ÎCCJ, decizie (scj.ro #129066)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #129066) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Abuz de încredere. Competența în caz de schimbare a calității inculpatului
Cuprins pe materii:
Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului
Indice alfabetic:
Drept penal. Drept procesual penal
-
abuz de încredere
-
competența în caz de schimbare a calității inculpatului
C. pen.,
art. 238
C. proc. pen.,
art. 48 alin. (1) lit. b)
Însușirea unui autoturism deținut în baza unui contract de leasing și dispunerea, pe nedrept, de acesta, prin înstrăinarea autoturismului către o altă persoană, făptuitorul neplătind ratele prevăzute în contractul de leasing și nerestituind autoturismul la solicitarea proprietarului, constituie infracțiunea de abuz de încredere.
În temeiul dispozițiilor art. 48 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., competența de judecată în primă instanță aparține curții de apel, dacă inculpatul a pierdut calitatea de avocat ulterior momentului la care s-a dat citire actului de sesizare a instanței.
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 143/A din 22 aprilie 2015
Prin sentința nr. 382 din 16 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală, în aplicarea art. 5 C. pen. și în temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută în art. 238 alin. (1) C. pen. în infracțiunea prevăzută în art. 213 C. pen. anterior.
În temeiul art. 213 C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere.
În temeiul art. 71 C. pen. anterior, i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, pe durata executării pedepsei închisorii.
În temeiul art. 86
1
C. pen. anterior și al art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor principală și accesorie, pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în condițiile art. 86
2
C. pen. anterior.
În temeiul art. 86
3
C. pen. anterior, pe durata termenului de încercare s-au impus inculpatului următoarele măsuri de supraveghere: a. să se prezinte, la datele stabilite, conform programului de supraveghere întocmit de serviciul de probațiune; b. să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință, orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; c. să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d. să comunice informații de natură a fi controlate mijloacele sale de existență.
S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86
4
C. pen. anterior, a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării sub supraveghere.
În temeiul art. 397 C. proc. pen., s-a admis acțiunea civilă exercitată de partea civilă societatea B. Leasing și a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 67.839,08 lei către aceasta.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin rechizitoriul din data de 3 martie 2014, emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a fost trimis în judecată inculpatul A., în calitate de avocat (suspendat) în Baroul B., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere prevăzută în art. 238 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.
În procedura de cameră preliminară a fost verificată competența și legalitatea sesizării instanței, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.
Nu au fost formulate cereri ori excepții, iar la expirarea termenului prevăzut în art. 344 alin. (2) C. proc. pen., prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 7 aprilie 2014, s-a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, dispunându-se începerea judecății.
Evaluând probele administrate în cauză, prima instanță a constatat că situația de fapt reținută prin actul de inculpare este concordantă cu faptele și împrejurările ce rezultă din acestea, fiind dovedite următoarele circumstanțe factuale:
La data de 19 august 2009, între societatea B. Leasing, în calitate de finanțator și Cabinetul Individual de Avocatură A., în calitate de utilizator, s-a încheiat contractul de leasing financiar, având ca obiect finanțarea unui autoturism.
Din analiza contractului a rezultat că valoarea acestuia era în sumă de 21.807,73 euro pe care utilizatorul urma să o achite în 36 rate lunare, cu plata unui avans de 6.294,19 euro.
Astfel, autoturismul a fost predat, conform procesului-verbal de predare-primire, la data de 19 august 2009, în urma achitării avansului în sumă de 36.664,95 lei, pentru care s-a eliberat chitanța de depunere numerar din 19 august 2009.
Totodată, prin interpretarea art. 7.2 din contract, părțile au stabilit ca ratele să se achite pe data de 15 ale lunii, prima rată fiind scadentă la 15 septembrie 2009.
Prin contract (art. 20.1.2), utilizatorul a fost de acord ca toate notificările să-i fie trimise la adresa din București, strada X. Totodată, prin dispozițiile art. 20.2 din contract, utilizatorul era obligat, „sub sancțiunea rezilierii contractului de leasing, să anunțe în scris locatorul cu privire la orice modificare a datelor sale de identificare (…) în termen de 3 (trei) zile lucrătoare de la efectuarea acestora.”
La data de 30 octombrie 2009, urmare a neîndeplinirii clauzelor contractuale de către utilizator, privind achitarea ratelor, finanțatorul l-a notificat prin adresă cu privire la rezilierea contractului, respectiv în vederea redării bunului finanțat „în termen de 24 de ore.”
Ulterior, la data de 12 noiembrie 2009, prin adresa reprezentând „somație ultimativă” și adresa reprezentând „notificare ultimativă de plată”, persoana vătămată a insistat în solicitările anterioare.
Din situația facturilor neîncasate la data de 30 octombrie 2009 a rezultat că utilizatorul nu a achitat vreo rată.
Întrucât inculpatul A. nu a ridicat corespondența, infirmările de primire întorcându-se cu mențiunea „destinatar lipsă domiciliu” și nu a răspuns la apelurile telefonice ale reprezentanților persoanei vătămate, conform declarației numitei C., aceasta din urmă a înțeles să formuleze plângere penală.
Din adresa din 20 decembrie 2013 a Direcției Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor a rezultat că autoturismul în cauză a fost depistat în trafic la data de 26 aprilie 2010, respectiv la data de 27 iunie 2010, când persoanele care l-au condus, D. și E., au fost sancționate contravențional.
Fiind audiat la data de 17 ianuarie 2014, în calitate de martor, D. a relatat că, în cursul anului 2010, a primit cadou de la părinții săi autoturismul.
De asemenea, martorul E. a arătat că, în cursul anului 2010, a împrumutat de la prietenul său D. mașina acestuia, pentru a se deplasa la spital unde era internat tatăl său și că, în perioada respectivă, a fost oprit în trafic și sancționat contravențional, moment care s-a suprapus cu perioada în care, la data de 20 iulie 2010, tatăl său a decedat.
Totodată, la data de 27 ianuarie 2014, a fost audiată martora F. care a declarat că, în urmă cu câțiva ani, a achiziționat de la avocatul A., în baza unei chitanțe de mână, autoturismul, cu suma de 4.000 euro, pentru fiul său D. Deoarece vânzătorul amâna nejustificat perfectarea actelor, a restituit autovehiculul și a primit suma achitată înapoi.
Fiind audiat în calitate de inculpat la data de 4 februarie 2014, după ce i s-au adus la cunoștință drepturile și obligațiile, respectiv i s-a prezentat întreg materialul probator, A. a înțeles să dea declarație prin care a recunoscut săvârșirea faptei în sensul nepredării autoturismului către societatea de leasing în urma neplății ratelor stabilite prin contract.
Astfel, inculpatul a susținut că a fost în imposibilitate de plată datorită suspendării din activitatea de avocat de către Baroul B. În acest sens, în susținerea afirmației sale este adresa din 3 iunie 2010 a Baroului B., din care rezultă că A. a fost suspendat din profesia de avocat, începând cu data de 1 octombrie 2009, pentru neplata taxelor și a contribuțiilor profesionale.
Cu privire la înstrăinarea autoturismului deținut în baza contractului de leasing, inculpatul A. a arătat că doar l-a remis către F. în contul unei datorii către aceasta.
Despre rezilierea și solicitarea de restituire a autoturismului, inculpatul a luat cunoștință cel puțin la data primelor declarații, respectiv la 11 iunie 2010 și 28 iunie 2010, când și-a luat angajamentul restituirii acestuia. Totodată, din actele de urmărire penală a rezultat că, la momentul respectiv (aprilie - iunie 2010), autoturismul era înstrăinat către familia F.
Prima instanță a considerat că, în drept, fapta inculpatului A., avocat titular în cadrul Cabinetului Individual de Avocatură A., constând în însușirea pe nedrept a autoturismului, proprietatea societății B. Leasing, deținut în baza contractului de leasing financiar din 19 august 2009 și dispunerea pe nedrept de acest autoturism întrunește, sub aspect obiectiv și subiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere, faptă pentru care sunt îndeplinite condițiile de tragere la răspundere penală.
În aplicarea art. 5 C. pen., instanța de fond a constatat că legea mai favorabilă inculpatului A. este Codul penal anterior.
Împotriva acestei sentințe, inculpatul A. a declarat apel.
Examinând cauza din perspectiva motivelor de apel invocate de inculpatul A., a probelor administrate în cauză, precum și din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție constată nefondat apelul formulat de inculpat, pentru următoarele considerente:
În acord cu prima instanță, se consideră că săvârșirea faptei și vinovăția inculpatului A. sunt dovedite de probele administrate în cursul urmăririi penale și în fața instanțelor de fond.
Situația de fapt reținută de prima instanță corespunde cu cea descrisă în actul de sesizare a instanței, încadrarea juridică dată faptei fiind schimbată, prin sentința pronunțată în cauză, din infracțiunea prevăzută în art. 238 alin. (1) C. pen. în infracțiunea prevăzută în art. 213 C. pen. anterior, dându-se eficiență principiului legii penale mai favorabile.
Sub aspectul situației de fapt, instanța de apel reține că, la data de 19 august 2009, între societatea B. Leasing, în calitate de finanțator și Cabinetul Individual de Avocatură A., în calitate de utilizator, a fost încheiat contractul de leasing financiar, în sumă de 21.807,73 euro, pe care utilizatorul urma să o achite în 36 rate lunare, după ce anterior efectuase plata unui avans de 6.294,19 euro, având ca obiect finanțarea unui autoturism.
În ziua semnării contractului autoturismul a fost predat utilizatorului, în persoana titularului Cabinetului Individual de Avocatură, A., încheindu-se în acest sens un proces-verbal de predare-primire, urmând ca plata ratelor lunare să se achite pe data de 15 ale lunii.
Ulterior predării autoturismului, inculpatul nu a achitat nicio rată și, deși a luat cunoștință de rezilierea contractului de leasing și de solicitarea de restituire a autoturismului, nu l-a restituit, amânând succesiv predarea, motiv pentru care finanțatorul a formulat plângere penală pentru infracțiunile de înșelăciune și abuz de încredere.
Prin rezoluția din 2 septembrie 2010 pronunțată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de Cabinetul Individual de Avocatură A. și avocatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune și abuz de încredere.
Împotriva acestei soluții, petenta societatea B. Leasing a formulat plângere, admisă de Curtea de Apel București prin încheierea penală nr. 419/F din 7 decembrie 2010, care a desființat, în parte, rezoluția din 2 septembrie 2010 emisă în dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a trimis cauza procurorului în vederea urmăririi penale față de A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere prevăzută în art. 213 C. pen. anterior.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin rezoluția din 20 septembrie 2013, a dispus neînceperea urmăririi penale față de avocatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz de încredere prevăzută în art. 213 C. pen. anterior, împotriva căreia societatea B. Leasing a formulat plângere ce a fost admisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin ordonanța din 21 octombrie 2013, care a infirmat rezoluția din 20 septembrie 2013, dispunând continuarea cercetărilor față de A. cu privire la aspectele sesizate de petenta societatea B. Leasing.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București emis la data de 3 martie 2014 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere.
Prin motivele scrise de apel, inculpatul A. a susținut că instanța de fond a dispus condamnarea sa, deși nu era competentă să judece cauza, înțelegând să invoce excepția necompetenței personale, în sensul că, la data pronunțării Curții de Apel București prin sentința penală nr. 382 din 16 decembrie 2014, nu mai deținea calitatea de avocat, urmare a deciziei de încetare a calității de avocat începând cu data de 25 noiembrie 2014 emisă de Baroul B., fiind radiat din Tabloul avocaților Baroului B., apreciind că Judecătoriei Sectorului 2 București îi revenea competența soluționării cauzei și solicitând trimiterea cauzei la această instanță în vederea soluționării fondului.
Prin motivele invocate oral, în completarea susținerii formulate în scris, a mai învederat că Judecătoriei Sectorului 2 București îi revenea competența soluționării cauzei având ca obiect săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere, în raport cu locul semnării contractului cu societatea de leasing.
Referitor la acest aspect, se constată că au incidență dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în conformitate cu care instanța rămâne competentă să judece cauza chiar dacă inculpatul, după săvârșirea infracțiunii, nu mai are calitatea de avocat (care atrage competența curții de apel), întrucât inculpatul și-a pierdut calitatea de avocat începând cu data de 25 noiembrie 2014, iar instanța a dat citire actului de sesizare anterior acestei date, respectiv la 9 septembrie 2014.
În mod evident, situația impune respectarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a dispozițiilor care garantează competența personală a inculpatului, condiție îndeplinită în cauză în raport de cuprinsul încheierii de ședință din 9 septembrie 2014 când inculpatului, fiind prezent în instanță, i s-a adus la cunoștință fapta pentru care este trimis în judecată, precum și drepturile procesuale pe care le are în această calitate.
Astfel, solicitarea inculpatului A. de admitere a excepției invocate și de trimitere a cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Sectorului 2 București este neîntemeiată față de dispozițiile legale precitate și situația concretă din cauză.
În ceea ce privește latura penală a cauzei, inculpatul A., în cadrul dezbaterilor, a precizat că, deși actele dosarului dovedesc săvârșirea faptei de abuz de încredere, din acestea nu rezultă motivele care l-au determinat să recurgă la săvârșirea faptei, invocând lipsa intenției de a produce părții civile vreun prejudiciu.
Instanța constată că, deși a fost notificat de trei ori de societatea de leasing pe perioada a 6 ani de la încheierea contractului de leasing, inculpatul nu și-a respectat obligația stabilită prin contractul de leasing de a achita ratele la termenele scadente, și-a însușit autoturismul, dispunând pe nedrept de acesta și a refuzat restituirea autoturismului.
Situația de fapt reținută în sarcina inculpatului A. este confirmată de martora F., audiată nemijlocit de instanța de fond, declarația acesteia fiind consemnată în conformitate cu dispozițiile art. 381, art. 107, art. 119-124 și art. 382 C. proc. pen., care a menționat că: „Acum câțiva ani, inculpatul A. mi-a vândut autoturismul (…); în acest sens el a întocmit o chitanță de mână, ștampilată cu ștampila de avocat; i-am dat inculpatului suma de 4.000 euro, iar acesta mi-a remis autoturismul fără talon și cartea de identitate, spunându-mi că o să mi le dea ulterior.” Martora a arătat că a restituit inculpatului mașina, după un an sau doi de utilizare, văzând că nu poate intra în posesia actelor mașinii, sens în care i-a fost restituită suma de 4.000 euro, aceasta restituindu-i la rândul său inculpatului chitanța de mână, conform declarației atașată la dosarul cauzei.
De asemenea, inculpatul și-a luat, în fața organului de urmărire penală, angajamentul de a preda autoturismul, ca urmare a faptului că, așa cum a menționat, „nu am mai achitat ratele din luna septembrie 2009.”
Din perspectiva formei de vinovăție cu care a acționat inculpatul, se mai reține susținerea acestuia că a vândut apartamentul din strada X., cu care figurează în contractul de leasing, în cursul anului 2008, conform declarației, ceea ce demonstrează că, încă de la începutul încheierii contractului de leasing (19 august 2009), a manifestat un comportament nesincer, intenția acestuia fiind aceea de a face dificilă comunicarea cu el, inculpatul invocând ulterior, în favoarea sa, propria culpă, în sensul că nu a avut cunoștință de vreo comunicare a somațiilor transmise de societatea de leasing, nemailocuind la adresa din București, strada X., pentru a avea cunoștință că trebuie predat autoturismul.
Însă, din verificările efectuate la Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date rezultă că, la data de 1 iunie 2010, inculpatul figura cu domiciliul la aceeași adresă din București, strada X., iar fiica sa și-a stabilit domiciliul la aceeași adresă începând cu data de 11 ianuarie 2010.
În contextul prezentat anterior, așa cum se prevede în contractul de leasing, la art. 15.5, „dacă utilizatorul întârzie returnarea obiectului leasingului, locatorul este îndreptățit să-l recupereze și să intre în posesia acestuia fără nicio somație, în baza dreptului său de proprietate și a prezentului contract care constituie titlu executoriu.”
Totodată, prevederile contractuale cuprinse la art. 15.7 din contractul de leasing din 19 august 2009 stipulează că „restituirea obiectului leasingului către locator nu îl scutește pe utilizator de plata integrală a ratelor de leasing scadente și neachitate. La momentul rezilierii, toate ratele de leasing până la sfârșitul contractului, precum și orice alte obligații ale utilizatorului născute în baza acestui contract devin scadente, utilizatorul fiind obligat să achite cu titlu de daune-interese toate aceste rate de leasing și sume aferente obligațiilor sale contractuale.”
De asemenea, art. 20 din contract prevede că notificările, înștiințările sau orice alte comunicări se vor face la adresa utilizatorului din strada X.
Prin incriminarea faptei de abuz de încredere, legiuitorul a urmărit să ocrotească relațiile sociale referitoare la patrimoniu, care implică încrederea în cadrul raporturilor juridice, încredere care presupune o comportare corectă a celui căruia i se încredințează un bun proprietatea unei persoane.
Sub aspectul îndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere, elementul material al laturii obiective a constat în însușirea pe nedrept a autoturismului, prin dispunerea înstrăinării acestuia și, deși au existat mai multe solicitări de restituire ale părții civile, inculpatul s-a sustras de la restituirea bunului prin schimbarea locuinței pentru a fi îngreunată comunicarea notificărilor și a somațiilor de către societatea de leasing.
Astfel, în beneficiul propriu, inculpatul a înstrăinat autoturismul proprietatea părții civile societatea B. Leasing către numita F. contra unei sumei de bani, încheindu-se în acest sens o chitanță de mână, ceea ce denotă intenția inculpatului de a frauda partea civilă, iar ulterior acestei înțelegeri, s-a obligat să predea proprietarului autoturismul până la 18 iunie 2010 (conform declarației aflată la dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București), iar ulterior până la 1 iulie 2010.
Nu lipsit de relevanță este că inculpatul, după încheierea contractului de leasing, a încetat orice comunicare cu proprietarul autoturismului, în unicul scop de a-și însuși bunul și de a nu-l restitui, urmărind propriul beneficiu, în dauna societății de leasing.
Mai mult, deși contractul de leasing a fost reziliat și inculpatul avea obligația restituirii bunului, acesta a refuzat restituirea bunului, continuând folosirea acestuia fără niciun drept.
Este adevărat că notificările și somațiile prin care i s-a solicitat inculpatului restituirea autoturismului s-au întors cu mențiunea „destinatar lipsă de la adresă”, dar inculpatul cunoștea conținutul contractului de leasing și, de asemenea, a avut cunoștință de cererea de restituire conform declarației martorei C., care se coroborează cu declarațiile inculpatului datate 11 și 28 iunie 2010 în care a declarat că va restitui bunul.
Se mai observă că autoturismul nu a putut fi identificat nici până în prezent, fiind posibilă înmatricularea acestuia pe numele altei persoane, în condițiile în care societatea de leasing, în calitate de proprietar, nu și-a manifestat intenția ca folosința acestuia să fie cedată sau înstrăinată altei persoane decât utilizatorului din contract.
Având cunoștințe juridice, inculpatul A. cunoștea pe deplin consecințele nepredării autoturismului către societatea de leasing, în urma neplății ratelor stabilite prin contract.
Prin urmare, situația de fapt a fost stabilită de prima instanță de fond în urma coroborării întregului material probator administrat în cauză, fiind răsturnată, fără putință de tăgadă, prezumția de nevinovăție prevăzută în art. 4 și art. 99 alin. (2) C. proc. pen.
Cu privire la latura subiectivă a infracțiunii de abuz de încredere, se mai notează că, în pofida circumstanțelor sale personale constând în pregătirea profesională, fiind avocat, inculpatul a înțeles să contracteze un autoturism în leasing, deși din registrul de evidențe pentru încasări și plăți acesta nu mai înregistrase vreun venit începând cu 30 aprilie 2009.
Raportat la mijloacele de probă analizate și prin prisma apărărilor formulate de inculpat, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, în cauză, s-a dovedit existența și caracterul penal al faptei, precum și participarea inculpatului la comiterea infracțiunii de abuz de încredere, existând probe certe de vinovăție, așa cum rezultă din coroborarea a numeroase și variate mijloace de probă, fiind respectat dreptul la un proces echitabil al inculpatului și, pe cale de consecință, în mod întemeiat, prima instanță a dispus condamnarea inculpatului.
În cauză sunt îndeplinite, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere prevăzută în art. 213 C. pen. anterior.
Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, prima instanță a aplicat acestui inculpat pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracțiunea de abuz de încredere.
Este corect că tratamentul sancționator pentru infracțiunea de abuz de încredere prevăzută în art. 238 C. pen., intrat în vigoare la 1 februarie 2014, este mai blând decât limitele de pedeapsă prevăzute în art. 213 C. pen. anterior, care prevedea pentru același tip de infracțiune pedeapsa de la 3 luni la 4 ani închisoare sau amenda.
Cu toate acestea, în conformitate cu dispozițiile art. 16 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pentru determinarea legii penale mai favorabile, având în vedere și modalitatea de executare a pedepsei stabilite de instanța de fond, respectiv suspendarea sub supraveghere, în calea de atac a apelului promovat doar de inculpat, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior, deoarece conform art. 5 C. pen., cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, instanța trebuie să aibă în vedere sfera obligațiilor impuse condamnatului și efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate față de durata termenului de încercare sau supraveghere.
Prin prisma acestor din urmă dispoziții legale, se constată că măsurile de supraveghere și obligațiile impuse inculpatului prin dispozițiile art. 86
3
C. pen. anterior sunt favorabile față de cele prevăzute în art. 93 C. pen.
Pe cale de consecință, instanța de apel constată că, în mod corect, instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 386 C. proc. pen. privind schimbarea încadrării juridice și a dispus condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de abuz de încredere prevăzută în art. 213 C. pen. anterior.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței nr. 382 din 16 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală.