ÎCCJ, decizie (scj.ro #129071)

Revizuire. Inadmisibilitate

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Revizuirea

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

revizuire

C. proc. pen.,

art. 452 și urm.

Cererea de revizuire formulată împotriva hotărârii judecătorești definitive prin care s-a dispus recunoașterea unei hotărâri judecătorești străine de condamnare și transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate într-un penitenciar din România, în baza dispozițiilor Legii nr. 302/2004, este inadmisibilă, întrucât calea extraordinară de atac a revizuirii poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor judecătorești definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 63/A din 19 februarie 2016

Prin sentința nr. 141/F din 4 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de către persoana condamnată A. împotriva sentinței nr. 426 din 17 septembrie 2013 a Curții de Apel București, Secția I penală.

Prin sentința nr. 426 din 17 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală, s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și s-au recunoscut efectele sentinței penale nr. 3093/06 Reg. Sent. pronunțată la data de 12 decembrie 2006 de Tribunalul din Monza (definitivă la data de 22 februarie 2007); ale sentinței penale nr. 3887/08 RG trib. pronunțată la data de 19 noiembrie 2008 de Tribunalul din Milano; ale sentinței penale nr. 3063/09 pronunțată la data de 12 octombrie 2009 de Curtea de Apel din Milano; ale sentinței penale nr. 3667 pronunțată la data de 3 octombrie 2011 de Curtea de Apel din Milano (definitivă la data de 7 iunie 2012) - Republica Italiană, prin care numitul A. a fost condamnat la o pedeapsă principală de 13 ani, 6 luni și 20 zile închisoare, precum și la 3.200 euro amendă.

S-a dispus transferarea condamnatului A., în vederea continuării executării pedepsei principale de 13 ani, 6 luni și 20 zile închisoare într-un penitenciar din România, a amenzii de 3.200 euro, în echivalentul în lei la data executării, precum și a pedepsei accesorii prevăzute în art. 71 C. pen. anterior raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen. anterior și a pedepsei complementare prevăzute în art. 65 C. pen. anterior raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen. anterior, pe o durată de 10 ani, cu respectarea felului și duratei pedepsei aplicate de statul de condamnare.

Analizând cererea de revizuire formulată de revizuent, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite prevederile art. 453 C. proc. pen., cererea de revizuire fiind inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel la data de 14 septembrie 2015 apelantul revizuent A.

În esență, apelantul revizuent a solicitat admiterea apelului formulat, în sensul de a se dispune contopirea pedepselor de 5 ani, respectiv 8 ani, aplicate de instanțele italiene, considerând că în mod greșit Curtea de Apel București nu a dispus contopirea pedepselor și a menținut cumulul aritmetic al acestora.

Examinând apelul formulat, în baza actelor și lucrărilor de la dosar și în raport cu criticile formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, descoperite după judecată și care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Din coroborarea dispozițiilor art. 453 (cazurile de revizuire), art. 455 (persoanele care pot cere revizuirea), art. 459 (admiterea în principiu) C. proc. pen. rezultă că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce privește exclusiv hotărârile judecătorești prin care s-a soluționat fondul cauzei, în acest sens fiind și decizia nr. 42 din 14 februarie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, decizie prin care s-a statuat că pot fi atacate cu revizuire numai hotărârile definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, cererea de revizuire îndreptată împotriva altei hotărâri definitive fiind inadmisibilă. Această decizie își păstrează valabilitatea și în raport cu dispozițiile noului Cod de procedură penală, cazurile de revizuire prevăzute în art. 453 și art. 465 din noul Cod de procedură penală reluând în esență cazurile de revizuire din legea veche.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, în mod corect, Curtea de Apel București a respins revizuirea formulată de către apelantul revizuent A., ca inadmisibilă, având în vedere că această cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată decât împotriva unei hotărâri penale prin care s-a dispus asupra fondului cauzei. Or, în speță, apelantul a formulat revizuire împotriva sentinței penale nr. 426 din 17 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală, prin care s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și s-au recunoscut efectele sentinței penale nr. 3093/06 Reg. Sent. pronunțată la data de 12 decembrie 2006 de Tribunalul din Monza (definitivă la data de 22 februarie 2007); ale sentinței penale nr. 3887/08 RG trib. pronunțată la data de 19 noiembrie 2008 de Tribunalul din Milano; ale sentinței penale nr. 3063/09 pronunțată la data de 12 octombrie 2009 de Curtea de Apel din Milano; ale sentinței penale nr. 3667 pronunțată la data de 3 octombrie 2011 de Curtea de Apel din Milano (definitivă la data de 7 iunie 2012) - Republica Italiană, prin care numitul A. a fost condamnat la o pedeapsă principală de 13 ani, 6 luni și 20 zile închisoare, precum și la 3.200 euro amendă.

Având în vedere că revizuentul a declarat calea de atac împotriva unei hotărâri nesusceptibilă de reformare, Înalta Curte de Casație și Justiție reține similar primei instanțe inadmisibilitatea căii de atac, sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Codul de procedură penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordine de drept.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că apelantul revizuent are la dispoziție alte remedii procesuale; motivele concrete invocate de către apelantul revizuent prin cererea formulată s-ar putea subsuma unui caz de contestație la executare, prevăzut în art. 598 C. proc. pen., mijloc de care apelantul revizuent a și uzat, conform propriilor susțineri.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul revizuent A. împotriva sentinței nr. 141/F din 4 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală.