ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1594/2015

Decizia nr. 1594/2015

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 septembrie 2011 pe rolul Judecătoriei Măcin, înregistrată sub număr de Dosar nr. x/253/2011, reclamanta SC A. SA Măcin a solicitat instanței să se constate nulitatea titlului de proprietate asupra terenului în suprafață de 31.203,6 mp situat în Măcin, motivat de faptul că terenul a fost obținut în baza unei licitații organizate de Primăria Măcin la data de 25 februarie 2002 cu încălcarea prevederilor legale, respectiv cu nerespectarea termenilor anunțului publicitar, nerespectarea O.U.G. nr. 60/2001 privind achizițiile publice, a H.G. nr. 461/2001 și a OrdinulUI Ministerului Finanțelor nr. 1012/2001, iar în această suprafață este inclusă și suprafața de 5.986,64 mp aflată în patrimoniul societății reclamante la acea dată.

Prin sentința civilă nr. 94 din 21 iunie 2012 Judecătoria Măcin a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub număr de Dosar nr. x/88/2012, iar prin sentința civilă nr. 50 din 10 ianuarie 2013 s-a admis excepția de necompetență materială, s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Măcin și s-a înaintat dosarul Curții de Apel Constanța, în vederea soluționării conflictului de competență.

Curtea de Apel Constanța, prin sentința civilă nr. 10 din 4 martie 2013 în Dosarul nr. x/36/2013 a stabilit competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamanta SC A. SA Măcin în favoarea Tribunalului Tulcea.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat recurs, care, prin Decizia nr. 2262 din 5 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost anulat ca netimbrat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data 21 octombrie 2013, sub număr de Dosar nr. x/88/2013.

Prin sentința civilă nr. 800 din 16 aprilie 2014 Tribunalul Tulcea a respins excepția tardivității formulării acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei de interes în invocarea excepției de nelegalitate și excepția de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 31 din 31 iulie 1997 și a Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 53 din 29 noiembrie 2001, ca nefondate.

A respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL și C., ca nefondată.

A obligat reclamanta să plătească în favoarea pârâtei SC B. SRL Măcin, suma de 22.201,37 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta se legitimează procesual activ, întrucât nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată de oricine justifică un interes legitim și actual cu privire la dreptul subiectiv dedus judecății.

În ceea ce privește primul motiv de nulitate, s-a constatat că, deși se invocă nelegalitatea licitației din data de 25 februarie 2002, reclamanta nu își întemeiază în drept acțiunea pe prevederile O.U.G. nr. 60/2001 privind achizițiile publice și nu înțelege să utilizeze procedura prevăzută de această lege specială, instanța de fond respingând excepția tardivității formulării acțiunii invocată de pârâtă în raport de aceste dispoziții legale.

Instanța de fond a constatat că la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a invocat stă procesul - verbal încheiat de Primăria orașului Măcin, județul Tulcea, la data de 25 februarie 2002, înregistrat din 25 februarie 2002, întocmit cu ocazia licitației publice deschise organizată pentru vânzarea terenului în suprafață de 31.203,60 mp situat în orașul Măcin, înscris care nu a fost anulat până în prezent.

Astfel, a susține în prezent nelegalitatea licitației de la acea dată, în condițiile în care procesul - verbal ce atestă legalitatea desfășurării licitației nu a fost niciodată contestat în fața unei instanțe de judecată, s-a apreciat că nu mai poate constitui decât o simplă afirmație care nu poate fi demonstrată, acțiunea fiind neîntemeiată din acest punct de vedere.

Pe de altă parte, s-a reținut că al doilea motiv de nulitate susținut de reclamantă, respectiv invocarea propriului drept de proprietate asupra suprafeței de 5.986,64 mp teren din totalul de 31.203,6 mp teren vândut pârâtei SC B. SRL Măcin, reprezintă un motiv care nu poate conduce la desființarea cu efecte retroactive a actului juridic atacat.

În ceea ce privește calitatea de proprietar a reclamantei asupra suprafeței de 5986,64 mp teren, aceasta a depus în copii certificate la dosar o serie de înscrisuri sub semnătură privată, respectiv „Situația privind terenurile aflate în patrimoniul societății comerciale cu capital de stat", în care, la litera C apare suprafața de 5.986,64 mp teren, procese-verbale de stabilire a vecinătăților, Decizia nr. 155 din 9 martie 1964 a Sfatului Popular al Regiunii Dobrogea, Decizia nr. 330 din 8 septembrie 1982 emisă de Consiliul Popular al județului Tulcea și autorizația pentru executarea de lucrări din 27 noiembrie 1971 (construcție platformă) emisă de Consiliul Popular al orașului Tulcea.

Invocând prevederile Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991, reclamanta a susținut că la momentul întocmirii contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a solicitat, respectiv la data de 20 iunie 2002, era proprietară a suprafeței de 5986,64 mp înstrăinată prin acel contract.

În privința terenurilor, deoarece Legea nr. 15/1990 este o lege preconstituțională, nefiind delimitată la data adoptării acesteia proprietatea publică și privată a statului de proprietatea publică și privată a unităților administrativ-teritoriale, lucru realizat prin intrarea în vigoare a Constituției din anul 1991, rezultă că la data înființării regiilor autonome și a societăților comerciale rezultate în urma reorganizării fostelor unități economice de stat, acestea nu au putut prelua terenurile administrate de către fostele unități economice de stat, cu titlu de drept de proprietate, ci doar cu titlu de drept administrare, ceea ce rezultă cu claritate și din cuprinsul H.G. nr. 834/1991 care reglementează procedura de stabilire și evaluare a terenurilor preluate de către societățile comerciale de la fostele unități economice de stat, aflate în administrarea acestor societăți comerciale la data înființării, necesare desfășurării activității, cu excepția bunurilor din domeniul public și a celor aflate în patrimoniul societăților comerciale agricole, în urma căreia societățile comerciale respective devin, ope legis, proprietare asupra acestor terenuri. Acest drept se stabilește prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra acestor terenuri și trebuie înscris în mod obligatoriu în evidențele de publicitate imobiliară, conform Legii nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare.

În concluzie, la data înființării regiilor autonome și a societăților comerciale rezultate în urma reorganizării fostelor unități economice de stat, acestea deveneau, ope legis, proprietare doar asupra bunurilor mobile și imobile, altele decât terenurile, pe care le-au preluat la data înființării cu titlu de drept de administrare necesare desfășurării obiectului de activitate, urmând ca dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor deținute de către societățile comerciale la data înființării, cu excepțiile precizate, să aibă loc după intrarea în vigoare a H.G. nr. 834/1991, conform documentației supusă procedurii de stabilire și evaluare a acestor terenuri stabilită expres prin acest act normativ.

Întrucât reclamanta nu a făcut dovada că a urmat procedura specială prevăzută de H.G. nr. 834/1991 în vederea obținerii unui certificat de atestare a proprietății, iar până în prezent un astfel de certificat nu s-a emis și în condițiile în care certificatul de atestare a dreptului de proprietate are natura juridică a unui act administrativ de autoritate constitutiv de drepturi, s-a concluzionat că reclamanta nu a probat dreptul său de proprietate asupra suprafeței de teren în litigiu, aceasta putând avea asupra terenului doar un eventual drept de administrare.

Problema dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil a fost definitiv și irevocabil tranșată prin pronunțarea Deciziei civile nr. 47/C din 21 martie 2012 a Curții de Apel Constanța prin care s-a respins ca nefondată acțiunea reclamantei de revendicare a unui teren (în care este inclus și terenul din prezenta cauză), în contradictoriu cu Primăria Orașului Măcin, reținându-se, de asemenea, existența unui drept de administrare și nu de proprietate în absența certificatului de atestare prevăzut de H.G. nr. 834/1991.

Acest drept de administrare pe care reclamanta l-a avut asupra imobilului în litigiu, la data intrării în vigoare a actelor normative menționate, nu mai exista la data întocmirii contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a solicitat datorită împrejurării că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 6 martie 1997 sub semnătură privată, reclamata a înstrăinat către SC D. SRL Brăila activul „platforma parcare extindere" situat pe terenul asupra căruia s-a invocat un drept de proprietate.

Aceeași situație a rezultat și din adresa din 30 iulie 1997 emisă de SC A. SA Măcin prin care s-a adus la cunoștința Consiliului Local Măcin renunțarea la suprafața de 5970 mp teren ca urmare a vânzării mai sus menționate, dar și ca urmare a adoptării Hotărârii A.G.A. din 21 octombrie 1996, prin procesul-verbal nr. 39.

Deși prin precizările de la fila 275 reclamanta prin reprezentant a susținut că în arhiva societății nu există nicio Hotărâre A.G.A. din data de 21 octombrie 1996, susținerea este lipsită de relevanță, câtă vreme atât contractul de vânzare - cumpărare al platformei pentru parcare, cât și adresa din 1997 îi sunt opozabile, acestea fiind întocmite de aceeași societate comercială care, la data respectivă, avea alți reprezentanți.

În mod legal aceste înscrisuri au stat la baza emiterii Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 31 din 31 iulie 1997 prin care s-a hotărât preluarea în domeniul privat al orașului a suprafeței de teren de 5.970 mp situată în Măcin, aflată în administrarea SC A. SA Măcin. Despre cuprinsul acestora s-a făcut vorbire atât în expunerea de motive, cât și în Raportul compartimentului de urbanism ce au stat la baza emiterii actului de autoritate contestat.

Conform art. 4 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 834/1991, rezultă că „terenurile disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 aparțin proprietății private a comunelor, orașelor sau județelor și se constituie în Fond special destinat realizării de investiții sau desfășurării unor activități economice, administrat de autoritățile administrației publice locale. Societățile comerciale prevăzute la art. 1 vor preda terenurile disponibilizate, care nu au făcut obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, consiliilor locale, Consiliului General al Municipiului București sau consiliilor județene, după caz, pe bază de protocol, în termen de 30 de zile de la data eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate".

Raportând aceste texte legale la situația de fapt dedusă judecății, a rezultat că terenul de 5970 mp îndeplinește condițiile de a face parte din categoria „terenurilor disponibilizate care nu au făcut obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate", fiind necesar a fi predate consiliilor locale în vederea preluării în domeniul privat al localității, situație realizată, în speță, în temeiul Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 31 din 31 iulie 1997.

În ceea ce privește Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 53 din 29 noiembrie 2011, prin care s-a aprobat vânzarea prin licitație publică deschisă a terenului în suprafață de 31.203,6 mp situat în Măcin, aparținând domeniului privat al orașului, prima instanță a constatat că acest act de autoritate a avut la bază atât Hotărârea Consiliului Local Măcin nr. 31/1997 anterior analizat, cât și Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 41 din 28 iulie 2000 privind includerea în domeniul privat al unor suprafețe de teren deținute și folosite de societăți comerciale cu capital privat, fără titlu de atestare a dreptului de proprietate (printre acestea figurând conform anexei și suprafața de 25.233,6 mp situat în Măcin).

Câtă vreme Hotărârii Consiliului Local nr. 31/1997 s-a constatat a fi legal emisă, iar Hotărârii Consiliului Local nr. 41/2000 nu a fost contestată în cauză, rezultă că nici actul administrativ analizat nu poate fi considerat nelegal.

Relativ la susținerea reclamantei, precum că suprafața de 31.203,6 mp provine din însumarea suprafețelor de teren din cele două loturi, fără să se realizeze unificarea cadastrală a acestora și fără înscrierea prealabilă în cartea funciară conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, s-a apreciat că aceasta nu constituie un motiv de nelegalitate al hotărârii, câtă vreme legea nu prevede o atare sancțiune și oricum înscrierea în cartea funciară s-a realizat direct pe numele pârâtei SC B. SRL Măcin, opozabilitatea fiind realizată.

În ceea ce privește neavizarea raportului de evaluare ce a stat la baza stabilirii prețului imobilului, aceasta este lipsită de relevanță câtă vreme imobilul s-a vândut la un preț mult mai mare, dublu decât cel minim aprobat prin Hotărârii Consiliului Local nr. 9/2001, de 111.958.517 lei.

În consecință, s-a apreciat că cele două hotărâri ale Consiliului Local Măcin examinate sunt legale emise, așa încât excepția de nelegalitate a acestora a fost respinsă ca nefondată.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind neîntemeiată invocarea excepției lipsei de interes, întrucât legea nu prevede o procedură specială, prealabilă fără de care dreptul de a invoca excepția nu s-ar putea exercita, fiind lipsită de relevanță calitatea de proprietar sau de titular al unui alt drept real cu privire la imobilul în litigiu.

Pe cale de consecință, întrucât reclamanta nu a indicat sau demonstrat niciunul din motivele de nulitate absolută prevăzut de art. 948 C. civ. anterior (aplicabil în cauză) care să afecteze valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 2002, rezultă că acesta a fost legal întocmit, acțiunea în constatarea nulității absolute fiind respinsă ca nefondată, în cauză dovedindu-se fără echivoc inclusiv împrejurarea că reclamanta nu era titulara vreunui drept real la momentul întocmirii înscrisului atacat.

Cât privește precizările reclamantei depuse la dosarul cauzei la data de 3 aprilie 2014, instanța de fond a reținut că acestea conțin și solicitări noi, respectiv constatarea nulității absolute a celor două hotărâri de consiliu local, precum și solicitarea de daune materiale în cuantum de 304.470 euro reprezentând chiria lunară de 0,25 euro/mp/lună pe perioada 31 iulie 1997 - prezent, acestea nu au fost avute în vedere de instanță, întrucât au fost depuse cu mult după prima zi de înfățișare, respectiv după ce instanța acordase termen pentru a se supune dezbaterilor excepția de nelegalitate.

Conform art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată pe care pârâta a dovedit că Ie-a realizat în cauză.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel atât reclamanta SC A. SA Măcin, cât și pârâta SC B. SRL.

Prin Decizia civilă nr. 514 din 29 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse apelurile declarate de apelanta reclamantă SC A. SA Măcin și de către apelanta pârâtă SC B. SRL împotriva sentinței civile nr. 800 din 16 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în Dosarul nr. x/88/2013, în contradictoriu cu intimata pârâtă C., ca nefondate.

În motivare, în ceea ce privește apelul reclamantei SC A. SA Măcin s-a apreciat ca fiind neîntemeiată critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, deoarece reclamanta a avut termen în cunoștință chiar de la primul termen de judecată - 4 noiembrie 2013 - când a fost reprezentată de juristul G., precum și pe întregul parcurs procesual civil (art. 153 C. proc. civ.), a administrat toate probele în mod nemijlocit și contradictoriu cu celelalte părți în fața instanței de judecată.

Pentru termenul din 4 noiembrie 2014 reclamanta a depus la dosar o cerere de amânare pe considerentul că reprezentantul său se află la Înalta Curte de Casație și Justiție, într-o cerere de strămutare.

Instanța de fond a respins cererea de amânare formulată de reclamantă și luând în considerare susținerile reprezentantului acesteia, din ședința publică din 4 decembrie 2013, în care a arătat că reclamanta nu mai are alte probe de solicitat în cauză, a apreciat procesul în stare de judecată, a acordat cuvântul atât pe excepțiile invocate de părțile litigante, cât și cu privire la fondul acțiunii. în atare situație, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ., amânând pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise la 16 aprilie 2014.

În acest interval de timp, reclamanta a depus două cereri intitulate „Precizări scrise" prin care a răspuns atât excepțiilor invocate în litigiu, dar și cu referire la fondul litigiului (filele 305 și 371).

La același termen de judecată din 4 aprilie 2014 instanța de fond a decăzut-o pe reclamantă din dreptul de a-și completa acțiunea principală, cu referire la cererea din 3 aprilie 2014 - fila 291 - prin care aceasta solicita ca, în temeiul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, să se constate nulitatea absolută a Hotărârii Consiliului Local nr. 31 din 31 iulie 1997 și Hotărârii Consiliului Local nr. 53 din 29 noiembrie 2001 emise de Consiliul Local Măcin și plata de daune materiale în cuantum de 304.470 euro.

Pe cale de consecință, față de situația concretă instanța de apel a apreciat critica neîntemeiată, reclamantei fiindu-i respectate toate drepturile procesuale, având parte de un proces echitabil, judecata nefiind afectată de vreo cauză de nelegalitate chiar dacă a fost prezentă doar pârâta SC B. SRL câtă vreme dispozițiile procesuale civile nu prevăd imperativ soluționarea cauzelor numai în prezența părților.

S-a apreciat ca fiind neîntemeiată și critica vizând nemotivarea hotărârii.

Sub acest aspect, s-a arătat că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 261 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Hotărârea judecătorească reprezintă rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a rațiunii ce determină pe judecător să adopte soluția dispusă în cauză.

În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, obligația de motivare a hotărârilor judecătorești impusă instanțelor naționale prin art. 6 parag. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, chiar dacă nu implică existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, presupune să fie examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei instanței, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la pronunțarea acesteia.

Din această perspectivă, critica formulată de apelantă s-a apreciat ca fiind neîntemeiată, deoarece hotărârea nu a fost pronunțată cu nesocotirea unei obligații legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii, dispozitivul hotărârii fiind concluzia logică a considerentelor de fapt și de drept avute în vedere de instanța de judecată.

Instanța de apel a reținut că hotărârea tribunalului este amplu motivată, că între considerentele hotărârii și dispozitiv nu există contradicții, aceasta fiind concluzia logică a considerentelor de fapt și de drept avute în vedere de instanța de judecată, motiv pentru care nu se poate reține incidența acestui motiv de casare.

În referire la fondul litigiului, cu titlu preliminar, instanța de apel a arătat că litigiul este de natură comercială; că în raport de de momentul introducerii acțiunii (19 septembrie 2011) sunt incidente dispozițiile V.C.P.C. și ale art. 4 din Legea nr. 554/2004 în forma nemodificată prin Legea nr. 76/2012; în atare situație, excepția de nelegalitate a celor două hotărâri de consiliu local - acte administrative unilaterale emise în regim de putere publică - neputând fi soluționată de instanța comercială în considerarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012.

Cât privește problema admisibilității invocării unei excepții de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 în raport de acte administrative emise anterior, sub imperiul Legii nr. 29/1990, având în vedere că părțile intimate nu au apelat hotărârea instanței de fond sub aceste aspecte, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., potrivit cărora apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea apelată.

Instanța de apel a examinat apelul declarat de reclamantă exclusiv prin raportare la limitele învestirii instanței de fond și în considerarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., astfel că orice argumente, critici expuse prin cererea de apel, dar mai ales prin concluziile scrise depuse la dosar, care nu au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii în fața tribunalului, nu au fost examinate, deoarece nu puteau fi invocate direct în calea de atac decât prin încălcarea principiului non omisso medio.

În referire la situația de fapt reținută, s-a apreciat că instanța de fond a interpretat corect probatoriul administrat în cauză.

Astfel, s-a constatat că reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Consiliul Local al orașului Măcin și SC B. SRL Măcin în ceea ce privește suprafața de 5.986,4 mp teren, pe considerentul că este proprietara acestuia, fiind trecut în patrimoniul unității administrativ -teritoriale în mod nelegal, invocând în susținerea cererii dispozițiile Legii nr. 15/1991; H.G. nr. 1294/1990 și H.G. nr. 834/1991, precum și sentința civilă nr. 1434/CAF/2009 a Tribunalului Alba, Decizia civilă nr. 592/CA/2010 a Curții de Apel Alba lulia.

S-a reținut că acest contract s-a încheiat urmare adjudecării la licitație publică a terenului în suprafață de 31.203,60 mp intravilan, din Măcin, licitație organizată la 25 februarie 2002 de Primăria Orașului Măcin (fila 31 - contract și fila 9 - proces -verbal), din care suprafața totală construită este de 13.977,14 mp (fila 33 memoriu tehnic).

Reclamanta a susținut că suprafața de 5.986,64 a fost inclusă în mod nejustificat în contractul de vânzare-cumpărare, acest teren aparținându-i; făcând parte din patrimoniul său, fără identificare, anexând la filele 24 - 25 schița anexă la documentația topo întocmită de SC H. SRL Brăila.

Din această documentație a rezultat că suprafața de teren contestată de reclamantă este cea aferentă număr parcelă 26 care are însă doar 5.889,85 mp și nu 5.986,64 mp. Această suprafață era aferentă unei platforme betonate vândută de reclamantă către SC D. SRL.

Prin Hotărârea Consiliului Local nr. 31 din 31 iulie 1997 s-a dispus trecerea în proprietatea privată a orașului Macin a suprafeței de 5.970 mp teren, iar prin Hotărârea Consiliului Local nr. 53 din 29 noiembrie 2011 s-a aprobat vânzarea terenului în suprafață de 31.203,60 mp situată în Măcin , în care este inclusă și suprafața de 5.970 mp.

Reclamanta apelantă a invocat în demersul său judiciar sentința civilă nr. 1332/CAF/2008 a Tribunalului Alba, definitivă prin constatarea nulității recursului, prin care instanța de contencios administrativ a constatat nelegalitatea parțială a Hotărârea Consiliului Local nr. 29 din 28 iunie 2001 în ceea ce privește includerea în domeniul privat al orașului Măcin a suprafeței de teren de 19.832,50 mp, din care 4.097,51 mp teren cu construcții situată în Măcin, precum și a Hotărârea Consiliului Local nr. 30 din 10 iulie 2001 în ceea ce privește cuprinderea în inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al orașului Măcin a suprafeței de 6.782,80 mp teren situată Măcin.

De asemenea, s-a invocat și sentința civilă nr. 1434/CAF/2009 a Tribunalului Alba, definitivă prin decizia civilă nr. 592/CA/2010, prin care instanța de contencios administrativ a constatat nulitatea absolută parțială a acelorași două hotărâri de consiliu local care au făcut anterior obiectul excepției de nelegalitate prin sentința civilă nr. 1332/2008.

Prin aceste hotărâri, instanțele de contencios administrativ au verificat legalitatea emiterii unor acte administrative unilaterale în regim de putere publică de Consiliul Local al Orașului Macin, reținându-se că trecerea în proprietatea privată și, respectiv în domeniul public a celor două suprafețe de teren s-a făcut cu nesocotirea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 834/1991.

S-a reținut că reclamanta, înființată în baza Legii nr. 15/1990 ca societate comercială cu capital integral de stat, a inițiat demersurile în vederea eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra celor două suprafețe de teren ce au fost date în administrarea directă a antecesoarei sale, astfel că nu se justifică considerarea lor ca fiind disponibilizate pentru a fi trecute în proprietatea orașului Măcin. S-a constatat că prin Decizia civilă nr. 47/C din 21 martie 2012 a Curții de Apel Constanța - fila 109 - într-o acțiune reală, petitorie reclamanta a revendicat de la orașul Măcin, prin invocarea aceleiași sentințe civile nr. 1434/CAF/2009 a Tribunalului Alba, terenurile în suprafață de 25.819,14 mp situată în Măcin și 6.783 mp situată Măcin.

Prin această hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, s-a reținut că reclamanta nu este proprietara terenului revendicat, că antecesoarea acesteia a primit doar în administrare două suprafețe de teren - prin Decizia nr. 155 din 9 martie 1964 a Sfatului Popular al Regiunii Dobrogea s-a dat în administrare F. Dobrogea suprafața de 17.500 mp din Măcin, iar prin Decizia nr. 330 din 8 septembrie 1982 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Județului Tulcea suprafața de 4,500 mp (filele 118, 120).

Dovada acestui fapt o reprezintă și contractul de concesiune nr. 1020 din 30 ianuarie 2004 - fila 123 - încheiat între reclamantă și Primăria Măcin pentru suprafața de 19.832,50 mp situată pe Măcin.

Or, în condițiile în care instanța de drept comun a considerat definitiv că reclamanta nu se legitimează procesual drept proprietară a terenului ce i-a fost dat în administrare antecesoarei sale, aceasta nu poate triumfa în prezenta acțiune pe considerentul că o parte din terenul vândut prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 iunie 2002 i-ar aparține.

Acest contract are la bază o licitație publică organizată la 25 februarie 2002 de Primăria orașului Măcin, licitație care nu a fost contestată în instanță și anulată, deși chiar administratorul social al reclamantei, G., a participat în calitate de persoană fizică și a avut cunoștință de întreaga documentație tehnică din care rezulta concret suprafața de teren ce făcea obiectul licitației, amplasamentul acesteia.

Dacă era afectat în vreun fel dreptul de proprietate al reclamantei, G., în calitate de administrator și acționar majoritar al societății din 18 aprilie 2001 (O.R.C. extras - fila 116), avea obligația să apere interesele acesteia.

Dacă nu se poate considera că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 iunie 2002 reclamantei i-a fost încălcat dreptul său de proprietate asupra suprafeței de 5.986,6 mp (în realitate suprafața aferentă parcării betonate cu număr de identificare 26, așa cum rezultă din înscrisurile de la filele 47 - 49), s-a arătat că aceasta nu poate invoca niciun drept de folosință sau administrare cât timp, în deplină cunoștință de cauză, societatea a înstrăinat prin contractul nr. 540 din 6 martie 1997 către SC D. SRL activul „platformă parcarea extindere", situat pe terenul pentru care se solicită anularea parțială a contractului de vânzare - cumpărare din 2002 (fila 66 din Dosarul nr. x/253/2011).

Că este vorba de același teren rezultă și din precizările reprezentantului reclamantei făcute în ședința publică din 4 noiembrie 2013. Or, pentru acest teren reclamanta și-a manifestat expres voința de a renunța la dreptul său de administrare chiar din anul 1996 prin hotărârea A.G.A. din 21 octombrie 1996.

Această manifestare de voință a acționarilor din 1996, care este opozabilă și noii structuri a acționariatului din anul 2001 (contract de vânzare - cumpărare acțiuni din 4 aprilie 2001 -fila 117), a fost comunicată către Consiliul Local al orașului Măcin (fila 65 - Dosar nr. x/253/2011) cu adresa din 30 iulie 1997 și are în vedere suprafața de 5.970 mp teren, astfel că trecerea în proprietatea privată a orașului Măcin prin Hotărârea Consiliului Local nr. 31 din 31 iulie 1997 s-a făcut în mod legal.

Pe cale de consecință și Hotărârea Consiliului Local nr. 53 din 29 noiembrie 2011 prin care s-a aprobat vânzarea terenului în suprafață de 31.203,60 mp situată în Măcin, în care este inclusă și suprafața de 5.970 mp, este legală cât timp terenul vândut aparține E. Măcin.

Instanța de apel a mai reținut că atâta timp cât actele care au stat la baza organizării licitației publice din 2002 nu au fost contestate la instanța judecătorească, competentă să se pronunțe atât asupra legalității acestora, dar și a contractului de vânzare-cumpărare, cât timp reclamanta (terț față de contract) nu a dovedit existența unei cauze de nulitate absolută care să atragă nelegalitatea actului, hotărârea tribunalului este legală și temeinică, neexistând motive de schimbare a acesteia.

Celelalte critici ale apelantei-reclamante vizând cereri pe care aceasta, fie Ie-a invocat în fața instanței de fond, dar nu i-au fost examinate, întrucât a fost decăzută din dreptul de a-și completa acțiunea, fie au fost invocate direct în fața instanței de apel, nu au putut fi analizate și nu au primit răspuns din partea instanței de apel.

În ceea ce privește apelul-pârâtei SC B. SRL, s-a constatat că acesta a vizat exclusiv cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de tribunal, în concret împrejurarea că onorariul avocatului a fost redus de la suma de 51.587,3 lei la suma de 20.000 lei.

Critica a fost examinată odată cu cea formulată de reclamantă prin apelul său, întrucât vizează aceeași problemă de judecată, instanța de apel răspunzând printr-o singură argumentație.

S-a apreciat că în lumina prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. instanța este îndreptățită să aprecieze în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și complexitatea cauzei.

Atât jurisprudența Curții Constituționale (spre exemplu decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 de respingere a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.), cât și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 24 mai 2006 în cauza Weissman și alții v. României, hotărârea din 5 aprilie 2005 din cauza Monory v. României, hotărârea din 24 mai 2005 cauza Buzescu v. României etc.) a statuat că acordarea cheltuielilor de judecată se poate dispune numai în măsura în care acestea constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.

Prin urmare, față de munca depusă de apărător, complexitatea medie a cauzei - soluționată exclusiv pe bază de înscrisuri - și durata procesului civil s-a apreciat că instanța de fond s-a orientat la suma de 20.000 lei onorariu avocat, modalitatea de calcul a acestuia, astfel cum a fost făcut de avocat neprezentând relevanță în condițiile în care obiectul litigiului nu a vizat contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 20 iunie 2002 în integralitatea sa, ci doar pentru suprafața de 5.986,4 mp teren.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor aferente deplasărilor avocatului la instanțele de judecată s-a constatat că acestea au fost incluse în cuantumul cheltuielilor de transport în sumă de 2.201,37 lei, sumă ce a fost luată în considerare de tribunal.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamanta SC A. SA, cât și pârâta SC B. SRL au declarat recurs.

Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta - reclamantă critică decizia atacată pentru nelegalitate, susținând că instanța de apel, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Reiterând motivele din apel, reclamanta a susținut, în esență, că în cauză au fost nesocotite principiul contradictorialității și dreptul la apărare, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât instanța s-a pronunțat asupra fondului litigiului, deși acesta nu a făcut obiectul dezbaterii, prezentă fiind numai pârâta SC B. SRL, reclamanta fiind privată de posibilitatea de a susține și dovedi drepturile, de a combate susținerile părții potrivnice sau de a-și exprima poziția față de măsurile pe care instanța Ie-a dispus în exercitarea rolului său activ conferit de art. 129 C. proc. civ.

Totodată, apreciază că hotărârea este netemeinică și nelegală și a fost dată cu încălcarea dispozițiilor C. proc. civ., cu aplicarea și interpretarea subiectivă a prevederilor legale - ex. motivează legalitatea Hotărârii Consiliului Local nr. 31 din 31 iulie 1997, la alin. (3) și (4), pag. 8 cu prevederile art. 4 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 834/1991, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 468/1998, act intrat în vigoare la data de 13 august 1998.

În opinia recurentei, hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care s-au înlăturat o parte din cererile reclamantei, relevantă fiind neadmiterea solicitării de a fi prezentate de către Consiliul Local Măcin procesele - verbale ale ședințelor de consiliu local în care au fost adoptate cele două hotărâri - Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 31 din 31 iulie 1997 și a Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 53 din 29 noiembrie 2001, fiind încălcate prevederile alin. (5) al art. 261 C. proc. civ.

Consideră că obligarea la plata cheltuielilor de judecată s-a făcut fără să se țină seama de prevederile alin. (2) ale art. 274 C. proc. civ., prin simpla aprobare a solicitării pârâtei SC B. SRL, solicitare făcută și argumentată cu înscrisuri depuse după încheierea dezbaterilor din data de 4 aprilie 2014, pârâta nesolicitând cheltuieli de judecată nici prin întâmpinarea depusă, nici oral în data de 4 aprilie 2014 când s-au încheiat dezbaterile.

Recurenta-reclamantă face o serie de precizări în raport de motivarea instanței de fond și solicită să se constate nelegalitatea Hotărârii Consiliului Local nr. 31 din 31 iulie 1997 și Hotărârii Consiliului Local nr. 53 din 29 noiembrie 2001 ale Consiliului Local Măcin, considerând că au fost adoptate fără respectarea prevederilor legale. Din documentația ce a stat la baza acestora lipsesc procesele - verbale de ședință, nu s-au prezentat copii conforme după aceste documente în care să fie consemnate temeiul înregistrării, data și numărul când acestea au fost înregistrate oficial în registratura primăriei. Solicită soluționarea cererii de fond fără a ține seama de aceste hotărâri.

Mai susține că prezenta cerere este asemănătoare cererii ce a format obiectul Dosarului nr. x/88/2007. în acel dosar în care se judecau excepțiile de nelegalitate ale Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 29 din 28 iunie 2007 și Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 30 din 10 iulie 2001, la data de 2 august 2007 a depus precizări scrise prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 29 din 28 iunie 2007 și Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 30 din 10 iulie 2001.

Prin încheierea pronunțată la data de 15 ianuarie 2008 în Dosarul nr. x/88/2001 Tribunalul Alba, secția comercială și de contencios administrativ, a dispus disjungerea precizării de acțiune formulată de reclamantă privind constatarea nulității absolute a Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 29 din 28 iunie 2007 și Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 30 din 10 iulie 2001, apreciind că această precizare este o acțiune de contencios administrativ distinctă a cărei judecare se impune separat de excepția de nelegalitate, acțiune ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/107/2008, dosar ce s-a soluționat de către Tribunalul Alba, secția comercială șl contencios administrativ.

La termenul din data de 4 aprilie 2013 Tribunalul Tulcea, fără să trimită cererea reclamantei care viza constatarea nulității absolute a Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 31 din 31 iulie 1997 și a Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 53 din 21 noiembrie 2001 și C., o consideră ca o cerere în completare și o respinge, iar Curtea de Apel Constanța nu se pronunță sub nicio formă asupra ei invocând prevederile art. 294 C. proc. civ.

Instanța de apel, deși la termenul din data de 10 septembrie 2014 a admis solicitarea reclamantei vizând procesele - verbale de ședință ale Consiliului local Măcin din 31 iulie 1977, respectiv 21 noiembrie 2001, iar în data de 1 octombrie 2014, E. Măcin se conformează, din procesele -verbale reieșind fără putință de tăgadă mult mai multe dovezi ale nelegalității și nulității absolute ale Hotărârii Consiliului Local nr. 31 din 31 iulie 1997 și ale Hotărârii Consiliului Local nr. 53 din 21 noiembrie 2001, apreciază ca nefiind întemeiată critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Deși prin cererea de apel, prin intervenția orală, cât și prin concluziile scrise a criticat sentința civilă nr. 800/2014 pentru faptul că motivează legalitatea Hotărârii Consiliului local nr. 31 din 31 iulie 1997 la alin. (3) și (4), pag.8 cu prevederile art. 4 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 834/1991 astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 468/1998, act intrat în vigoare la data de 13 august 1998, instanța de apel nu face nicio referire la aceste critici.

Pe fondul cauzei, plecând de la data de 19 septembrie 2011, data înregistrării cererii recurentei - reclamante, instanța de apel în mod nelegal a apreciat că sunt incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 în forma nemodificată, deși recurenta - reclamantă a invocat nelegalitatea Hotărârii Consiliului Local nr. 31 din 31 iulie 1997 și ale Hotărârii Consiliului Local nr. 53 din 21 noiembrie 2001 la data 21 martie 2014, dată la care Legea nr. 76/2012 își producea efectele, apreciind că excepția de nelegalitate nu putea fi soluționată de instanța comercială.

Pe un raționament logico-juridic corect, ca și instanță de control judiciar, în opinia recurentei, Curtea de Apel Constanța ar fi trebuit să caseze sentința apelată și să trimită cauza spre rejudecare.

Deși a prezentat faptul că nu există nicio hotărâre A.G.A. a SC A. SA Măcin prin care să se aprobe „renunțarea" la o suprafață de 5.970 mp aflată în patrimoniul reclamantei, instanța de apel nu a luat în considerare acest punct de vedere.

Referitor la hotărârea instanței de fond de a fi obligați la plata cheltuielilor de judecată reiterează argumentele prezentate oral, și anume că pârâta a depus înscrisurile după încheierea dezbaterilor din data de 4 aprilie 2014 la termenul din 11 aprilie 2014, dovada fiind ștampila de pe plicul de corespondență, reclamanta neputând face niciun fel de aprecieri asupra cuantumului acestora; că așa cum reiese din încheierea de ședință din data de 4 aprilie 2014, chiar și din concluziile depuse în data de 11 aprilie 2014, dar și din întâmpinarea depusă inițial pârâta nu a formulat până la încheierea dezbaterilor din data de 4 aprilie 2014 cerere prin care să solicite cheltuieli de judecată, instanța de fond obligând-o nelegal să plătească cheltuieli de judecată în sumă de 22.201,37 lei.

Pârâta SC B. SRL a formulat recurs numai în ce privește cheltuielile de judecată, solicitând admiterea recursului, schimbarea în parte a hotărârii recurate în sensul obligării reclamantei SC A. SA la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 53.788,67 lei (din care 51.587,3 lei reprezentând onorariu avocațial și 2.201,37 lei reprezentând cheltuieli de deplasare, conform facturilor și chitanțelor depuse în fața instanței de fond), obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului recurs.

Intimata-pârâtă E. Măcin a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursurilor, ca nefondate.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a instanței de recurs, reclamanta aducând în discuție sentința apelată (de ex. apreciază că au fost nesocotite principiul contradictorialității și dreptul la apărare, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât instanța de fond s-a pronunțat asupra fondului litigiului, fiind prezentă la dezbateri numai pârâta SC B. SRL; obligarea la plata cheltuielilor de judecată de către prima instanță s-a făcut fără să se țină seama de prevederile alin. (2) ale art. 274 C. proc. civ. etc.) fără a formula astfel critici propriu-zise de nelegalitate la adresa deciziei pronunțată în apel, care formează obiectul prezentului recurs.

Or, nemulțumirea recurentei-reclamante cu privire la motivarea instanței de fond, la argumentele care au constituit convingerea acestei instanțe, reiterarea unor acte normative, a unor articole din acte normative, hotărâri ale consiliilor locale, decizii ale Curții Constituționale etc, fără o minimă argumentație în drept raportat la decizia instanței de apel, fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

Modalitatea de motivare a recursului adoptată de recurentă constă, practic, în redarea istoricului cauzei, prin indicarea obiectului cererii de chemare în judecată și a demersurilor întreprinse, a apărărilor formulate la fond și în apel, a probelor administrate, fără însă a se arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanța de control judiciar în fundamentarea soluției adoptate.

Contrar susținerilor recurentei, în cauză nu se poate pretinde o aplicare greșită a dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care, instanța de apel a verificat, cu respectarea principiului instituit de textul de lege menționat Jantum devolutum, tantum judicatum", aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care reclamanta a înțeles să învestească instanța și să-și argumenteze susținerile, ținând cont și de apărările formulate de pârâte.

Prin urmare, instanța de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, a avut în vedere apărările pârâtelor, respectând prevederile art. 129 C. proc. civ., stabilind situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de particularitățile speței, iar faptul că soluția pronunțată de instanța de apel nu a corespuns voinței recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate.

Argumentat și legal motivat, instanța de apel a reținut cu justețe că în cauză reclamantei i-au fost respectate toate drepturile procesuale, reținând, în esență, aplicarea corectă de către instanța de fond a dispozițiilor art. 153 și art. 156 alin. (2) C. proc. civ., arătând că reclamanta a avut parte de un proces echitabil, judecata nefiind afectată de vreo cauză de nelegalitate chiar dacă a fost prezentă doar pârâta SC B. SRL, câtă vreme dispozițiile procesuale civile nu prevăd imperativ soluționarea cauzelor numai în prezența părților.

S-a mai arătat că la termenul din 4 aprilie 2014, când pronunțarea a fost amânată pentru a da posibilitatea reclamantei să depună concluzii scrise, conform art. 156 alin. (2) C. proc. civ., instanța de fond a decăzut-o pe reclamantă din dreptul de a-și completa acțiunea principală, cu referire și la cererea din 03 aprilie 2014 prin care aceasta solicita ca, în temeiul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, să se constate nulitatea absolută a Hotărârii Consiliului Local nr. 31 din 31 iulie 1997 și Hotărârea Consiliului Local nr. 53 din 29 noiembrie 2001 emise de Consiliul Local Macin și plata de daune materiale în cuantum de 304.470 euro.

În mod legal, susținerile din apel care au vizat cereri pe care reclamanta, fie Ie-a invocat în fața instanței de fond, dar nu i-au fost examinate întrucât a fost decăzută din dreptul de a-și completa acțiunea, fie au fost invocate direct în fața instanței de apel, nu au putut fi analizate omissio medio de către instanța de control judiciar, fiind nefondate criticile recurentei formulate sub acest aspect.

Susținerile vizând nemotivarea în fapt și în drept a hotărârii ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii", dar se constată ca fiind nefondate.

Decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

De asemenea, nu se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, cu respectarea, totodată, a dispozițiilor legale incidente speței, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este de observat că recurenta se prevalează de împrejurarea că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care s-au înlăturat o parte din cererile sale, apreciind în acest sens ca fiind relevantă neadmiterea solicitării de a fi prezentate de către Consiliul Local Macin procesele - verbale ale ședințelor de consiliu local în care au fost adoptate cele două hotărâri - Hotărârea Consiliului Local Măcin nr. 31 din 31 iulie 1997 și a Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 53 din 29 noiembrie 2001.

Aceste susțineri nu pot fi primite în condițiile în care instanța de apel a admis solicitarea recurentei de a depune procesele-verbale ce au stat la baza celor două hotărâri de consiliu, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din data de 10 septembrie 2014 (fila 53 dosar curte de apel).

În acest context, este de reținut că procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părțile au obligația să-și probeze susținerile, în condițiile, în ordinea și la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, de a veghea la prevenirea oricărei greșeli în aflarea adevărului fiind circumscris respectării drepturilor procesuale ale părților și a principiilor care guvernează procesul civil.

Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 129 C. proc. civ. nu poate suprima sau înlocui principiul disponibilității care presupune inclusiv obligația pentru parte de a-și proba susținerile, fiind o sarcină excesivă a impune judecătorului să aibă un rol activ mai accentuat în administrarea probatoriului decât însăși partea care dorește realizarea unui drept sau apărarea sa.

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează situațiile în care instanța procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecății cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind clare și precise, dar criticile invocate în dezvoltarea motivelor de recurs reprezintă în realitate un pretext pentru a pune în discuție judecata din fond și din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei, aspect ce nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie.

Simpla nemulțumire a recurentei-reclamante cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței neînsușirea de către instanța de control judiciar a criticilor formulate de către reclamantă sunt aspecte care nici nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a unor dispoziții contractuale ori aplicarea greșită a legii, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a arătat în ce constă interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății în înțelesul pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. și nici nu a demonstrat vreuna dintre cele două ipoteze reglementate de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., respectiv că hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Este de necontestat că prin demersul său judiciar demarat la data de 19 septembrie 2011, reclamanta SC A. SA Măcin a solicitat să se constate nulitatea titlului de proprietate asupra terenului în suprafață de 31.203,6 mp situat în Măcin, motivat de împrejurarea că terenul a fost obținut în baza unei licitații organiza