a cărui validare a fost cerută.

În consecință, susținerile apelanților reclamanți vizând acordul intervenit între proprietari și expropriator cu privire la suma de 107.753 RON sunt nefondate, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 care, stabilind condițiile în care cuantumul despăgubirilor poate fi contestat, face trimitere la dispozițiile art. 21 - art. 27 din Legea nr. 33/1994.

În continuare, instanța a reținut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 33/1994 "exproprierea de imobile se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire (...)", că art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 în forma în vigoare la data exproprierii dispune că "în termen de 30 de zile calendaristice de la data notificării prevăzute la alin. (1), proprietarii imobilelor cuprinse în listă au obligația prezentării la sediul expropriatorului, în vederea stabilirii unei juste despăgubiri" și că art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 stabilește că "despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite", alin. (2) al aceluiași articol statuând că "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială (...) și de daunele aduse proprietarului (...) luând în considerare și dovezile prezentate (...)".

Actele normative menționate (în concordanță cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului) consacră caracterul just (drept) al despăgubirii pentru imobilele expropriate și precizează explicit că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului, stabilind obligația legală atât în sarcina instanței, cât și în sarcina experților de a ține seama de prețul cu care se vând, de regulă, imobilele similare (de același fel, adică cu aceleași caracteristici) în zona respectivă.

Raportând aceste considerente la situația dedusă judecății, instanța a reținut că, între opiniile experților desemnați în cauză există diferențe atât cu privire la prețul terenului expropriat, cât și cu privire la daunele cauzate prin expropriere, aspecte invocate de părțile apelante care au criticat (din perspective opuse) sumele acordate de prima instanță.

Instanța de apel a constatat că, pentru a valida concluziile expertului E. privitoare la prețul terenului expropriat (1,52 RON/mp), prima instanță a avut în vedere că acesta a calculat valoarea terenului raportându-se doar la contracte de vânzare cumpărare încheiate în luna octombrie 2011, în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 380 din 26 mai 2015 a Curții Constituționale cu privire la data exproprierii ca moment de referință pentru stabilirea prețului în sensul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 (data astfel reținută de prima instanță nefiind contestată în cauză).

Contrar susținerilor reclamanților apelanți, prima instanță a motivat înlăturarea opiniei expertului C. asupra prețului, tribunalul reținând că acesta nu a realizat raportul de expertiză cu respectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Instanța de apel a validat această constatare a primei instanțe, având în vedere că, stabilind prețul de 3,16 euro/mp, expertul a făcut o medie aritmetică a prețurilor rezultate din contractele încheiate în perioada 2011 - 2015. Singurul contract de vânzare-cumpărare din anul 2011 luat în calcul de expert a fost cel autentificat sub nr. x din 16 decembrie 2011 la BNP F., însă, date fiind caracteristicile acestuia (caz de înstrăinare având cumpărător o societate comercială și obiect un număr considerabil de parcele ce formează bloc comun cu categorie de folosință vie, pășune, fâneață și teren de/cu construcții), el nu vizează o vânzare obișnuită în sensul normei mai sus menționată. Pe de altă parte, referirea apelanților la contractele avute în vedere de expertul D. este nerelevantă, câtă vreme prima instanță nu a validat concluziile acestuia cu privire la prețul terenului ci, după cum s-a arătat, pe cele ale expertului E.

În ceea ce privește contractele folosite drept comparabile de acest expert pentru a stabili prețul de 1,52 RON/mp teren, instanța de apel a reținut că ele au ca obiect înstrăinări de natura celor la care se referă dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Faptul că unul dintre ele, respectiv cel autentificat sub nr. x din 3 octombrie 2011 vizează o suprafață inferioară celei expropriate nu este de natură să îl scoată de sub incidența menționatei norme, cum nefondat susține pârâtul apelant, câtă vreme legea nu impune condiția deplinei identități între comparabile.

Referitor la comparabilele folosite, reclamanții apelanți au solicitat prin apărător ca instanța să efectueze demersuri în vederea obținerii unor noi contracte de vânzare-cumpărare pentru stabilirea valorii reale a terenului expropriat. Cererea a fost respinsă, câtă vreme, pe de o parte, reclamanții nu au făcut dovada că au efectuat personal, pe parcursul soluționării litigiului, demersuri în acest sens și că s-ar fi lovit de un refuz nejustificat al vreunei instituții și, pe de altă parte, ei înșiși arată că au depus la dosar un număr suficient de contracte de care instanța să țină seama la stabilirea valorii corecte a terenului.

Cu privire la aceste contracte, instanța de apel a reținut următoarele:

Pentru termenul de judecată din 14 octombrie 2015, reclamanții au solicitat ca tribunalul să oblige experții să reevalueze terenul prin prisma celor patru contracte depuse la dosar. Cererea fost respinsă de prima instanță pentru motivele arătate în încheierea de ședință din 14 octombrie 2015, iar instanța de apel constată că ele nu se constituie în comparabile în sensul art. 26 mai sus arătat, situațiile juridice asupra cărora părțile contractante au convenit fiind evident diferite de cea din prezenta cauză.

Astfel, contractul autentificat sub nr. x a fost încheiat în luna februarie 2012, dată situată cu patru luni după exproprierea în cauză; contractul autentificat sub nr. x vizează un teren intravilan și a fost încheiat cu un an înainte de expropriere; cel autentificat sub nr. x vizează o înstrăinare către un profesionist - societate comercială, iar din toate contractele depuse la dosar rezultă că majoritatea covârșitoare a tranzacțiilor cu teren în zonă au fost încheiate între persoane fizice; în fine, contractul autentificat sub nr. x vizează un teren intravilan (ceea ce explică prețul de aproape 10 euro/mp) și nu unul amplasat în extravilan, cum este cel expropriat.

În ceea ce privește contractele la care reclamanții au făcut referire în cuprinsul apelului, instanța reține că primele patru dintre cele aici enumerate au fost examinate în cele ce preced, iar celelalte (în număr de patru) sunt încheiate în perioada septembrie 2012 - mai 2013, cu mult ulterior datei exproprierii terenului în litigiu.

În consecință, văzând că prima instanță a făcut corecta aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 referitoare la stabilirea valorii reale a terenului, Curtea a respins ca nefondate criticile privitoare la acest aspect, formulate de apelanții reclamanți.

Instanța de apel a apreciat că sunt întemeiate criticile pârâtului referitoare la includerea de către tribunal în despăgubirea cuvenită reclamanților a daunei reprezentând pierderea subvenției pentru terenul rămas în proprietate.

Astfel, în cauză nu numai că nu s-a făcut dovada că anterior exproprierii (și, deci, anterior diminuării suprafeței terenului rămas sub limita de 3000 mp) reclamanții ar fi primit vreo sumă cu acest titlu, dar, mai mult, apărătorul ales al acestora a arătat, la termenul de judecată din 03 februarie 2016, că reclamanții nu au beneficiat de menționata subvenție.

În consecință, instanța de apel a înlăturat din suma stabilită cu titlu de despăgubiri această componentă și a reținut că, în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea sumei de 5.337 RON reprezentând valoarea terenului expropriat.

Constatând că suma astfel stabilită o depășește pe cea de 5.250 RON acordată de expropriator prin hotărârea contestată cu o diferență de 87 RON, respectiv mai puțin de 2% din suma acordată de pârât, instanța de apel, făcând aplicarea dispozițiilor art. 28 din lege, a apreciat că nu se impune anularea procesului-verbal și a hotărârii de stabilire a despăgubirilor contestate în cauză.

Cu privire la susținerile reclamanților apelanți privind cuantumul onorariului solicitat de experți, Curtea a reținut că, prin înscrisul de la dosarul primei instanțe, reclamanții au arătat că onorariul depășește "cu mult valoarea terenului expropriat, ceea ce este inadmisibil", fără, însă, să conteste explicit, punctual și motivat modul în care experții au stabilit sumele solicitate cu acest titlu, astfel că aceste critici nu pot fi examinate ca motive de netemeinicie ori nelegalitate a hotărârii apelate.

Împotriva Deciziei nr. 25 din 10 februarie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții B. și A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei recurate cu trimitere cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului reclamanților, în sensul admiterii cererii de chemare în judecata așa cum a fost formulată și precizată, în subsidiar fiind de acord și cu menținerea hotărârii instanței de fond.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenții reclamanți au susținut următoarele:

Hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 26 alin. (2), art. 27 din Legea nr. 33/1994, art. 481 C. civ. din 1864, art. 44 alin. (3) și (6) din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece despăgubirea acordată nu respectă condiția de a fi dreaptă, efectivă și rezonabilă sub aspectul cuantumului.

Recurenții susțin că expertul D., de a cărui opinie instanța de apel a ținut seama, a exprimat o părere care nu este în concordanță cu dispozițiile legale, spre deosebire de expertiza efectuată de către expertul C., care se coroborează cu contractele de vânzare cumpărare depuse la dosar de către reclamanți, prin acestea fiind exprimate prețurile reale cu care se vând în mod obișnuit imobile de același fel cu cel expropriat. În consecință, recurenții solicită înlăturarea opiniilor expertului D., raportat la prevederile art. 26 alin. (2) și art. 27 din Legea nr. 33/1994, care obligă judecătorul să stabilească valoarea despăgubirilor ținând cont de contracte și să compare concluziile lucrării de specialitate cu "oferta și cu pretențiile formulate de părți", ceea ce instanța de apel nu a făcut.

Dispozițiile legale nu vorbesc de prețul cu care se vând imobile de același fel, ci de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobile de același fel. Or, obișnuit înseamnă: rezonabil, normal, comun, firesc iar, în mod rezonabil, atât vânzătorul cât și cumpărătorul încearcă să obțină cel mai bun preț.

Astfel, nu trebuie ignorate aceste aspecte și nu trebuie ținut cont exclusiv de raportul de expertiză. Aceasta pentru că nu se poate lăsa la aprecierea unor experți care iau în considerare doar câteva contracte, iar mai apoi concluzionează că acela ar fi prețul cu care se vând imobile în unitatea administrativ-teritorială.

Este foarte clar că în unitatea teritorială au fost încheiate mai multe contracte, însă au fost alese de către expertul D. doar 6 contracte, și anume acelea care le erau favorabile CNADNR. Instanța de fond și nici cea de apel nu au fost preocupate să facă o adresă la OCPI Timiș sau Primăria Lugoj, pentru a se trimite toate contractele încheiate în perioada de referință și nici nu a luat în seamă probele contrare acestei expertize.

Deși în apel recurenții au solicitat ca instanța să ceară părerea experților cu privire la anumite contracte pe care le-au depus la ultimul termen de judecată la fond și referitor la care experții nu și-au exprimat părerea și incidența asupra modificării cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a respins această cerere ca neîntemeiată, cu motivarea că cele patru contracte nu constituie comparabile, dând niște explicații neprofesioniste și în necunoștință de cauză.

De asemenea, trebuia analizat care dintre cele trei păreri sunt în concordanță cu prețul cu care se vând imobilele de același fel din unitatea administrativ-teritorială. Ori la aceasta întrebare, a răspuns doar expertiza efectuată de către expertul C., care argumentează foarte exact de ce opiniile celor doi experți E. și D. nu sunt corecte.

Instanța de apel a luat în considerare valoarea terenului expropriat stabilită de expertul E. și a înlăturat daunele stabilite de expertul D., fără o motivare pertinentă.

Deși în apel recurenții au criticat sentința pronunțată de instanța de fond care a înlăturat total opinia expertului C., cu simpla afirmație că nu ar fi fost respectate dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, această critică nu a fost analizată de instanța de apel.

Instanța de apel nu a avut în vedere și nu a motivat cu privire la faptul că, pe lângă valoarea în sine a terenului, potrivit legii trebuie adăugate și daunele suferite ca urmare a exproprierii (fărâmițarea unei parcele mari, costuri pentru redobândirea unui teren similar, inconvenientul deplasării la parcela rămasă peste autostradă, imposibilitatea construirii sau plantării de arbori pe parcela rămasă în imediata apropiere a autostrăzii etc.).

Tranzacțiile autentificate analizate de experții D. și E. consemnează un preț sub cel minim notarial, în condițiile în care chiar în Calculatorul notarial valabil pentru anul 2011 (momentul exproprierii) se stipulează că prețurile propuse sunt rezultatul unei estimări globale a valorii de piață și că sunt prețuri informative minimale care nu țin cont de unicitatea fiecărui imobil. Decizia din apel se bazează pe o expertiză neconformă atât din punct de vedere legal, cât și din punct de vedere al realității pieței imobiliare (a se vedea art. 8 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53/2011).

În concordanță cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, despăgubirile ce se stabilesc ca urmare a exproprierii trebuie să respecte principiul rezonabilității și proporționalității. Or, prin probele de la dosar s-a demonstrat că prețul stabilit de către expertul C. este în concordanță cu dispozițiile legale.

Experții D. și E. se raportează la contracte de vânzare-cumpărare al căror obiect îl constituie terenuri care nu corespund cu terenul în litigiu, nici din punct de vedere al poziționării, nici al anului efectuării tranzacției sau al categoriei de folosință.

Onorariul experților stabilit de prima instanță este excesiv în raport cu valoarea stabilită de ei pentru terenul expropriat, iar instanța de apel a apreciat că nu s-ar fi contestat explicit, or acest lucru nu este adevărat, pentru că există probe în acest sens încă din faza judecății la instanța de fond, unde s-a cerut reducerea onorariilor.

Instanța de fond a acordat doar 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, deși reclamanții au plătit aproximativ 10.000 RON doar costul expertizelor, deci aproape dublul valorii stabilite.

Instanța de apel interpretează greșit prevederile art. 32 din Legea nr. 255/2010, singura interpretare corectă referindu-se la modalitatea de emitere a hotărârilor, modul de contestare a acestora etc., iar în niciun caz la modificarea despăgubirilor deja stabilite, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010, H.G. nr. 492/2011 nu exista, astfel că pentru procedurile de expropriere demarate sub imperiul Legii nr. 198/2004 și H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010, trebuia avut în vedere exclusiv art. 31 din Legea nr. 255/2010.

În acest context, în mod greșit a procedat instanța de fond, respingând cererea formulată în principal, din considerentele expuse de instanță rezultând că instanța a făcut o greșită interpretare a legii în pronunțarea acestei soluții.

Chiar din nota de fundamentare a H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010, rezultă faptul că a fost întocmit deja un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat ANEVAR, angajat de către expropriator, urmare căruia a fost stabilită cu titlu de despăgubire, aferentă suprafeței totale de 7.797.789 mp, suma de 156.000.000 RON, iar planurile cu amplasamentul lucrării au fost avizate de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Timiș, pentru terenurile din perimetrul Municipiului Lugoj, valoarea pe mp fiind stabilită la 27,9 RON (-7 euro/mp).

Așa cum de altfel, se și recunoaște de pârâtă, "a fost adus la cunoștință publică tabelul cuprinzând propunerile de despăgubiri pe categorii de imobile, stabilite de evaluatori autorizați, în baza Legii nr. 198/2004", ceea ce se coroborează cu adresa nr. x din 06 ianuarie 2011 cuprinzând tabelul persoanelor expropriate care au luat la cunoștință de notificarea intenției de expropriere, tabel în care se regăsește și semnătura reclamanților, ceea ce demonstrează acordul lor de voință cu privire la expropriere și la suma propusă.

De asemenea, reclamanții au formulat și cereri de acordare a despăgubirilor, unde este menționat expres că "luând act de conținutul ofertei de despăgubire a expropriatorului, în temeiul Legii nr. 255/2010, declarăm că suntem de acord cu această ofertă și cu condițiile exproprierii și, în consecință, solicit plata despăgubirilor pentru imobilul compus din teren în suprafață de 3511 mp".

Împrejurarea că, ulterior, expropriatorul, urmare a realizării unui nou raport de evaluare imobiliară, a înțeles să diminueze drastic despăgubirile oferite inițial, modificând H.G. nr. 1232/2010, prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu poate avea nicio relevanță juridică în ceea ce privește pe proprietarii care au acceptat expres sumele acordate inițial, prevederile acestei hotărâri de guvern aplicându-se situaților născute după intrarea ei în vigoare.

Luând în considerare sumele acordate cu titlu de despăgubire, în temeiul noii evaluări imobiliare, aprobate prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, după ce despăgubirea inițială stabilită prin H.G. nr. 1232/2010 a fost acceptată expres de către expropriat, se încalcă atât dispozițiile tranzitorii ale Legii nr. 255/2010, cât și principiul neretroactivității legii civile consacrat constituțional. Transpunerea în practică a acestui principiu presupune cu necesitate ca procedura de notificare și despăgubire a deținătorilor de imobile, reglementată de legea nouă să se aplice exclusiv exproprierilor realizate după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Statul Român, prin adoptarea H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, prin care a stabilit unilateral valoarea despăgubirilor, a creat un dezechilibru vădit între cele două părți expropriat și expropriator, ceea ce este inadmisibil și contrar regulilor unui stat de drept. Sunt încălcate normele internaționale (art. 17 din Declarația Drepturilor Omului din anul 1948 și art. 1 paragraful 1 teza a II-a din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Arsenovici contra României, hotărârea din 7 februarie 2003, publicată în M. Of. nr. 325/18.05.2010).

Examinând decizia civilă recurată prin prisma criticilor formulate în recurs, dintre care numai unele pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții susțin că hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 26 alin. (2), art. 27 din Legea nr. 33/1994, art. 481 C. civ. din 1864, art. 44 alin. (3) și (6) din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, în opinia lor, despăgubirea acordată nu respectă condiția de a fi dreaptă, efectivă și rezonabilă sub aspectul cuantumului.

Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenții contestă modul în care instanța de apel a apreciat probatoriul, considerând că instanța nu ar fi trebuit să țină seama de opinia expertului D., ci ar fi trebuit să aibă în vedere opinia expertului C., care, în opinia lor, se coroborează cu contractele de vânzare cumpărare depuse la dosar de către reclamanți.

Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în apel punctele de vedere ale experților și a validat soluția primei instanțe, care a înlăturat punctul de vedere al expertului C., cu motivarea că acesta nu a întocmit raportul de expertiză cu respectarea prevederilor art. 26 alin. (2) din Lega nr. 33/1994, deoarece a stabilit prețul făcând o medie aritmetică a prețurilor rezultate din contracte încheiate în perioada 2011 - 2015.

Așadar, contrar susținerii recurenților, instanța de apel a analizat în apel critica referitoare la înlăturarea opiniei expertului C. și a motivat de ce soluția primei instanțe sub acest aspect este corectă.

Înalta Curte constată că soluția primei instanțe, menținută în apel, de înlăturare a punctului de vedere exprimat de acest expert, este în acord cu prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și cu jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

Astfel, prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 152/03.03.2015, Curte a constatat neconstituționalitatea art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Prin decizia menționată, Curtea a statuat că stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă și indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naște între expropriat și expropriator, iar nu de vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu. În consecință, în această privință legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere, valoarea bunului expropriat neputând fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului.

Ulterior, prin Decizia nr. 380 din 26 mai 2015, Curtea Constituțională a adoptat aceeași soluție și în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Reținând că expertul C. și-a bazat opinia pe contracte de vânzare încheiate în perioada 2011 - 2015, deci într-o perioadă ulterioară momentului transferului dreptului de proprietate, soluția primei instanțe, de înlăturare a opiniei acestui expert, menținută de instanța de apel, este legală.

Concluziile pe care le-a tras instanța de apel din examinarea contractelor depuse de reclamanți, cu privire la aptitudinea acestora de a fi considerate comparabile și de a fi avute în vedere în procesul de evaluare, nu pot fi cercetate de instanța de recurs, deoarece se referă la modul de evaluare a probatoriului, fiind o problemă de temeinicie a hotărârii, nu un aspect de nelegalitate care să poată fi cenzurat în recurs.

Susținerea recurenților în sensul că instanța nu ar fi trebuit să țină cont exclusiv de raportul de expertiză și că nu se poate lăsa la aprecierea unor experți stabilirea prețului cu care se vând imobile în unitatea administrativ teritorială este contrară prevederilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora:

"Pentru stabilirea despăgubirilor instanța va constitui o comisie de experți compusă dintr-un expert numit de instanță, unul desemnat de expropriator și un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii", dar și prevederilor art. 27 alin. (1) din aceeași lege, potrivit cărora:

"Primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî".

Se mai susține de către recurenți că nici instanța de fond și nici cea de apel nu au fost preocupate să facă o adresă la OCPI Timiș sau Primăria Lugoj, pentru a se trimite toate contractele încheiate în perioada de referință și nici nu a luat în seamă probele contrare acestei expertize.

Această critică, ce ar putea fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva unei pretinse încălcări a rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., este nefondată, deoarece recurenții aveau posibilitatea să facă demersuri proprii pentru a identifica alte eventuale tranzacții imobiliare relevante, putând solicita refacerea expertizei numai în cazul în care o astfel de măsură ar fi fost justificată.

Cu privire la acest aspect, instanța de apel a reținut că reclamanții nu au făcut dovada că demersurile în acest sens, pe care le-ar fi făcut personal pe parcursul soluționării litigiului, ar fi avut ca afect un refuz nejustificat al instituțiilor care dețineau contracte de vânzare, iar, pe de altă parte, la dosar s-a depus un număr suficient de contracte de care instanța să țină seama la stabilirea valorii corecte a terenului.

În ceea ce privește nepronunțarea instanței de apel cu privire la alte daune pe care reclamanții le-ar fi suferit prin expropriere (fărâmițarea unei parcele mari, costuri pentru redobândirea unui teren similar, inconvenientul deplasării la parcela rămasă peste autostradă, imposibilitatea construirii sau plantării de arbori pe parcela rămasă în imediata apropiere a autostrăzii etc.), se constată că nici în motivarea apelului și nici în recurs, recurenții nu au formulat critici motivate în fapt și în drept cu privire la temeiurile în baza cărora li s-ar cuveni asemenea daune.

În apel, reclamanții au făcut o referire indirectă la respectivele daune, atunci când au invocat un număr de opt contracte de vânzare-cumpărare pe care le-au individualizat în cererea de apel, apreciindu-le ca fiind comparabile elocvente pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului, considerând că, prin prisma prețurilor stabilite în aceste contracte, s-ar impune o despăgubire mai mare decât cea oferită de expropriator, care să acopere și daunele suferite prin expropriere. În aceeași manieră au procedat și în cererea de recurs, care nu cuprinde o critică punctuală în ceea ce privește pretinsele daune, ci doar se susține că daunele ar fi acoperite dacă instanța ar avea în vedere prețurile din acele contracte.

Ca atare, întrucât instanța de apel nu a fost învestită cu o critică distinctă și motivată referitoare la prejudiciul suferit prin expropriere, nu se poate reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța răspunzând în mod corect criticii explicite de netemeinicie privind contractele depuse de reclamanți.

Se mai susține în motivarea recursului că expertul D. a avut în vedere contracte de vânzare al căror obiect nu corespunde, din punctul de vedere al caracteristicilor, cu terenul în litigiu și că valoarea acestor terenuri este mai mică decât prețul minim rezultat din expertizele întocmite și actualizate de camerele notarilor publici. Înalta Curte constată că această critică nu vizează nelegalitatea soluției pronunțate în cauză, ci netemeinicia acesteia, întrucât se critică modul în care instanța de apel a evaluat și a valorificat proba cu expertiza administrată în cauză, ceea ce excede cenzurii instanței de recurs.

În ceea ce privește onorariile experților, instanța de apel a reținut în mod corect că nu este suficientă afirmația că onorariul este excesiv, ci recurenții ar fi trebuit să expliciteze punctual motivele pentru care consideră că experții au stabilit fără temei sumele solicitate cu acest titlu.

În ceea ce privește susținerea din recurs, în sensul că instanța de fond a acordat doar 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, deși reclamanții au plătit aproximativ 10.000 RON costul expertizelor, Înalta Curte constată că acest aspect nu poate forma obiectul cenzurii în recurs, deoarece, pe de o parte, critica vizează sentința primei instanțe, iar Înalta Curte examinează legalitatea deciziei din apel, iar pe de altă parte, față de soluția de respingere a acțiunii dispusă prin decizia din apel, se consideră respinsă implicit și cererea privind cheltuielile de judecată solicitate de reclamanți.

Referitor la motivul de recurs privind interpretarea greșită a prevederilor art. 32 din Legea nr. 255/2010 și faptul că instanța de apel a considerat în mod nelegal că dispozițiile H.G. nr. 492/2011 sunt incidente în cauză și că nu s-a încheiat între părți o convenție validă asupra cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat, Înalta Curte reține următoarele:

Prin art. 1 din H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 842/16.12.2010, emisă în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, și al art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, cu modificările și completările ulterioare, s-a aprobat amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj - Deva", potrivit hărții topografice prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre.

Potrivit art. 3 s-a aprobat ca justă despăgubire pentru imobilele ce constituie amplasamentul lucrării de utilitate publică prevăzut la art. 1 suma globală estimată de 156.000 mii RON.

Astfel, contrar a ceea ce susțin recurenții, anexa la H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 842/16.12.2010, conținea harta topografică pe care se află amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj - Deva", iar nu sumele propuse a fi acordate fiecărui proprietar afectat de această lucrare de utilitate publică, potrivit art. 3 din hotărâre estimându-se doar o sumă globală pentru despăgubirea proprietarilor.

Anexa 2 la H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010 care conținea și despăgubirile propuse pentru fiecare proprietar a fost introdusă abia prin H.G. nr. 492/2011, prin care a fost modificată H.G. nr. 1232/2010.

De altfel, exproprierea fiind o instituție de drept public, prin care statul și unitățile administrativ-teritoriale impun, în mod forțat, transferul proprietății unor bunuri imobile aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice, în scop de utilitate publică și în schimbul unei despăgubiri juste și prealabile, în condițiile legii, sub controlul instanței judecătorești, procedura exproprierii se constituie într-o procedură specială, ale cărei etape sunt strict prevăzute de lege.

Atât potrivit Legii nr. 198/2004 (art. 12) cât și potrivit Legii nr. 255/2010 (art. 29 raportat la art. 20), hotărârea de expropriere este considerat primul act propriu zis de indisponibilizare a bunului, până la care proprietarul are dreptul să facă acte de dispoziție asupra acestuia în calitate de proprietar, transferul dreptului de proprietate operând în baza deciziei de expropriere după consemnarea sumei reprezentând despăgubirea stabilită.

În cauză, derularea procedurii de expropriere a început sub imperiul Legii nr. 198/2004 și a H.G. nr. 1232/2010 (în forma inițială), însă exproprierea terenului în litigiu s-a realizat efectiv doar la 16 august 2011 prin emiterea Deciziei de expropriere nr. 1167 sub imperiul Legii nr. 255/2010, motiv pentru care nu se poate reține retroactivitatea acestor norme, în condițiile abrogării lor pe parcursul procedurii prealabile și anterior emiterii deciziei de expropriere și a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor (acestea din urmă fiind emise în aplicarea Legii nr. 255/2010 și a H.G. nr. 492/2011).

Cum, hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor în favoarea reclamanților a fost emisă sub imperiul Legii nr. 255/2010, este de reținut că potrivit principiului "tempus regit actum" aceasta este supusă normelor legale în vigoare la data emiterii sale, respectiv Legii nr. 255/2010, motiv pentru care sunt nefondate susținerile reclamanților legate de incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 198/2004.

Este adevărat că, potrivit art. 31 din Legea nr. 255/2010, în forma în vigoare la data hotărârii de expropriere, orice documentație tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a legii se consideră valabilă, însă art. 32 din aceeași lege prevede că, în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi. Dispozițiile Legii nr. 255/2010, prevăd că decizia de expropriere emisă în baza art. 9, constituie titlu pentru predarea imobilului și, că în termen de 5 zile de la emiterea ei, expropriatorul numește comisia de verificare a dreptului de proprietate, care va constata acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor de către proprietar (art. 18 din Legea nr. 255/2010).

Or, față de aceste dispoziții legale, este de reținut că, în cauză, în procedura derulată în temeiul Legii nr. 255/2010, în ce privește cuantumul despăgubirilor stabilite în condițiile acestui act normativ, nu s-a făcut dovada existenței unei convenții/acord de voință, a unei învoieli, între expropriat și expropriator.

Dispozițiile art. 18 din Legea nr. 255/2010, lege specială în materie, prevăd expres că înțelegerea cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat urmează a se realiza numai după constituirea comisiei de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real, în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, prin întocmirea unui proces-verbal semnat de membrii acestei comisii și de expropriat, ca o condiție ad validitatem pentru materializarea convenției părților.

Or, în cauză, nu a fost probată existența unui astfel de proces-verbal de constatare a unui acord de voință intervenit între reclamanți și expropriator, în ce privește cuantumul despăgubirilor.

Reclamanții, în susținerea existenței unui acord de voință, a unei înțelegeri, în ce privește cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat, se prevalează de "Cererea de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 255/2010" depusă la expropriator, însă, din examinarea acestui înscris rezultă că acesta nu cuprind nicio mențiune cu referire la cuantumul sumelor pe care le-ar fi acceptat cu titlu de despăgubire pentru terenul expropriat, motiv pentru care nu se poate reține că cererea de care se prevalează reclamanții face dovada întâlnirii ofertei cu acceptarea. Pe de altă parte, este de observat că această cerere vizează acordarea despăgubirilor în condițiile Legii nr. 255/2010 și nu ale Legii nr. 198/2004, iar cererea nu a fost avizată de membrii comisiei de expropriere pentru a se putea reține întâlnirea ofertei cu acceptarea, motiv pentru care nu poate avea valența unei înțelegeri sau a unui acord de voință și nici nu poate fi apreciată ca echivalent al actului la care fac referire în mod expres dispozițiile art. 18 din Legea nr. 255/2010.

Din această perspectivă, este nefondată susținerea reclamanților legată de existența convenției/învoielii în ce privește stabilirea despăgubirilor.

Este nefondată și susținerea referitoare la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că pârâtul a expropriat terenul și a stabilit despăgubirile în mod unilateral. Se constată că, atât la nivel constituțional, cât și în planul Convenției Europene a Drepturilor Omului, exproprierea este recunoscută ca fiind un mecanism legal de pierdere a dreptului de proprietate privată cu privire la imobile, pentru cauză de utilitate publică, prin trecerea acestora în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, esențial fiind ca privarea de proprietate să fie făcută cu o justă și prealabilă despăgubire. În speță, astfel cum s-a arătat anterior, despăgubirea stabilită de expropriator a fost cenzurată în cadrul procedurii judiciare, stabilindu-se pe baza opiniilor exprimate de experți că aceasta este justă, situație în care nu se poate reține încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanți a fost respins, ca nefondat.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recurs