ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 392/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 392/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia

nr. 392/2017

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 16 decembrie 2011, pe rolul Tribunalului

Timiș, reclamantul A., prin mandatar B., a chemat în judecată Statul

Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA, și a solicitat instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea

proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 7 din 4

septembrie 2011 și nr. 8 din 14 septembrie 2011, precum și a

hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 7 din 15 septembrie

2011 și nr. 8 din 15 septembrie 2011, în ceea ce privește cuantumul

despăgubirii pentru parcelele de teren expropriate de la reclamant,

să constate acordul de voință al părților, intervenit

cu privire la plata sumei de 70.157 lei, pentru terenul expropriat în

suprafață de 2.286 mp, respectiv de 4.020 lei pentru celălalt

teren expropriat în suprafață de 131 mp, să oblige pârâtul la

plata acestor sume convenite de părți, cu titlu de despăgubiri

și să oblige pârâtul la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune,

reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat.

Prin

Sentința civilă nr. 1983/PI din 27 iunie 2016, Tribunalul Timiș,

secția I civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul la

plata către reclamant a sumei de 40.896 lei cu titlu de despăgubiri

aferente terenurilor arabile în suprafața de 2.286 mp, cu nr. cad. 404462,

și în suprafață de 131 mp, cu nr. cad. 404404, imobile supuse

procedurii speciale de expropriere, a obligat pârâtul la plata către

reclamant a sumei de 4627 lei cu titlu de despăgubiri materiale și a

respins, în rest, acțiunea. Totodată, a obligat pârâtul la plata

către reclamant a cheltuielilor de judecată.

Pentru

a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut

următoarele:

Prin

hotărârile de stabilire a despăgubirilor contestate, emise de

pârâtă în aplicarea prevederilor Legii nr. 198/2004, s-a stabilit în

favoarea reclamantului, în calitate de proprietar al parcelelor supuse

exproprierii, în suprafață totală de 2417 mp, un cuantum total

al despăgubirilor de 3614 lei.

Tribunalul

a apreciat că valoarea stabilită cu titlu de despăgubire pentru

terenurile expropriate este derizorie, raportat la concluziile raportului de

expertiză efectuat în cauză de expertul C. care a stabilit că

valoarea reală a terenurilor de aceeași categorie de

folosință cu cea a reclamantului, la momentul transferului dreptului de

proprietate, este de 40.896 lei.

Pârâtul

Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii

prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA - Direcția Regională de Drumuri și

Poduri Timișoara a declarat apel împotriva Sentinței civile nr.

1983/PI din 27 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul Timiș, iar

prin Decizia civilă nr. 277 din 11 octombrie 2016, Curtea de Apel

Timișoara, secția I civilă, a respins excepția

tardivității apelului, a admis apelul formulat și a schimbat în

parte sentința primei instanțe, stabilind valoarea

despăgubirilor acordate reclamantului pentru cele două parcele

expropriate la suma de 4012,22 lei. A fost respinsă cererea reclamantului

de obligare a pârâtului la plata celorlalte despăgubiri pretinse și

au fost menținute în rest dispozițiile sentinței.

Soluționând

excepția tardivității apelului, instanța de apel a

reținut că, încă de la primul termen de judecată, pârâtul

și-a ales un domiciliu procesual indicând și numele persoanei

însărcinate cu primirea actelor de procedură. În temeiul art. 93 C.

proc. civ., instanța avea obligația de a comunica toate actele de

procedură, deci inclusiv hotărârea pronunțată, la

domiciliul ales de pârât.

Sentința

pronunțată de Tribunalul Timiș a fost comunicată la sediul

Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România SA, ceea ce afectează de nulitate procedura comunicării.

Remedierea a fost însă făcută print-o altă comunicare - de

data aceasta, corectă - la domiciliul judiciar ales, ca urmare a cererii

din 09 august 2016 formulată în acest sens de avocatul Companiei

Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA

În

raport de data comunicării legale a hotărârii (19 august 2016), dar

și de data formulării apelului (12 august 2016), instanța de

apel a constatat că excepția de tardivitate a declarării

apelului este nefondată.

Pe

fondul cauzei, curtea de apel a reținut că în cauză sunt

incidente prevederile art. 480 - 481 C. civ., art. 22 alin. (3) din Legea nr.

255/2010, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, astfel cum a fost explicitat

prin Decizia nr. 380/2015 a Curții Constituționale, art. 44 alin. (3)

din Constituție, art. 1 alin. (1) din Protocolului 1 (adițional) la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând

propunerea de despăgubire făcută de dl. expert C., care a fost

omologată de prima instanță, curtea de apel a reținut

că reperul avut în vedere de expert pentru calculul contravalorii

terenului și al despăgubirilor pentru daune colaterale l-a constituit

prețul imobilelor ce au făcut obiectul unei singure tranzacții

apropiate momentului exproprierii, respectiv al contractului autentic de

vânzare-cumpărare nr. 5992 din 16 decembrie 2011.

Instanța

de apel a apreciat că fundamentul acestei evaluări nu corespunde cerinței

ca expertul să fi avut în vedere imobile de același fel pentru

că, din conținutul contractului de vânzare-cumpărare nr. 5992

din 16 decembrie 2011 reiese că obiectul acestuia l-au constituit nu

terenuri agricole extravilane arabile din perimetrul orașului Lugoj (ca

cele două parcele care au făcut obiectul exproprierii), ci terenuri

extravilane din categoria de folosință vie, pășune și

fâneață și terenuri intravilane cu sau fără construcții.

Pe

de altă parte, chiar dacă el ar fi vizat terenuri extravilane arabile

vândute în perioada contemporană exproprierii, în absența măcar

a încă unui contract similar din aceeași perioadă, el n-ar fi

putut constitui un element de comparație în sensul art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994, neputându-se demonstra caracterul "obișnuit"

al prețului tranzacțiilor în materie din acea perioadă.

Prin

urmare, a concluzionat curtea de apel, omologând o expertiză bazată

pe alte criterii decât cele impuse de lege, Tribunalul Timiș a interpretat

și aplicat greșit legea în privința modului de stabilire a

despăgubirilor pe care i le-a acordat reclamantului.

Examinând

punctul de vedere al expertului D., instanța de apel a considerat că

niciuna dintre variantele propuse nu corespunde criteriilor legale, întrucât

prima nu a avut în vedere contracte efective de vânzare-cumpărare, ci

oferte de vânzare iar, cea de-a doua, contracte de vânzare-cumpărare

încheiate într-o altă perioadă decât cea contemporană

exproprierii.

După

data publicării Deciziei nr. 12/2015 a Curții Constituționale,

expertul, răspunzând obiecțiunilor la suplimentul raportului de

expertiză a apreciat că terenul expropriat are valoarea de 8,68

euro/mp folosind ca repere patru contracte de vânzare-cumpărare puse la

dispoziție de către reclamant, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

2048 din 29 septembrie 2011, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2928 din

22 noiembrie 2011, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2038 din 06

decembrie 2010 și contractul de vânzare-cumpărare nr. 394 din 20

februarie 2012.

Curtea

de apel a constatat că primul și al treilea contract nu puteau fi

avute în vedere întrucât terenurile ce au făcut obiectul lor au fost

terenuri intravilane - iar nu extravilane arabile ca cel în discuție - iar

cel de-al patrulea a fost încheiat, într-adevăr, cu privire la un teren

extravilan însă la o altă dată decât cea apropiată

exproprierii, și fără a se preciza categoria de

folosință a acestuia (pășune, fâneață, arabil sau

o alta) și nici dacă amplasamentul lui în zonă este similar

celui în discuție.

Singura

referință valabilă din punct de vedere temporal și al

destinației terenului ar fi putut fi astfel comparabila reprezentând

contractul de vânzare-cumpărare nr. 2928 din 22 noiembrie 2011 însă

nici pentru acest teren nu s-a precizat și demonstrat că amplasarea

lui este similară terenului expropriat.

În

ceea ce privește opinia formulată în cauză de către cel

de-al treilea expert - respectiv domnul F. -, instanța de apel a constatat

că au fost utilizate șase contracte având ca obiect terenuri agricole

extravilane, încheiate în perioada apropiată exproprierii, respectiv

încheiate la datele de: 1) 31 octombrie 2010 (pentru prețul de 1,00

lei/mp), 2) 12 noiembrie 2010 (pentru prețul de 1,33 lei/mp), 3) 15

februarie 2010 (pentru prețul de 1,30 lei/mp), 4) 17 februarie 2010

(pentru prețul de 1,36 lei/mp), 5) 03 octombrie 2011 (pentru prețul

de 1,38 lei/mp) și 6) 03 octombrie 2011 (pentru prețul de 1,66

lei/mp).

Curtea

de apel a considerat că opinia domnul expert F. corespunde criteriilor de

evaluare a despăgubirilor prevăzute de art. 26 alin. (2) al Legii nr.

33/1994 (astfel cum a fost explicitat prin Deciziile nr. 12/2015 și nr.

380/2015 ale Curții Constituționale).

Însă,

pentru a corespunde exigențelor textului art. 26 alin. (2) al Legii nr.

33/1994 (la care se raportează dispozițiile art. 22 alin. (3) din

Legea nr. 255/2010 în baza căreia s-a operat exproprierea), nu se pot

reține spre comparare decât contractele de vânzare-cumpărare nr. 5

și nr. 6 (respectiv cele încheiate în perioada cea mai apropiată

exproprierii). În concret, este vorba despre contractele încheiate la data de

03 octombrie 2011 care atestă un preț de vânzare asemănător

pentru terenuri din aceeași zonă și cu aceeași categorie de

folosință (arabil în extravilan), de 1,38 lei/mp și, respectiv,

de 1,66 lei/mp, fapt ce denotă caracterul obișnuit al acestora în

sensul dispozițiilor art. 26 alin. (2).

Prin

urmare, curtea de apel a constatat că evaluarea făcută de domnul

expert F. este singura care răspunde criteriilor de evaluare consacrate de

legiuitor, motiv pentru care o a omologat-o, prin luarea în considerare a

prețului de 1,66 lei pentru un mp de teren expropriat, ca fiind cel mai

favorabil reclamantului. Prin luarea în considerare a acestui reper valoric

și a suprafeței expropriate, a rezultat că reclamantului i se

datorează ca despăgubire suma de 4.102,22 lei reprezentând

contravaloarea terenului expropriat.

Instanța

de apel a mai reținut că nu au fost administrate probe din care

să rezulte existența daunelor cauzate reclamantului prin faptul

exproprierii, iar stabilirea despăgubirilor acordate cu acest titlu prin

simpla aplicare a cotei procentuale de 10% la suma ce reprezintă valoarea

terenurilor rămase în proprietatea sa (astfel cum a procedat domnul expert

C., fără a indica însă temeiul legal al acestei proceduri),

conduce la concluzia că impunerea lor la plată în sarcina pârâtului

este nelegală.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, a declarat și motivat recurs reclamantul

A.

Prin

motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., reclamantul formulează următoarele critici:

Decizia

recurată nu respectă principiul proporționalității,

reglementat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel reducând de 10 ori cuantumul

despăgubirilor stabilite de prima instanță, fără o

motivare pertinentă.

În

acord cu acest principiu, și făcând aplicarea dispozițiilor art.

26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, instanța trebuia să

stabilească care este acea despăgubire dreaptă, efectivă

și rezonabilă de care trebuie să beneficieze expropriatul.

Expertul

F. a exprimat o părere care nu este în concordanță cu

dispozițiile legale, spre deosebire de expertiza efectuată de

către experții C. și D., care se coroborează cu contractele

de vânzare cumpărare depuse la dosar. Prin omologarea raportului de

expertiză efectuat de expert F., instanța de apel a încălcat

prevederile art. 26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994, ceea ce face

incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Valoarea

de piață a imobilului expropriat se impune a fi determinată în

raport de toate caracteristicile bunului. Actul normativ ce reglementează

criteriul de calcul al acestei prime componente a despăgubirii ce se

cuvine în cazul exproprierii a avut în vedere acel preț, rezonabil, comun,

care se obține atunci când tranzacția se desfășoară

între un cumpărător și un vânzător prudenți și

diligenți. Actul normativ nu menționează prețul cu care se

vând imobile de același fel, ci prețul cu care se vând în mod

obișnuit imobile de același fel.

Pe

de altă parte, arată recurentul, expertul F. se raportează la

contracte de vânzare-cumpărare al căror obiect îl constituie terenuri

care nu corespund cu terenul în litigiu, nici din punct de vedere al

poziționării, nici al anului efectuării tranzacției sau al

categoriei de folosință.

Prețul

propus de expertul F. reprezintă mai puțin de o treime din

prețul minim rezultat din expertizele camerelor notarilor publici, ceea ce

demonstrează încă o dată că acesta a întocmit o

expertiză neconformă atât din punct de vedere legal, cât și din

punct de vedere al realității pieței imobiliare.

Recurentul

susține că, la valoarea terenului trebuie adăugate și

daunele suferite ca urmare a exproprierii (fărâmițarea unei parcele

mari, costuri pentru redobândirea unui teren similar, inconvenientul

deplasării la parcela rămasă peste autostradă,

imposibilitatea construirii sau plantării de arbori pe parcela

rămasă în imediata apropiere a autostrăzii etc.). Valoarea

terenului expropriat este formată din prețul efectiv al terenului, la

care se adaugă valoarea daunelor, ori instanța de apel nu acordă

nici un fel de daune, fără însă a motiva pertinent, ceea ce

atrage motivul de nelegalitate a hotărârii prevăzut de art. 304 pct.

7 C. proc. civ.

Recurentul

critică decizia instanței de apel și pentru greșita

soluționare a excepției tardivității apelului, arătând

că hotărârea primei instanțe a fost comunicată la sediul

apelantului care a preluat-o în timp util și putea lua legătura cu

avocatul ales pentru a formula apel. În plus, apelul putea fi declarat de

apelantă care are juriști angajați, iar până la primul

termen de judecată avocatul ales putea motiva apelul.

Analizând

decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs,

Înalta Curte constată următoarele:

1.

Critica vizând greșita soluționare a excepției

tardivității declarării apelului nu este fondată.

Instanța

de apel a interpretat și aplicat corect prevederile art. 93 C. proc. civ.

Prin

întâmpinarea formulată la data de 09 ianuarie 2012, pârâtul Statul Român,

prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA a făcut o alegere de domiciliu în sensul

art. 93 C. proc. civ., indicând și persoana însărcinată cu

primirea actelor de procedură, aspecte necontestate, de altfel, de

recurent.

În

această situație, comunicarea tuturor actelor de procedură în

cauză trebuia efectuată la domiciliu ales de parte, așa cum în

mod expres prevede art. 93 C. proc. civ. Existența unui serviciu juridic

permanent la sediul apelantului-pârât nu constituie, în lipsa oricărei

dispoziții legale în acest sens, o excepție de la obligația

comunicării actelor de procedură la domiciliul ales în

condițiile art. 93 C. proc. civ.

Dispozițiile

art. 284 C. proc. civ., stabilind comunicarea hotărârii ca fiind momentul

de la care începe să curgă termenul de declarare a apelului, nu pot

avea în vedere decât o comunicare legală a actului de procedură care,

prin raportare la art. 93 C. proc. civ., este cea de la domiciliul ales de

parte, atunci când în cauză a existat o astfel de opțiune,

făcută cu respectarea dispozițiilor legale menționate.

Prin

urmare, așa cum în mod corect a decis instanța de apel, termenul de

declarare a apelului a început să curgă de la data comunicării

hotărârii primei instanțe la domiciliul ales de pârât, astfel încât,

în raport de această comunicare, apelul a fost declarat în termen legal.

2.

Nu este fondată nici critica vizând soluția pronunțată de

instanța de apel cu privire la prejudiciul cauzat reclamantului prin

expropriere.

Sub

aspectul daunelor pretinse, instanța de apel a reținut că nu au

fost administrate probe din care să rezulte unui prejudiciu cauzat

reclamantului prin faptul exproprierii, iar stabilirea despăgubirilor

acordate cu acest titlu prin simpla aplicare a cotei procentuale de 10% la suma

ce reprezintă valoarea terenurilor rămase în proprietatea sa (astfel

cum a procedat domnul expert C.), este nelegală.

Cu

privire la această dezlegare a curții de apel, recurentul a formulat

critici întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.,

arătând atât că decizia instanței de apel nu este motivată,

cât și că este îndreptățit la repararea daunelor suferite

ca urmare a exproprierii (fărâmițarea unei parcele mari, costuri

pentru redobândirea unui teren similar, inconvenientul deplasării la

parcela rămasă peste autostradă, imposibilitatea construirii sau

plantării de arbori pe parcela rămasă în imediata apropiere a

autostrăzii etc.).

Înalta

Curte constată că decizia instanței de apel respectă

prevederile art. 261 C. proc. civ., curtea de apel arătând care sunt

considerentele pentru care nu recunoaște îndreptățirea

reclamantului la repararea unui prejudiciu produs prin expropriere. Aceste

considerente au vizat lipsa oricăror probe din care să rezulte existența

unui astfel de prejudiciu, iar Înalta Curte apreciază că, prin

soluția pronunțată, instanța de apel a respectat

prevederile art. art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Astfel,

în ceea ce privește dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr.

33/1994 - a căror interpretare, astfel cum a fost făcută de

curtea de apel, a fost criticată prin motivele de recurs - Înalta Curte

reține că, potrivit acestor prevederi legale, în cuantumul

despăgubirilor acordate pentru expropriere, este inclusă atât valoarea

reală a bunului cât și contravaloarea prejudiciului cauzat

proprietarului. Concluzia se întemeiază atât pe interpretarea

gramaticală a prevederilor analizate - "despăgubirea se compune

din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat

proprietarului" - cât și pe cea logică, rezultată din

coroborarea cu alin. (2) al aceluiași articol, care impune pentru

instanță obligația de a ține seama în calculul cuantumului

despăgubirilor, atât de prețurile de vânzare ale imobilelor (în

determinarea valorii reale a imobilului), cât și de daunele aduse

proprietarilor (în stabilirea prejudiciului cauzat).

Însă,

în aplicarea principiilor care guvernează desfășurarea

procesului civil, acordarea, în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, a

daunelor pentru prejudiciul cauzat, ca o componentă a despăgubirilor

cuvenite pentru expropriere, nu poate fi făcută în lipsa

probării existenței și a caracterului cert al unui astfel de

prejudiciu. În plus, chiar alin. (2) al art. 26 din Legea nr. 33/1994 face

trimitere la "dovezile administrate" atunci când reglementează

modul de calcul al cuantumului despăgubirilor.

Or,

în cauză, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel,

nu au fost administrate probe care să dovedească pretențiile

reclamantului sub aspectul prejudiciului pretins, rezultat din expropriere,

deși prin cererea de chemare în judecată, prejudiciul a fost

cuantificat de reclamant la valoarea de 10.000 euro.

3.

Este întemeiată critica reclamantului cu privire la despăgubirile

acordate, reprezentând valoarea terenurilor expropriate, critică

întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art.

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Deși

cu privire la soluția pronunțată în legătură cu aceste

despăgubiri, recurentul a formulat și critici întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că decizia recurată cuprinde argumentele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței. Considerentele se bazează

însă pe o interpretare greșită a art. 26 alin. (2) din Legea nr.

33/1994.

Este

dovedit și necontestat în cauză că terenurile ce au fost

expropriate sunt situate în municipiul Lugoj, județul Timiș și

fac parte din categoria de folosință "arabil extravilan".

Instanța

de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză efectuat de

expert C., cu motivarea că acesta a avut în vedere un singur contract de

vânzare cumpărare încheiat la o dată apropiată momentului

exproprierii, și că, din conținutul acestui contract reiese

că tranzacția a avut ca obiect nu terenuri agricole extravilane

arabile din perimetrul orașului Lugoj (ca cele două parcele care au

făcut obiectul exproprierii), ci terenuri extravilane din categoria de

folosință vie, pășune și fâneață și

terenuri intravilane cu sau fără construcții.

Raportul

de expertiză întocmit de expert D. nu a fost omologat de curtea de apel cu

motivarea că primul și al treilea contract (din cele patru la care

s-a raportat expertul) au avut ca obiect terenuri intravilane - iar nu

extravilane arabile ca cel în discuție -, cel de-al patrulea, deși a

avut ca obiect un teren extravilan, a fost încheiat la o altă dată

decât cea apropiată exproprierii, și fără a cuprinde

precizări cu privire la categoria de folosință a terenului

(pășune, fâneață, arabil sau o alta), ori amplasamentul lui

în zonă, iar cel de-al doilea, deși constituie o referință

valabilă din punct de vedere temporal și al destinației

terenului, nu cuprinde precizări din care să rezulte că

amplasarea lui este similară terenului expropriat.

În

schimb, instanța de apel a considerat că raportul efectuat de expertul

F. corespunde criteriilor de evaluare a despăgubirilor prevăzute de

art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 (astfel cum a fost explicitat prin

Deciziile nr. 12/2015 și nr. 380/2015 ale Curții

Constituționale) deoarece s-a bazat pe două contracte de vânzare-cumpărare

"nr. 5 și nr. 6, respectiv cele încheiate la data de 03 octombrie

2011, care atestă un preț de vânzare asemănător pentru

terenuri din aceeași zonă și cu aceeași categorie de

folosință (arabil în extravilan)".

Verificând

cele două contracte de vânzare-cumpărare - nr. 2569 din 03 octombrie

2011 și nr. 2579 din 03 octombrie 2011 -, în baza cărora curtea de

apel a omologat raportul de expertiză efectuat de expertul F., Înalta

Curte constată, contrar celor reținute de instanța de apel,

că acestea nu cuprind mențiuni legate de categoria de

folosință a terenurilor ce fac obiectul celor două

tranzacții. Prin urmare, susținerea instanței în sensul că

acestea fac parte din categoria de folosință "arabil

extravilan" ca și terenurile expropriate, ce au aparținut

reclamantului, nu are acoperire în cuprinsul celor două înscrisuri

menționate.

Înalta

Curte constată de asemenea că, lipsa unei mențiuni privind

categoria de folosință a terenului într-un alt contract de

vânzare-cumpărare - nr. 394 din 20 februarie 2012 - a fost cauza pentru

care, instanța de apel a înlăturat expertiza efectuată de

expertul D., considerând că, în lipsa identificării categoriei de

folosință a ternului în cuprinsul contractului de

vânzare-cumpărare, nu se poate verifica dacă imobilele comparate sunt

"de același fel", în sensul art. 26 alin. (2) din Legea nr.

33/1994, cu cele care au aparținut reclamantului și au făcut

obiectul exproprierii.

Într-adevăr,

potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, "la stabilirea

cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța

vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit,

imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială

(...)". Or, nu se poate stabili dacă imobilele sunt "de

același fel" în sensul normei legale citate, dacă nu se

probează că fac parte din aceeași categorie de

folosință cu cele pentru care reclamantul a solicitat acordarea de

despăgubiri.

Prin

urmare, fundamentându-și hotărârea pe concluziile raportului de

expertiză efectuat de expertul F., curtea de apel a încălcat

prevederile art. 26 alin. (2) din Legea 33/1994 care impun în mod expres

obligația instanței de a ține seama de prețul cu care se

vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea

administrativ-teritorială.

În

consecință, constatând că instanța de apel a pronunțat

o hotărâre cu încălcarea art. 26 din Legea 33/1994, în temeiul art.

304 pct. 9 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul declarat, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Cu

ocazia rejudecării va fi efectuat un nou raport de expertiză, cu

respectarea art. 26 din Legea 33/1994 și vor fi administrate dovezi care

să probeze tranzacțiile efectuate în condițiile impuse de aceste

dispoziții legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 277 din 11

octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția I civilă.

Casează

decizia și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 23 februarie 2017.

Procesat

de GGC - GV