ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1249/2015

HOTĂRÂRE

19.03.2015

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1249/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 1249/2015

Deliberând asupra conflictului negativ de competență din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara în data de 4 decembrie 2013 sub nr. x/325/2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. LTD obligarea acesteia la plata sumei de 43.928 RON, cu titlu de daună pentru pierderea a 6800 topuri de hârtie.

În motivarea cererii s-a arătat că a încheiat cu pârâta, în calitate de asigurător un contract de asigurare pentru mărfuri pe parcursul tranzitului pe mare. Agent de asigurare în cuprinsul poliței de asigurare încheiate era SC C. SA, care a fost citat ca intervenient forțat în cauză. Întrucât la recepția mărfii s-a constatat lipsa a 6800 topuri de hârtie, reclamanta a înțeles să promoveze cerere în daune contra asigurătorului B. LTD.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 și art. 2214 C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 8498 din 24 iunie 2014, Judecătoria Timișoara a declinat cauza spre competentă soluționare în favoarea Tribunalului Constanța, apreciind că în materie de asigurare maritimă este competent Tribunalul Constanța.

După înregistrarea pe rolul Tribunalului Constanța, prin Sentința civilă nr. 2850/2014 s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța, apreciindu-se că acțiunea civilă este una în pretenții, iar conform art. 94 alin. (1) lit. j) competența de soluționare în primă instanță aparține judecătoriei, raporta la valoarea pretențiilor în sumă de 43.928 RON.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 27 noiembrie 2014.

În ședința publică din data de 19 martie 2015 instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Constanța.

Prin Sentința civilă nr. 3133 din 19 martie 2015 pronunțată de Judecătoria Constanța, secția civilă, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Constanța și în consecință s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cererii formulate de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. LTD și intervenientul forțat - SC C. SA, în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Totodată, s-a constatat conflictul negativ de competență, situație în care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unui regulator de competență.

S-a reținut că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, are ca obiect "pretenții civile", a fost depusă la Judecătoria Timișoara, ca instanța locului unde își are sediul societatea reclamantă.

Față de momentul promovării acțiunii civile, s-a constatat că legea procesuală aplicabilă este C. proc. civ. adoptat prin Legea 134/2010, art. 107.

S-a considerat că litigiul se poartă între doi profesioniști, ce privește desfășurarea raporturilor contractuale, pentru care legea prevede o competență teritorială alternativă, reclamantul având posibilitatea să aleagă între mai multe instanțe deopotrivă competente, în considerarea art. 113 pct. 3 C. proc. civ. S-a constatat că acest text de lege nu este incident în cauză, nefiind un contract de transport, ci un contract de asigurare.

Executarea contractului de asigurare vizează îndeplinirea obligațiilor asumate de părți prin convenție și se referă de regulă la obligația de a plăti prima de asigurare, de a comunica producerea riscului asigurat, de a plăti indemnizația de asigurare, de a informa cu privire la consecințele privind neplata primelor de asigurare ș.a.

Între aceste obligații instanța reține că plata primei de asigurare a fost efectuată prin transfer bancar de la sediul reclamantei din Timișoara, la fel ca și comunicarea privind producerea riscului asigurat. Prin urmare, contractul de asigurare a fost executat fie chiar și în parte la sediul reclamantei, care a înțeles să învestească această instanță cu soluționarea litigiului referitor la neplata indemnizației de asigurare datorată de pârâtă.

Totodată, instanța reține că normele care reglementează competența teritorială sunt, în principiu, de ordine privată, dacă este vorba despre procese privitoare la bunuri, cu excepția cazurilor prevăzute de art. 117 - 121 Noul C. proc. civ., însă au caracterul unor norme de ordine publică în materie de persoane, precum și în cazurile prevăzute de art. 117 - 121 Noul C. proc. civ.

Prin prisma dispozițiilor legale prevăzute de art. 125, art. 129 și art. 130, excepția de necompetență teritorială invocată în cauză este una de ordine privată, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât prima instanță sesizată cu soluționarea litigiului (Judecătoria Timișoara) nu era în măsură a invoca din oficiu această excepție, doar pârâții prin întâmpinare fiind lăsați de textul de lege să invoce necompetență teritorială de ordine privată.

În același sens, instanța a reținut și prevederile art. 1066 alin. (2) din C. proc. civ. actual, care arată că instanța română în fața căreia pârâtul este chemat rămâne competentă să judece dacă acesta din urmă nu a invocat excepția de necompetență, cel mai târziu până la terminarea procesului în primă instanță.

Pentru aceste considerente, s-a apreciat că Judecătoria Timișoara este cea competentă în a judeca cererea, față de manifestarea de voință a reclamantei și atitudinea procesuală a pârâtului.

Analizând conflictul de competență ivit, în aplicarea dispozițiilor art. 136 din noul C. proc. civ., Înalta Curte stabilește competența Judecătoria Timișoara în soluționarea cererii de chemare în judecată, pentru considerentele ce succed:

În primul rând trebuie menționat faptul că cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 12.929 dolar SUA echivalentul a 43.928 RON reprezentând contravaloarea daunei pe care reclamanta a suferit-o ca urmare a pierderii celor 6.800 topuri de hârtie - fiecare top valorând 1,9 dolar SUA - comandate de la compania chineză D., asigurate la societatea pârâtă în vederea transportului pe mare, precum și obligarea intervenientului forțat la prezentarea în fața instanței a raportului de daună în legătură cu polița de asigurare în vederea soluționării juste a cauzei.

În al doilea rând, trebuie reținut că, la 4 decembrie 2012 reclamanta, în calitate de asigurat și societatea chineză - B. LTD., în calitate de asigurător a fost încheiat un contract - pentru asigurarea unor mărfuri pe cursul tranzitului pe mare, bunurile asigurate fiind de 7.800 topuri de hârtie.

Concluzionând, izvorul obligațiilor părților este în temeiul contractului de asigurare, reclamanta solicitând prin prezenta acțiune executarea obligațiilor consfințite de părți prin contractual de asigurare mărfuri - topuri de hârtie - respectiv la obligația de a plăti prima de asigurare, de a comunica producerea riscului asigurat, de a plăti indemnizația de asigurare, de a informa cu privire la consecințele privind neplata primelor de asigurare.

Prin urmare, litigiu se poartă între doi profesioniști privind desfășurarea raporturilor contractuale, ceea ce atrage o competență teritorială alternativă, așa încât reclamantul are la îndemână opțiunea de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente, în considerarea dispozițiilor art. 113 pct. 3 din Noul C. proc. civ.

S-a reținut că, printre obligațiile asumate de părți, plata primei de asigurare a fost efectuată prin transfer bancar de la sediul reclamantei din Timișoara, la fel ca și comunicarea privind producerea riscului asigurat.

Așa fiind, contractul de asigurare a fost executat în parte la sediul reclamantei, care a înțeles să învestească Judecătoria Timișoara cu soluționarea litigiului referitoare la neplata indemnizației de asigurare datorată de pârâtă, în calitate de asigurător al mărfurilor transportate.

De remarcat că, excepția de necompetență teritorială alternativă, este de ordine privată, ceea ce înseamnă în concordanță cu dispozițiile art. 107 din Noul C. proc. civ. - referindu-se numai la bunuri cu excepția cazurilor prevăzute de art. 117 - 120 din același cod - o data învestită prima instanță, cu soluționarea litigiului, în speță Judecătoria Timișoara, era această instanță, iar excepția de necompetență teritorială alternativă putea fi invocată doar de pârâți prin întâmpinare până la terminarea procesului.

Or, în condițiile în care pârâtul nu a invocat excepția de necompetență teritorială alternativă până la terminarea procesului și manifestarea de voință a reclamantei, care a înțeles să introduce cererea de chemare în judecată la Judecătoria Timișoara, această instanță este competentă să soluționeze prezentul litigiu.

De observat că, pârâta SC C. SA în dosarul Judecătoriei Constanța a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor române, pe care în mod legal și corect această instanță a considerat aplicarea dispozițiilor art. 1066 alin. (2) din Noul C. proc. civ., potrivit cărora, cităm: "Cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel, instanța română în fața căreia este chemat rămâne competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în fața instanței și formulează apărări în fond, fără a invoca excepția de necompetență, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe."

Textul de lege enunțat reglementează un alt caz de prorogare voluntară de competență, incident ori de câte ori prin lege nu se prevede altfel, care operează prin voința pârâtului, chemat în judecată în fața unei instanțe române, printr-o cerere de competența instanței străine.

În această ipoteză, instanța română rămâne competentă să judece cererea, în următoarele condiții, verificate cumulativ:

a) - pârâtul se prezintă în fața instanței române și formulează apărări în fond;

b) - prezent în fața instanței române, pârâtul nu invocă excepția de necompetență, până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe.

Prin urmare, absența pârâtului ori neinvocarea excepției de necompetență până cel mai târziu la terminarea procesului în primă instanță, face instanța română să fie competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată a reclamantei.

În consecință, față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Timișoara este competentă să soluționeze prezentul litigiu, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.