ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 392/2017

Decizia nr. 392/2017 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 16 decembrie 2011, pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul A., prin mandatar B., a chemat în judecată Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 7 din 4 septembrie 2011 și nr. 8 din 14 septembrie 2011, precum și a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 7 din 15 septembrie 2011 și nr. 8 din 15 septembrie 2011, în ceea ce privește cuantumul despăgubirii pentru parcelele de teren expropriate de la reclamant, să constate acordul de voință al părților, intervenit cu privire la plata sumei de 70.157 lei, pentru terenul expropriat în suprafață de 2.286 mp, respectiv de 4.020 lei pentru celălalt teren expropriat în suprafață de 131 mp, să oblige pârâtul la plata acestor sume convenite de părți, cu titlu de despăgubiri și să oblige pârâtul la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat.

Prin Sentința civilă nr. 1983/PI din 27 iunie 2016, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 40.896 lei cu titlu de despăgubiri aferente terenurilor arabile în suprafața de 2.286 mp, cu nr. cad. 404462, și în suprafață de 131 mp, cu nr. cad. 404404, imobile supuse procedurii speciale de expropriere, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4627 lei cu titlu de despăgubiri materiale și a respins, în rest, acțiunea. Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Prin hotărârile de stabilire a despăgubirilor contestate, emise de pârâtă în aplicarea prevederilor Legii nr. 198/2004, s-a stabilit în favoarea reclamantului, în calitate de proprietar al parcelelor supuse exproprierii, în suprafață totală de 2417 mp, un cuantum total al despăgubirilor de 3614 lei.

Tribunalul a apreciat că valoarea stabilită cu titlu de despăgubire pentru terenurile expropriate este derizorie, raportat la concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul C. care a stabilit că valoarea reală a terenurilor de aceeași categorie de folosință cu cea a reclamantului, la momentul transferului dreptului de proprietate, este de 40.896 lei.

Pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA - Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara a declarat apel împotriva Sentinței civile nr. 1983/PI din 27 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul Timiș, iar prin Decizia civilă nr. 277 din 11 octombrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins excepția tardivității apelului, a admis apelul formulat și a schimbat în parte sentința primei instanțe, stabilind valoarea despăgubirilor acordate reclamantului pentru cele două parcele expropriate la suma de 4012,22 lei. A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata celorlalte despăgubiri pretinse și au fost menținute în rest dispozițiile sentinței.

Soluționând excepția tardivității apelului, instanța de apel a reținut că, încă de la primul termen de judecată, pârâtul și-a ales un domiciliu procesual indicând și numele persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură. În temeiul art. 93 C. proc. civ., instanța avea obligația de a comunica toate actele de procedură, deci inclusiv hotărârea pronunțată, la domiciliul ales de pârât. Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș a fost comunicată la sediul Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, ceea ce afectează de nulitate procedura comunicării.

Remedierea a fost însă făcută print-o altă comunicare - de data aceasta, corectă - la domiciliul judiciar ales, ca urmare a cererii din 09 august 2016 formulată în acest sens de avocatul Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA În raport de data comunicării legale a hotărârii (19 august 2016), dar și de data formulării apelului (12 august 2016), instanța de apel a constatat că excepția de tardivitate a declarării apelului este nefondată. Pe fondul cauzei, curtea de apel a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 480 - 481 C. civ., art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, astfel cum a fost explicitat prin Decizia nr. 380/2015 a Curții Constituționale, art. 44 alin. (3) din Constituție, art. 1 alin. (1) din Protocolului 1 (adițional) la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând propunerea de despăgubire făcută de dl. expert C., care a fost omologată de prima instanță, curtea de apel a reținut că reperul avut în vedere de expert pentru calculul contravalorii terenului și al despăgubirilor pentru daune colaterale l-a constituit prețul imobilelor ce au făcut obiectul unei singure tranzacții apropiate momentului exproprierii, respectiv al contractului autentic de vânzare-cumpărare nr. 5992 din 16 decembrie 2011. Instanța de apel a apreciat că fundamentul acestei evaluări nu corespunde cerinței ca expertul să fi avut în vedere imobile de același fel pentru că, din conținutul contractului de vânzare-cumpărare nr. 5992 din 16 decembrie 2011 reiese că obiectul acestuia l-au constituit nu terenuri agricole extravilane arabile din perimetrul orașului Lugoj (ca cele două parcele care au făcut obiectul exproprierii), ci terenuri extravilane din categoria de folosință vie, pășune și fâneață și terenuri intravilane cu sau fără construcții.

Pe de altă parte, chiar dacă el ar fi vizat terenuri extravilane arabile vândute în perioada contemporană exproprierii, în absența măcar a încă unui contract similar din aceeași perioadă, el n-ar fi putut constitui un element de comparație în sensul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, neputându-se demonstra caracterul "obișnuit" al prețului tranzacțiilor în materie din acea perioadă. Prin urmare, a concluzionat curtea de apel, omologând o expertiză bazată pe alte criterii decât cele impuse de lege, Tribunalul Timiș a interpretat și aplicat greșit legea în privința modului de stabilire a despăgubirilor pe care i le-a acordat reclamantului.

Examinând punctul de vedere al expertului D., instanța de apel a considerat că niciuna dintre variantele propuse nu corespunde criteriilor legale, întrucât prima nu a avut în vedere contracte efective de vânzare-cumpărare, ci oferte de vânzare iar, cea de-a doua, contracte de vânzare-cumpărare încheiate într-o altă perioadă decât cea contemporană exproprierii.

După data publicării Deciziei nr. 12/2015 a Curții Constituționale, expertul, răspunzând obiecțiunilor la suplimentul raportului de expertiză a apreciat că terenul expropriat are valoarea de 8,68 euro/mp folosind ca repere patru contracte de vânzare-cumpărare puse la dispoziție de către reclamant, respectiv contractul de vânzare-cumpărare 2048 din 29 septembrie 2011, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2928 din 22 noiembrie 2011, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2038 din 06 decembrie 2010 și contractul de vânzare-cumpărare nr. 394 din 20 februarie 2012. Curtea de apel a constatat că primul și al treilea contract nu puteau fi avute în vedere întrucât terenurile ce au făcut obiectul lor au fost terenuri intravilane - iar nu extravilane arabile ca cel în discuție - iar cel de-al patrulea a fost încheiat, într-adevăr, cu privire la un teren extravilan însă la o altă dată decât cea apropiată exproprierii, și fără a se preciza categoria de folosință a acestuia (pășune, fâneață, arabil sau o alta) și nici dacă amplasamentul lui în zonă este similar celui în discuție.

Singura referință valabilă din punct de vedere temporal și al destinației terenului ar fi putut fi astfel comparabila reprezentând contractul de vânzare-cumpărare nr. 2928 din 22 noiembrie 2011 însă nici pentru acest teren nu s-a precizat și demonstrat că amplasarea lui este similară terenului expropriat. În ceea ce privește opinia formulată în cauză de către cel de-al treilea expert - respectiv domnul F. -, instanța de apel a constatat că au fost utilizate șase contracte având ca obiect terenuri agricole extravilane, încheiate în perioada apropiată exproprierii, respectiv încheiate la datele de: 1) 31 octombrie 2010 (pentru prețul de 1,00 lei/mp), 2) 12 noiembrie 2010 (pentru prețul de 1,33 lei/mp), 3) 15 februarie 2010 (pentru prețul de 1,30 lei/mp), 4) 17 februarie 2010 (pentru prețul de 1,36 lei/mp), 5) 03 octombrie 2011 (pentru prețul de 1,38 lei/mp) și 6) 03 octombrie 2011 (pentru prețul de 1,66 lei/mp).

Curtea de apel a considerat că opinia domnul expert F. corespunde criteriilor de evaluare a despăgubirilor prevăzute de art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 (astfel cum a fost explicitat prin Deciziile nr. 12/2015 și nr. 380/2015 ale Curții Constituționale). Însă, pentru a corespunde exigențelor textului art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 (la care se raportează dispozițiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 în baza căreia s-a operat exproprierea), nu se pot reține spre comparare decât contractele de vânzare-cumpărare nr. 5 și nr. 6 (respectiv cele încheiate în perioada cea mai apropiată exproprierii).

În concret, este vorba despre contractele încheiate la data de 03 octombrie 2011 care atestă un preț de vânzare asemănător pentru terenuri din aceeași zonă și cu aceeași categorie de folosință (arabil în extravilan), de 1,38 lei/mp și, respectiv, de 1,66 lei/mp, fapt ce denotă caracterul obișnuit al acestora în sensul dispozițiilor art. 26 alin. (2). Prin urmare, curtea de apel a constatat că evaluarea făcută de domnul expert F. este singura care răspunde criteriilor de evaluare consacrate de legiuitor, motiv pentru care o a omologat-o, prin luarea în considerare a prețului de 1,66 lei pentru un mp de teren expropriat, ca fiind cel mai favorabil reclamantului. Prin luarea în considerare a acestui reper valoric și a suprafeței expropriate, a rezultat că reclamantului i se datorează ca despăgubire suma de 4.102,22 lei reprezentând contravaloarea terenului expropriat.

Instanța de apel a mai reținut că nu au fost administrate probe din care să rezulte existența daunelor cauzate reclamantului prin faptul exproprierii, iar stabilirea despăgubirilor acordate cu acest titlu prin simpla aplicare a cotei procentuale de 10% la suma ce reprezintă valoarea terenurilor rămase în proprietatea sa (astfel cum a procedat domnul expert C., fără a indica însă temeiul legal al acestei proceduri), conduce la concluzia că impunerea lor la plată în sarcina pârâtului este nelegală. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat și motivat recurs reclamantul A. Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., reclamantul formulează următoarele critici: Decizia recurată nu respectă principiul proporționalității, reglementat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel reducând de 10 ori cuantumul despăgubirilor stabilite de prima instanță, fără o motivare pertinentă. În acord cu acest principiu, și făcând aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, instanța trebuia să stabilească care este acea despăgubire dreaptă, efectivă și rezonabilă de care trebuie să beneficieze expropriatul. Expertul F. a exprimat o părere care nu este în concordanță cu dispozițiile legale, spre deosebire de expertiza efectuată de către experții C. și D., care se coroborează cu contractele de vânzare cumpărare depuse la dosar.

Prin omologarea raportului de expertiză efectuat de expert F., instanța de apel a încălcat prevederile art. 26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994, ceea ce face incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Valoarea de piață a imobilului expropriat se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului. Actul normativ ce reglementează criteriul de calcul al acestei prime componente a despăgubirii ce se cuvine în cazul exproprierii a avut în vedere acel preț, rezonabil, comun, care se obține atunci când tranzacția se desfășoară între un cumpărător și un vânzător prudenți și diligenți. Actul normativ nu menționează prețul cu care se vând imobile de același fel, ci prețul cu care se vând în mod obișnuit imobile de același fel.

Pe de altă parte, arată recurentul, expertul F. se raportează la contracte de vânzare-cumpărare al căror obiect îl constituie terenuri care nu corespund cu terenul în litigiu, nici din punct de vedere al poziționării, nici al anului efectuării tranzacției sau al categoriei de folosință. Prețul propus de expertul F. reprezintă mai puțin de o treime din prețul minim rezultat din expertizele camerelor notarilor publici, ceea ce demonstrează încă o dată că acesta a întocmit o expertiză neconformă atât din punct de vedere legal, cât și din punct de vedere al realității pieței imobiliare. Recurentul susține că, la valoarea terenului trebuie adăugate și daunele suferite ca urmare a exproprierii (fărâmițarea unei parcele mari, costuri pentru redobândirea unui teren similar, inconvenientul deplasării la parcela rămasă peste autostradă, imposibilitatea construirii sau plantării de arbori pe parcela rămasă în imediata apropiere a autostrăzii etc.).

Valoarea terenului expropriat este formată din prețul efectiv al terenului, la care se adaugă valoarea daunelor, ori instanța de apel nu acordă nici un fel de daune, fără însă a motiva pertinent, ceea ce atrage motivul de nelegalitate a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Recurentul critică decizia instanței de apel și pentru greșita soluționare a excepției tardivității apelului, arătând că hotărârea primei instanțe a fost comunicată la sediul apelantului care a preluat-o în timp util și putea lua legătura cu avocatul ales pentru a formula apel. În plus, apelul putea fi declarat de apelantă care are juriști angajați, iar până la primul termen de judecată avocatul ales putea motiva apelul.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele: 1. Critica vizând greșita soluționare a excepției tardivității declarării apelului nu este fondată. Instanța de apel a interpretat și aplicat corect prevederile art. 93 C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată la data de 09 ianuarie 2012, pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA a făcut o alegere de domiciliu în sensul art. 93 C. proc. civ., indicând și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, aspecte necontestate, de altfel, de recurent. În această situație, comunicarea tuturor actelor de procedură în cauză trebuia efectuată la domiciliu ales de parte, așa cum în mod expres prevede art. 93 C. proc.

civ. Existența unui serviciu juridic permanent la sediul apelantului-pârât nu constituie, în lipsa oricărei dispoziții legale în acest sens, o excepție de la obligația comunicării actelor de procedură la domiciliul ales în condițiile art. 93 C. proc. civ. Dispozițiile art. 284 C. proc. civ., stabilind comunicarea hotărârii ca fiind momentul de la care începe să curgă termenul de declarare a apelului, nu pot avea în vedere decât o comunicare legală a actului de procedură care, prin raportare la art. 93 C. proc. civ., este cea de la domiciliul ales de parte, atunci când în cauză a existat o astfel de opțiune, făcută cu respectarea dispozițiilor legale menționate. Prin urmare, așa cum în mod corect a decis instanța de apel, termenul de declarare a apelului a început să curgă de la data comunicării hotărârii primei instanțe la domiciliul ales de pârât, astfel încât, în raport de această comunicare, apelul a fost declarat în termen legal.

2. Nu este fondată nici critica vizând soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la prejudiciul cauzat reclamantului prin expropriere. Sub aspectul daunelor pretinse, instanța de apel a reținut că nu au fost administrate probe din care să rezulte unui prejudiciu cauzat reclamantului prin faptul exproprierii, iar stabilirea despăgubirilor acordate cu acest titlu prin simpla aplicare a cotei procentuale de 10% la suma ce reprezintă valoarea terenurilor rămase în proprietatea sa (astfel cum a procedat domnul expert C.), este nelegală. Cu privire la această dezlegare a curții de apel, recurentul a formulat critici întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ., arătând atât că decizia instanței de apel nu este motivată, cât și că este îndreptățit la repararea daunelor suferite ca urmare a exproprierii (fărâmițarea unei parcele mari, costuri pentru redobândirea unui teren similar, inconvenientul deplasării la parcela rămasă peste autostradă, imposibilitatea construirii sau plantării de arbori pe parcela rămasă în imediata apropiere a autostrăzii etc.). Înalta Curte constată că decizia instanței de apel respectă prevederile art. 261 C. proc. civ., curtea de apel arătând care sunt considerentele pentru care nu recunoaște îndreptățirea reclamantului la repararea unui prejudiciu produs prin expropriere. Aceste considerente au vizat lipsa oricăror probe din care să rezulte existența unui astfel de prejudiciu, iar Înalta Curte apreciază că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a respectat prevederile art. art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Astfel, în ceea ce privește dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 - a căror interpretare, astfel cum a fost făcută de curtea de apel, a fost criticată prin motivele de recurs - Înalta Curte reține că, potrivit acestor prevederi legale, în cuantumul despăgubirilor acordate pentru expropriere, este inclusă atât valoarea reală a bunului cât și contravaloarea prejudiciului cauzat proprietarului. Concluzia se întemeiază atât pe interpretarea gramaticală a prevederilor analizate - "despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului" - cât și pe cea logică, rezultată din coroborarea cu alin. (2) al aceluiași articol, care impune pentru instanță obligația de a ține seama în calculul cuantumului despăgubirilor, atât de prețurile de vânzare ale imobilelor (în determinarea valorii reale a imobilului), cât și de daunele aduse proprietarilor (în stabilirea prejudiciului cauzat).

Însă, în aplicarea principiilor care guvernează desfășurarea procesului civil, acordarea, în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, a daunelor pentru prejudiciul cauzat, ca o componentă a despăgubirilor cuvenite pentru expropriere, nu poate fi făcută în lipsa probării existenței și a caracterului cert al unui astfel de prejudiciu. În plus, chiar alin. (2) al art. 26 din Legea nr. 33/1994 face trimitere la "dovezile administrate" atunci când reglementează modul de calcul al cuantumului despăgubirilor. Or, în cauză, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, nu au fost administrate probe care să dovedească pretențiile reclamantului sub aspectul prejudiciului pretins, rezultat din expropriere, deși prin cererea de chemare în judecată, prejudiciul a fost cuantificat de reclamant la valoarea de 10.000 euro.

3. Este întemeiată critica reclamantului cu privire la despăgubirile acordate, reprezentând valoarea terenurilor expropriate, critică întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Deși cu privire la soluția pronunțată în legătură cu aceste despăgubiri, recurentul a formulat și critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde argumentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. Considerentele se bazează însă pe o interpretare greșită a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Este dovedit și necontestat în cauză că terenurile ce au fost expropriate sunt situate în municipiul Lugoj, județul Timiș și fac parte din categoria de folosință "arabil extravilan". Instanța de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză efectuat de expert C., cu motivarea că acesta a avut în vedere un singur contract de vânzare cumpărare încheiat la o dată apropiată momentului exproprierii, și că, din conținutul acestui contract reiese că tranzacția a avut ca obiect nu terenuri agricole extravilane arabile din perimetrul orașului Lugoj (ca cele două parcele care au făcut obiectul exproprierii), ci terenuri extravilane din categoria de folosință vie, pășune și fâneață și terenuri intravilane cu sau fără construcții.

Raportul de expertiză întocmit de expert D. nu a fost omologat de curtea de apel cu motivarea că primul și al treilea contract (din cele patru la care s-a raportat expertul) au avut ca obiect terenuri intravilane - iar nu extravilane arabile ca cel în discuție -, cel de-al patrulea, deși a avut ca obiect un teren extravilan, a fost încheiat la o altă dată decât cea apropiată exproprierii, și fără a cuprinde precizări cu privire la categoria de folosință a terenului (pășune, fâneață, arabil sau o alta), ori amplasamentul lui în zonă, iar cel de-al doilea, deși constituie o referință valabilă din punct de vedere temporal și al destinației terenului, nu cuprinde precizări din care să rezulte că amplasarea lui este similară terenului expropriat.

În schimb, instanța de apel a considerat că raportul efectuat de expertul F. corespunde criteriilor de evaluare a despăgubirilor prevăzute de art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 (astfel cum a fost explicitat prin Deciziile nr. 12/2015 și nr. 380/2015 ale Curții Constituționale) deoarece s-a bazat pe două contracte de vânzare-cumpărare "nr. 5 și nr. 6, respectiv cele încheiate la data de 03 octombrie 2011, care atestă un preț de vânzare asemănător pentru terenuri din aceeași zonă și cu aceeași categorie de folosință (arabil în extravilan)". Verificând cele două contracte de vânzare-cumpărare - nr. 2569 din 03 octombrie 2011 și nr. 2579 din 03 octombrie 2011 -, în baza cărora curtea de apel a omologat raportul de expertiză efectuat de expertul F., Înalta Curte constată, contrar celor reținute de instanța de apel, că acestea nu cuprind mențiuni legate de categoria de folosință a terenurilor ce fac obiectul celor două tranzacții.

Prin urmare, susținerea instanței în sensul că acestea fac parte din categoria de folosință "arabil extravilan" ca și terenurile expropriate, ce au aparținut reclamantului, nu are acoperire în cuprinsul celor două înscrisuri menționate. Înalta Curte constată de asemenea că, lipsa unei mențiuni privind categoria de folosință a terenului într-un alt contract de vânzare-cumpărare - nr. 394 din 20 februarie 2012 - a fost cauza pentru care, instanța de apel a înlăturat expertiza efectuată de expertul D., considerând că, în lipsa identificării categoriei de folosință a ternului în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, nu se poate verifica dacă imobilele comparate sunt "de același fel", în sensul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cu cele care au aparținut reclamantului și au făcut obiectul exproprierii.

Într-adevăr, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, "la stabilirea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială (...)". Or, nu se poate stabili dacă imobilele sunt "de același fel" în sensul normei legale citate, dacă nu se probează că fac parte din aceeași categorie de folosință cu cele pentru care reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri. Prin urmare, fundamentându-și hotărârea pe concluziile raportului de expertiză efectuat de expertul F., curtea de apel a încălcat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea 33/1994 care impun în mod expres obligația instanței de a ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială.

În consecință, constatând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 26 din Legea 33/1994, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării va fi efectuat un nou raport de expertiză, cu respectarea art. 26 din Legea 33/1994 și vor fi administrate dovezi care să probeze tranzacțiile efectuate în condițiile impuse de aceste dispoziții legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 277 din 11 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 februarie 2017. Procesat de GGC - GV