ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursurilor în casație formulate de inculpații A. și B., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 236 din 20 noiembrie 2018, Judecătoria Horezu, în baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., a achitat pe inculpata A. pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni: abuz de încredere, prev. de art. 238 din C. pen. împotriva persoanei vătămate C., înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) din C. pen., împotriva persoanei vătămate D., complicitate la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 48 rap. la art. 322 din C. pen. și uz de fals prev. de art. 323 din C. pen. și pe inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals prev. de art. 323 din C. pen., precum și pentru săvârșirea infracțiunii de punerea în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, prev. de art. 334 alin. (2) teza a II-a din C. pen.

Totodată, a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare cu executare, la care s-a adăugat pedeapsa amenzii de 5.200 RON pentru săvârșirea în concurs real a infracțiunii de punerea în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, prev. de art. 334 alin. (2) teza I din C. pen., a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 din C. pen., a infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) din C. pen. împotriva persoanei vătămate D., toate în stare de recidivă postcondamnatorie în raport cu faptele care au făcut obiectul Sentinței penale nr. 25/2013 a Judecătoriei Sebeș, definitivă prin neapelare.

S-a atras atenția inculpatului B. asupra prevederilor art. 63 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus desființarea totală a înscrisului falsificat.

Pe latură civilă, în baza art. 397 alin. (1) și art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., a fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă D. și a fost obligat inculpatul B. la plata sumei de 5.300 euro cu titlu de daune materiale către acesta.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu și inculpatul B.

Prin Decizia penală nr. 59/A din 28 ianuarie 2020, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu împotriva Sentinței penale nr. 236 din 20 noiembrie 2018, pronunțată de Judecătoria Horezu, în Dosarul nr. x/2015, a desființat, în parte, sentința apelată și, rejudecând, a înlăturat dispoziția de achitare a inculpatei A. pentru faptele prevăzute de art. 238 din C. pen., art. 244 alin. (1) și (2) din C. pen., art. 48 raportat la art. 322 din C. pen. și art. 323 din C. pen. și a condamnat-o pe aceasta la pedeapsa rezultantă de 2 ani și 10 luni închisoare, infracțiunile deduse judecății fiind concurente cu infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea aceleiași inculpate prin Sentința penală nr. 171/03.07.2018, pronunțată de Judecătoria Horezu, definitivă prin Decizia penală nr. 1168/A/18.12.2018 a Curții de Apel Pitești.

În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 4 ani, care a început să curgă la data de 18.12.2018 și a fost obligată inculpata să respecte măsurile de supraveghere prev. de art. 93 alin. (1) lit. a) - e), alin. (2) lit. b) și d) și alin. (3) din C. pen.

S-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen.

Relativ la inculpatul B., instanța de apel a descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare și amenda de 5.200 RON în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, a înlăturat dispoziția de achitare a inculpatului pentru fapta prev. de art. 323 din C. pen. și a condamnat pe acesta la pedeapsa rezultantă de 3 ani și 8 luni închisoare, cu executare, la care s-a adăugat pedeapsa amenzii de 5.200 RON.

A fost desființată cartea de identitate a vehiculului cu nr. de înmatriculare x emisă pe numele E., falsificată.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței penale apelate în măsura în care nu contraveneau.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B. și a fost obligat acesta la plata sumei de 1.000 RON, cheltuieli avansate de stat.

Pentru a decide astfel, examinând hotărârea apelată, prin prisma criticilor care i-au fost aduse, precum și sub toate aspectele conform art. 417 alin. (ultim din C. proc. pen., instanța de apel a reținut, în fapt, în baza propriei analize a materialului probator administrat în cele două faze ale procesului penal, că, în noaptea de 29 spre 30.03.2014, inculpata A., care a fost căsătorită cu persoana vătămată C., a sustras autoturismul proprietate comună a foștilor soți, marca x, nr. x, cu seria de șasiu x, și l-a înstrăinat fără acordul persoanei vătămate, inculpata acționând, în realizarea scopului său, în înțelegere cu inculpatul B.

Astfel, s-a reținut în prealabil că, autoturismul, deși înmatriculat pe numele persoanei vătămate, era folosit de ambii proprietari.

În continuare, s-a reținut că, în dimineața zilei de 30.03.2014, C. a contactat-o telefonic pe inculpata A., motivat de împrejurarea că autoturismul nu se mai afla în curtea locuinței acesteia, unde în mod obișnuit era parcat.

Inculpata A. a negat orice implicare a sa în dispariția bunului și a formulat în aceeași zi o plângere penală, pe care a depus-o la Postul de Poliție Popești, prin care a solicitat să fie tras la răspundere fostul său soț, C., pentru fapta de sustragere a autoturismului.

Ulterior, pe parcursul cercetărilor, a rezultat, pe baza dovezilor testimoniale administrate coroborate cu înscrisurile aflate la dosar, că cei doi inculpați, A. și B., au acționat împreună, în realizarea rezoluției infracționale luate anterior, în scopul sustragerii și valorificării autoturismului.

Astfel, în sinteză, s-a reținut că inculpații B. și A. au făcut un schimb de autoturisme cu martorul D., inculpații primind autoturismul oferit de D. și documentele autovehiculului respectiv.

Relativ la autoturismul nr. x, acesta a fost predat martorului D. împreună cu anumite documente (unele dintre ele, falsificate, după cum s-a dovedit), și anume: cartea de identitate și polița RCA. Pentru a justifica faptul că nu figura ca proprietar al autoturismului dat la schimb, inculpatul i-a prezentat martorului un contract de vânzare-cumpărare din care reieșea că ar fi dobândit autovehiculul de la o persoană din județul Hunedoara (act pe care prima instanță l-a anulat, aflat la dosar de urm. penală).

Referitor la împrejurările în care cei doi coinculpați au luat legătura cu martorul E. (al cărui nume apare trecut pe contractul declarat fals, mai sus-menționat), probele administrate au relevat faptul că martorul a deținut pe numele său un autoturism care a ars în totalitate, fiind radiat în anul 2011 din evidențele Administrației fiscale ale orașului Lupeni, iar în primăvara anului 2014 a postat, la rândul său, un anunț pe site-ul F., prin care oferea spre vânzare cartea de identitate și certificatul de înmatriculare al autoturismului persoanelor interesate de recarosarea unei mașini cu aceleași caracteristici.

Cei doi inculpați au cumpărat documentele de la martor contra sumei de 900 de RON, iar în momentul în care E. i-a cerut o copie a cărții de identitate a vehiculului ce urma a fi recarosat, inculpatul i-a transmis contractul întocmit în fals, care atesta în mod nereal că martorul i-ar fi vândut autoturismul marca x, cu nr. x Inculpatul l-a rugat pe martor să semneze înscrisul, însă martorul nu a fost de acord.

Ulterior vânzării documentelor, martorul a cerut radierea din circulație a autoturismului, iar Poliția Popești din jud. Vâlcea a procedat în consecință, autovehiculul fiind radiat la data de 29.10.2014, astfel cum atestă procesul-verbal din 19.12.2014. Cu toate acestea, în luna noiembrie 2014, martorul a fost amendat de C.N.A.D.R., prin procesul-verbal de constatare a contravenției imputându-i-se faptul că a circulat cu autovehiculul marca x, nr. x pe un drum național din județul Brașov, fără să fi plătit rovigneta. Martorul a contactat-o telefonic pe inculpată, care l-a asigurat că va plăti amenda, iar la solicitarea acestuia de a-i trimite un set de acte din care rezultă că a făcut recarosarea, inculpata a spus că nu le are.

În cursul lunii noiembrie 2014, martorul a primit o scrisoare de la numita G., prin care aceasta îi comunica faptul că a dobândit proprietatea asupra autoturismului marca x nr. x și îi cerea certificatul fiscal, pentru a înmatricula autoturismul pe numele său.

A rezultat, din coroborarea probelor administrate, că soții G. și H. au efectuat un schimb de autovehicule cu martorul D., la sfârșitul lunii octombrie 2014, dându-i acestuia un autoturism marca x, cu nr. x și suma de 2.000 de euro, în schimbul autoturismului marca x, cu nr. x, având seria de șasiu x. Cu ocazia acestui schimb, D. le-a adus la cunoștință celor doi soți că a achiziționat autovehiculul de la inculpatul B. și le-a înmânat documentele primite de la inculpat.

Procesul-verbal întocmit de organele de cercetare penală la data de 12.12.2014 atestă faptul că autoturismul proprietatea persoanei vătămate C. a fost găsit la domiciliul celor doi soți, G. și H., că persoana vătămată și-a recunoscut imediat bunul și că, folosind cheia pe care o avea asupra sa, a descuiat portierele autovehiculului și a pornit motorul. Bunul a fost predat de către deținători poliției, iar verificările efectuate au relevat că seria șasiului suferise modificări, prezentând urme de sudură de jur împrejur, astfel că s-a procedat la o scanare electronică a autoturismului, rezultând că acesta avea în memoria computerului de bord o altă serie de șasiu, x. De asemenea, cartea de identitate suferise modificări, la rubrica "Tracțiune" fiind adăugată mențiunea "Spate", pentru a se crea convingerea că autovehiculul are tracțiune integrală, așa cum era prevăzut pentru un autoturism marca x, cu seria de șasiu x.

Prin urmare, s-a reținut că faptele săvârșite de inculpați, astfel cum au fost descrise, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, astfel:

Abuzul de încredere. Inculpata A. a acționat în mod fraudulos, sustrăgând bunul deținut în coproprietate cu fostul său soț C. și dispunând de acesta pe nedrept, acțiuni care realizează elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 238 din C. pen., fiind comise în scopul de a obține în mod nejustificat un folos, prin vânzarea acestuia.

Astfel, s-a reținut că raționamentul în urma căruia instanța de fond a dispus achitarea inculpatei pentru săvârșirea acestei infracțiuni, bazat pe teoria existenței unui mandat tacit între soți în privința dreptului de dispoziție asupra bunurilor mobile proprietate comună, nu poate fi primit, atâta vreme cât cea în cauză a cunoscut cu certitudine că C. nu dorea înstrăinarea bunului și a acționat, în împrejurările descrise, contra voinței fostului său soț, cu intenția de a obține un folos material.

În acest context, este de menționat și împrejurarea că inculpata, deși săvârșise fapta de însușire pe nedrept a bunului, a depus la poliție o plângere penală, pretinzând că a fost păgubită prin sustragerea mașinii și inducând piste false în cercetare, fapt ce a îngreunat ancheta penală.

Cu referire la Decizia penală nr. 1168/A din 18 dec. 2018 a Curții de Apel Pitești, aflată în copie la dosarul cauzei, din care rezultă că cea în cauză a procedat într-un mod similar și cu o altă ocazie pentru care a fost condamnată definitiv, instanța de apel a reținut că intenția directă a inculpatei de a dispune pe nedrept de acel bun, înstrăinându-l, reiese cu prisosință și din modalitatea în care a purtat discuțiile cu persoanele interesate de autoturism, aceasta încercând să-și ascundă identitatea și prezentându-se sub alt nume, relatând martorilor D. și E. aspecte contrare realității și folosind, împreună cu inculpatul B., documente false, spre a da tranzacțiilor încheiate aparența de legalitate.

Curtea a apreciat că a fost dovedită săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, în condițiile în care ambii inculpați, A. și B., au acționat în baza unei rezoluții infracționale luate anterior, inducându-l în eroare pe numitul D., prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, în sensul art. 244 alin. (1) și (2) din C. pen.. Inculpata A., în calitate de proprietară a bunului mobil, a avut inițiativa acestui demers și a colaborat cu B., fiind prezentă la încheierea contractului de schimb, în calitate de "soție" a inculpatului.

În raport cu aceste împrejurări, s-a considerat că soluția de achitare a inculpatei este în contradicție cu materialul probator administrat, motiv pentru care a fost înlăturată.

S-a mai constatat că inculpata a acționat în calitate de coautor, iar nu de complice, întrucât a participat în mod direct și nemijlocit la realizarea actelor care intră în conținutul constitutiv al infracțiunii de înșelăciune, prin inducerea în eroare a victimei, încercând să își protejeze identitatea, după cum reiese din declarația lui D.

S-a învederat că se cuvenea a fi pronunțată condamnarea celei în cauză pentru fapta de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată, infracțiune care a fost săvârșită de autorul B. prin plăsmuirea contractului din care rezulta, în mod nereal, că martorul E. i-ar fi vândut inculpatului autoturismul marca x cu nr. x, context în care s-a reținut că inculpata a fost aceea care a efectuat demersuri pentru obținerea documentelor de la martorul sus-numit, contactându-l telefonic și prezentându-se sub numele "I.", i-a dat martorului asigurări că a efectuat recarosarea (acesta fiind pretextul sub care a achiziționat actele, în schimbul sumei de 900 de RON), i-a comunicat martorului că a schimbat respectivul autoturism, cu tot cu documentele primite. Așadar, inculpata a fost implicată și l-a ajutat pe B. să comită infracțiunea prevăzută de art. 322 din C. pen.

În privința infracțiunii de uz de fals prevăzută de art. 323 din C. pen., instanța de apel a constatat că instanța de fond a fost sesizată și cu fapta inculpaților B. și A. de folosire a cărții de identitate a autovehiculului x cu nr. x, falsificată prin adăugire (documentul a fost completat cu mențiunea "spate", făcută la rubrica "Tracțiune").

Astfel, cu trimitere la art. 322 din C. pen., instanța de apel, în acord cu instanța de fond, a reținut că pentru fapta de falsificare a contractului de vânzare-cumpărare inculpatul B. (autorul falsului) nu poate fi tras la răspundere și pentru fapta incriminată de art. 323 din C. pen. Cu toate acestea, s-a reținut că situația este diferită în cazul documentului Carte de identitate a autovehiculului x cu nr. x, în privința căruia nu s-a putut stabili autorul falsului, constând în acele inserări, efectuate prin dactilografiere, motiv pentru care acuzația de uz de fals adusă inculpatului este fondată, astfel încât apelul procurorului a fost admis și a fost înlăturată soluția de achitare.

Pentru intimata-inculpată A. s-au aplicat dispozițiile prevăzute de art. 97 din C. pen. față de condamnarea precedentă pronunțată pentru fapte săvârșite în concurs cu cele deduse judecății în cauza pendinte, iar pentru apelantul - inculpat B., care a săvârșit faptele înlăuntrul termenului de încercare stabilit printr-o hotărâre anterioară de condamnare, s-a menținut dispoziția de revocare a executării pedepsei și s-a dispus ca sancțiunile aplicate să fie executate alături de pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 25/2013 a Judecătoriei Sebeș, definitivă prin neapelare.

Împotriva Deciziei penale nr. 59/A din data de 28 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs în casație inculpații B. și A.

I. În motivarea cererii sale, recurentul B. a arătat că în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 334 alin. (2) teza I din C. pen. privind "punerea în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat", a susținut că fapta concretă pentru care a fost condamnat nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzută de norma de incriminare, referitoare la înțelesul sintagmelor "punere în circulație", respectiv "număr fals de înmatriculare sau înregistrare", cu argumentarea că autovehiculul a fost pus în circulație prin "procedeul numit recarosare", prevăzut de Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 2.132 din 8 decembrie 2005, iar legalitatea punerii în circulație a autovehiculului "recarosat" a fost certificată printr-un "certificat de inspecție tehnică periodică", certificat care nu a fost anulat de către niciuna dintre instanțe.

Pe de altă parte, recurentul a susținut că autoturismul la care a făcut referire nu poate constitui obiectul material al infracțiunii de abuz de încredere, motivat de împrejurarea că proprietatea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei nu este divizată în cote-părți între foștii soți (coinculpata A. și numitul C.).

Suplimentar, a arătat că autoturismul a fost radiat din circulație fără ca această împrejurare să fie cunoscută de posesorul și totodată proprietarul autoturismului recarosat, inculpata A., care a circulat și a condus exclusiv autovehiculul recarosat în baza actelor cumpărate de la martorul E. și cu numerele de înmatriculare cumpărate de la acesta.

În continuare, cu trimitere la art. 334 alin. (2) teza I din C. proc. pen. în baza căruia a fost condamnat, recurentul a susținut că, în opinia sa, sintagma "număr fals de înmatriculare sau înregistrare" nu poate fi definită exclusiv (și "simplist") ca "un alt număr decât cel real atribuit unui anumit autovehicul", întrucât o astfel de interpretare, întemeiată pe o jurisprudență selectivă și neunitară, contravine dispozițiilor prevăzute de art. 1 - 14 din Capitolul III din Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 2132 din 8 decembrie 2005, care reglementează, așa cum a precizat anterior, operațiunea denumită în practică "recarosare".

Astfel, recurentul a susținut că instanța de apel nu a anulat certificatul de inspecție tehnică periodică, care certifică legalitatea punerii în circulație a autoturismului "recarosat", în momentul săvârșirii faptei pentru care a fost condamnat, tocmai în considerarea argumentelor arătate de acesta în fața curții de apel relativ la incidența art. 11 din actul normativ sus-menționat.

Totodată, cu trimitere la o serie de acte depuse în cursul urmăririi penale, precum și în fața primei instanțe și cu referire în mod expres la declarația martorului E., dată în fața instanței de apel, prin care a recunoscut că solicitat și a obținut un nou număr de înmatriculare x, coroborate cu art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, recurentul a criticat situația de fapt reținută de către instanța de apel din perspectiva aplicării Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 2132 din 8 decembrie 2005.

În esență, recurentul a susținut că toate motivele invocate în cererea pendinte în recurs în casație au fost invocate și în cursul judecării apelului, însă nu poate decela dacă acestea au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe cu privire la acestea, motivat de împrejurarea că hotărârile de condamnare atât de la instanța de fond, cât și din apel, nu cuprind motivele pentru care probele și argumentele în apărare au fost înlăturate.

În continuare, în ceea ce în ce privește săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2), art. 322 și art. 323 din C. pen., recurentul a susținut că, în opinia sa, fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzută de norma de incriminare, motivat de împrejurarea că numiții G. și H. nu au făcut plângere împotriva sa și nu s-au constituit părți civile în cauza pendinte, ci au depus plângere împotriva numitului D. și au formulat și o acțiune civilă împotriva acestuia având ca obiect îndeplinirea obligației de garanție pentru evicțiune și restituirea integrală a prețului achitat care, de altfel, a fost respinsă, ca neîntemeiată, iar cererea de chemare în garanție a recurentului a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Față de aceste motive, recurentul a solicitat instanței să ia act de faptul că nu a fost pricinuită nicio pagubă numitului D., iar acesta nu s-a folosit de niciun înscris falsificat pentru a produce consecințe juridice, în condițiile în care a predat numiților G. și H. certificatul de inspecție tehnică periodică, emis la data de 14.08.2014 de stația ITP (atestată de RAR) cu indicativul AB 06, aparținând societății J..

Pe de altă parte, recurentul a susținut că "lucrul judecat anterior" și înscrisurile existente la aceste dosare (răspunsuri la interogatorii, note scrise și concluzii scrise) atestă fără echivoc împrejurarea că fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzută de norma de incriminare.

A mai susținut că înscrisurile la care a făcut referire în cuprinsul cererii pendinte (declarații de martori, interogatoriu, sentințe din alte dosare civile etc.) fac dovada deplină a faptului că pretinsa persoană vătămată și totodată martor, D. a făcut declarații mincinoase, atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața Curții de Apel Pitești.

În subsidiar, făcând trimitere la ședința de judecată din data de 25.11.2019 rap. la Decizia Curții Constituționale nr. 87/13.02.2019, a criticat modalitatea de coroborare a probelor, arătând, în concret, faptul că raportul de verificare întocmit de Registrul Auto Român și adresa nr. x/15.12.2014 (prin care S.C. K. S.R.L. comunică rezultatul scanării electronice a calculatorului de bord) "nu pot constitui mijloace de probă, ci doar acte de sesizare a organului de urmărire penală".

Ca urmare, a cerut instanței supreme să admită cererea de recurs în casație și, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., să caseze Decizia nr. din 28 ianuarie 2020, pronunțată Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și să se dispună achitarea sa.

În drept, a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

II. În susținerea cererii de recurs în casație, inculpata A. a arătat că, fapta concretă pentru care a fost condamnată nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii de abuz de încredere, cu argumentarea că autoturismul cu nr. de înmatriculare x nu poate constitui obiect material al infracțiunii de abuz de încredere întrucât proprietatea asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei nu este divizată în cote-părți între soți.

Criticând situația de fapt reținută de către instanțele de judecată, recurenta a reclamat că, deși s-au administrat probe din care rezultă că nu a săvârșit infracțiunea reținută în sarcina sa, instanța de apel a consfințit însușirea de către persoana vătămată C. a tuturor bunurilor dobândite în timpul căsătoriei cu aceasta. În acest context, recurenta a mai susținut că atât judecătorul de cameră preliminară, cât și instanța de apel s-au antepronunțat cu privire la vinovăția sa, precum și faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care probele și argumentele în apărare au fost înlăturate.

În ceea ce privește săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2), art. 48 rap. la art. 322 și art. 323 din C. pen., recurenta a susținut că fapta concretă pentru care a fost condamnată nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzută de norma de incriminare.

Astfel, relativ la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) din C. pen., recurenta a susținut că nu sunt realizate cerințele esențiale ale laturii obiective, atât datorită lipsei aptitudinii mijloacelor folosite de către inculpată pentru a induce în eroare persoana vătămată D. cu privire la proprietarul autoturismului cu nr. de înmatriculare x primit în schimbul unui alt autoturism, cât și datorită neproducerii urmării materiale imediate, respectiv cauzarea unei pagube acestei persoane vătămate.

În continuare, în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 din C. pen., recurenta a criticat situația de fapt prin raportare la modalitatea de coroborare și interpretare a probelor de către instanța de apel.

Prin încheierea din data de 30 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au admis, în principiu, cererile de recurs în casație formulate de recurenții-inculpați A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 59/A din data de 28 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

S-a dispus trimiterea cauzei Completului 10, în compunere de 3 judecători și s-a acordat termen la data de 11 decembrie 2020, cu citarea recurenților-inculpați și a intimaților părți civile C. și D., precum și cu asigurarea apărării inculpatului inculpatului B.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că decizia penală recurată face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, iar calea de atac a fost formulată de către recurenții inculpați în termenul prevăzut de lege, fiind așadar respectate dispozițiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.

S-a apreciat că, din examinarea cererii de recurs în casație rezultă îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menționate: numele și prenumele părților care au exercitat recursul în casație, semnătura apărătorului ales al inculpatului, precum și semnătura inculpatei personal, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casație pe care se întemeiază cererile și motivarea acestuia.

În ceea ce privește cererea de recurs în casație formulată de inculpatul B., s-a reținut că aspectele invocate vizând împrejurarea că fapta pentru care a fost condamnat nu se circumscrie infracțiunii de înșelăciune prevăzută și pedepsită de art. 244 din C. pen., întrucât îi lipsește urmarea imediată (producerea unei pagube), ca element constitutiv al laturii obiective a infracțiunii, precum și aspectele antamate relativ la faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals și nici cele ale infracțiunii prevăzută de art. 334 alin. (2) teza I din C. pen., faptelor lipsindu-le însuși elementul material, iar cu privire la cea din urmă infracțiune și lipsa situației premisă, se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Astfel, aspectele vizând nemotivarea hotărârii recurate din perspectiva evaluării probelor și a argumentelor invocate în apărare de către condamnat nu se circumscriu nici măcar formal cazului invocat și nici vreunui alt caz de recurs în casație prev. de art. 438 din C. proc. pen., deoarece evaluarea exigenței motivării hotărârii judecătorești excedează cazurilor legale prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. care justifică admiterea în principiu a unei căi de atac destinate înlăturării unor erori de drept substanțial ce afectează hotărârea definitivă.

De asemenea, s-a reținut faptul că recurentul a criticat netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul greșitei stabiliri a situației de fapt, consecință a unei evaluări eronate a probatoriului, or, aceste aspecte nu aduc în discuție elemente de natură a fi circumscrise nici măcar formal vreunui caz de recurs în casație din cele prevăzute expres și limitativ de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., neputând fi cenzurate în actuala procedură.

În ceea ce privește cererea de recurs în casație formulată de inculpata A., s-a constatat că aspectele invocate vizând împrejurarea că fapta pentru care a fost condamnată nu se circumscrie infracțiunii de înșelăciune prevăzută și pedepsită de art. 244 din C. pen., întrucât îi lipsește urmarea imediată (producerea unei pagube), ca element constitutiv al laturii obiective a infracțiunii, precum și că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals, faptei lipsindu-i însuși elementul material, deoarece nu a fost folosit niciun înscris falsificat pentru a induce în eroare pe D. cu ocazia schimbului de autoturisme, se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Deopotrivă, s-a notat că, din modul în care condamnata A. a formulat criticile împotriva deciziei penale recurate privind infracțiunea prev. de art. 238 din C. pen., rezultă că se circumscriu, formal, cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnată din perspectiva realizării unei corespondențe depline între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurentei nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

În concret, s-a reținut că recurenta a susținut că fapta pentru care a fost condamnată nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere prevăzută de art. 238 din C. pen., întrucât proprietatea asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei nu este divizată în cote-părți între soți, motiv pentru care nu este îndeplinită situația premisă prevăzută de lege pentru existența infracțiunii.

Celelalte aspecte vizând latura subiectivă a infracțiunilor pentru care a fost condamnată și stabilirea, în mod greșit, a situației de fapt, ca urmare a administrării unui probatoriu insuficient și deficitar, lipsa unei motivări corespunzătoare a deciziei recurate, precum și aprecierea probelor administrate în cauză, cu consecințe asupra temeiniciei situației de fapt reținute de către instanța de apel, s-a apreciat că nu se circumscriu în conținut cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", precum niciunui alt caz de recurs în casație.

Analizând recursurile în casație declarate de inculpații A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 59/A din data de 28 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Prin urmare, starea de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație.

În cauza de față, recurenții inculpați A. și B. au invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Dispozițiile precitate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte notează că starea de fapt reținută prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că, în noaptea de 29 spre 30.03.2014, inculpata A., care a fost căsătorită cu persoana vătămată C., a sustras autoturismul proprietate comună a foștilor soți, marca x, nr. x, cu seria de șasiu x, pe care l-a înstrăinat fără acordul persoanei vătămate, inculpata acționând, în realizarea scopului său, în înțelegere cu inculpatul B. Anterior sustragerii, autoturismul marca x nr. x, înmatriculat pe numele persoanei vătămate, era folosit de ambii proprietari, în torpedou aflându-se o parte din actele de identificare a bunului, și anume: certificatul de înmatriculare, în original, poliția de asigurare RCA și rovinieta. Cartea de identitate a mașinii s-a aflat în posesia persoanei vătămate C. și, cu toate că inculpata A. i-a cerut, în repetate rânduri, documentul, persoana vătămată nu a dat curs solicitării.

În dimineața zilei de 30.03.2014, observând că autoturismul nu se afla în curtea locuinței inculpatei A. (unde în mod obișnuit era parcat), C. a contactat-o telefonic pe inculpată, cerându-i explicații, însă aceasta a negat orice implicare a sa în dispariția bunului și a formulat în aceeași zi o plângere penală, pe care a depus-o la Postul de Poliție Popești, prin care a solicitat a fi tras la răspundere fostul său soț, C., pentru fapta de sustragere a autoturismului.

Inculpatul B. l-a contactat pe martorul D. (care postase pe mai multe site-uri, precum F. și tocmai.ro, anunțul că oferă spre vânzare un autovehicul x, fabricat în 2004, cu nr. de înmatriculare x), întrebându-l dacă este interesat de efectuarea unui schimb. Cei doi au convenit să se întâlnească, fapt ce a avut loc la mijlocul lunii oct. 2014, când D. s-a deplasat la o benzinărie din Alba Iulia, județul Alba, unde s-a întâlnit cu ambii inculpați (ocazie cu care B. a prezentat-o pe A. ca fiind soția sa). Schimbul a fost efectuat, inculpații primind autoturismul oferit de D., documentele autovehiculului respectiv, și predându-i acestuia autoturismul nr. x, împreună cu anumite documente, și anume: cartea de identitate și polița RCA. Pentru a justifica faptul că nu figura ca proprietar al autoturismului dat la schimb, inculpatul i-a prezentat martorului un contract de vânzare - cumpărare din care reieșea că ar fi dobândit autovehiculul de la o persoană din județul Hunedoara.

Martorul E. a deținut pe numele său un autoturism care a ars în totalitate, fiind radiat în anul 2011 din evidențele Administrației fiscale ale orașului Lupeni, iar în primăvara anului 2014 a postat, la rândul său, un anunț pe site-ul F., prin care oferea spre vânzare cartea de identitate și certificatul de înmatriculare al autoturismului, persoanelor interesate de recarosarea unei mașini cu aceleași caracteristici.

Cea care l-a contactat telefonic pe martor a fost însăși inculpata A., care s-a prezentat cu numele "I." și care s-a arătat interesată de cumpărarea actelor. Cei doi au stabilit o întâlnire în parcarea magazinului L. din Lupeni, jud. Hunedoara, inculpata venind la întâlnire însoțită de un bărbat, despre care a spus că ar fi fratele său. Cei doi inculpați au cumpărat documentele de la martor contra sumei de 900 de RON, iar în momentul în care E. i-a cerut o copie a cărții de identitate a vehiculului ce urma a fi recarosat, inculpatul i-a transmis contractul întocmit în fals, care atesta în mod nereal că martorul i-ar fi vândut autoturismul marca x, cu nr. x Inculpatul l-a rugat pe martor să semneze înscrisul, însă martorul nu a fost de acord.

Ulterior vânzării documentelor, martorul a cerut radierea din circulație a autoturismului, iar Poliția Popești, jud. Vâlcea, a procedat în consecință, autovehiculul fiind radiat la data de 29.10.2014. Cu toate acestea, în luna noiembrie 2014 martorul a fost amendat de C.N.A.D.R., prin procesul-verbal de constatare a contravenției imputându-i-se faptul că a circulat cu autovehiculul marca x, nr. x pe un drum național din județul Brașov, fără să fi plătit rovigneta. Martorul a contactat-o telefonic pe inculpată, care l-a asigurat că va plăti amenda, iar la solicitarea acestuia, de a-i trimite un set de acte din care rezultă că a făcut recarosarea, aceasta a spus că nu le are.

În cursul lunii noiembrie 2014, martorul a primit o scrisoare de la numita G., prin care aceasta îi comunica faptul că a dobândit proprietatea asupra autoturismului marca x nr. x și îi cerea certificatul fiscal, pentru a înmatricula autoturismul pe numele său.

Soții G. și H. au efectuat un schimb de autovehicule cu martorul D., la sfârșitul lunii octombrie 2014, dându-i acestuia un autoturism marca x, cu nr. x și suma de 2.000 de euro, în schimbul autoturismului marca x, cu nr. x, având seria de șasiu x. Cu ocazia acestui schimb, D. le-a adus la cunoștință celor doi soți că a achiziționat autovehiculul de la inculpatul B. și le-a înmânat documentele primite de la inculpat.

Autoturismul proprietatea persoanei vătămate C. a fost găsit la domiciliul celor doi soți, G. și H., persoana vătămată și-a recunoscut imediat bunul și, folosind cheia pe care o avea asupra sa, a descuiat portierele autovehiculului și a pornit motorul. Bunul a fost predat de către deținători poliției, iar verificările efectuate au relevat că seria sașiului suferise modificări, prezentând urme de sudură de jur împrejur, astfel că s-a procedat la o scanare electronică a autoturismului, rezultând că acesta avea în memoria computerului de bord o altă serie de șasiu, x. De asemenea, Cartea de identitate suferise modificări, la rubrica "Tracțiune" fiind adăugată mențiunea "Spate", pentru a se crea convingerea că autovehiculul are tracțiune integrală, așa cum era prevăzut pentru un autoturism marca x, cu seria de șasiu x.

Negând această situație de fapt, recurenții inculpați A. și B. susțin în cadrul prezentului demers judiciar că, în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune din perspectiva faptului că lipsește urmarea imediată, respectiv producerea unei pagube, ca element constitutiv al laturii obiective a infracțiunii, precum și că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptei lipsindu-i însuși elementul material, deoarece nu au folosit niciun înscris falsificat pentru a-l induce în eroare pe D. cu ocazia schimbului de autoturisme.

Deopotrivă, recurentul inculpat B. a susținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de punerea în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, prev. de art. 334 alin. (2) teza I din C. pen., argumentat de faptul că sintagma "număr fals de înmatriculare sau înregistrare" nu poate fi definită exclusiv (și "simplist") ca "un alt număr decât cel real atribuit unui anumit autovehicul", întrucât o astfel de interpretare, întemeiată pe o jurisprudență selectivă și neunitară, contravine dispozițiilor prevăzute de art. 1 - 14 din Capitolul III din Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 2132 din 8 decembrie 2005, care reglementează operațiunea denumită în practică "recarosare".

Referitor la infracțiunea de abuz de încredere pentru care a fost condamnată inculpata A., aceasta a invocat, în concret, că fapta nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă, cu argumentarea că autoturismul cu nr. de înmatriculare x nu poate constitui obiect material al infracțiunii de abuz de încredere întrucât proprietatea asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei nu este divizată în cote-părți între soți.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 244 alin. (1) C. pen., inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărata a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasa a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o paguba, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Conform prevederilor art. 244 alin. (2) C. pen., înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

Conform art. 322 alin. (1) C. pen., falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Totodată, potrivit art. 48 C. pen., (1) complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. (2) Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Înalta Curte reține, raportat la criticile invocate de către recurenții inculpați A. și B. că, sub aspectul laturii obiective, constituie element material al infracțiunii de înșelăciune acțiunea de a prezenta în mod nereal o anume situație, respectiv acțiunea prin care făptuitorul înfățișează, arată, expune, descrie, aduce la cunoștința altei persoane o anumită situație de fapt căreia îi atribuie o altă aparență decât cea reală.

Urmarea imediată sau rezultatul socialmente periculos reprezintă o componentă a laturii obiective a infracțiunii, fiind definită ca rezultatul pe care trebuie să-l producă acțiunea sau inacțiunea prin care s-a realizat elementul material, o urmare de care depinde existența laturii obiective și deci a infracțiunii. Urmarea imediată la infracțiunile contra patrimoniului constă într-o atingere adusă relațiilor patrimoniale, de regulă, sub forma unei daune, a unui prejudiciu. În cazul infracțiunii de înșelăciune, pentru ca urmarea imediată să aibă eficiență în conținutul infracțiunii, trebuie să fie îndeplinită o cerință esențială, și anume să se fi pricinuit o pagubă și care trebuie dovedită ca o condiție de existență a incriminării.

Drept urmare, pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune este necesar ca acțiunea de inducere în eroare prin care s-a realizat elementul material să fi avut ca urmare imediată crearea unei situații de fapt contrară celei care ar fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi săvârșit acțiunea de amăgire, situație care a produs o pagubă patrimoniului, ca o consecință a unei decizii patrimoniale luate de cel indus în eroare la care nu ar fi consimțit dacă ar fi cunoscut adevărul.

Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune trebuie să se constate că există o legătură de la cauză la efect între acțiunea de amăgire (elementul material) și urmarea imediată (pagubă produsă), iar dacă situația de fapt patrimonial păgubitoare este datorată altei cauze decât acțiunii de amăgire, ea nu constituie urmarea imediată a acestei acțiuni fiindcă lipsește legătura de cauzalitate.

Altfel spus, urmarea imediată a acestei infracțiuni este dublu condiționată, respectiv de rezultatul constând în inducerea în eroare și de producerea unei pagube. În cazul înșelăciunii paguba se produce prin inducerea în eroare a unei persoane de către făptuitorul care dorește prin diverse manopere frauduloase obținerea unui folos material injust, pentru sine sau pentru altul.

Fără a relua întreaga situație de fapt reținută de instanța de apel, Înalta Curte reține, cu titlu de premisă, că acuzația de înșelăciune astfel cum a fost reținută cu titlu definitiv, în sarcina recurenților inculpați, a constat în aceea că inculpații a indus în eroare persoana vătămată D. prin prezentarea ca adevărată a unei împrejurări nereale, respectiv prin oferirea la schimb a autoturismului marca x cu numărul de înmatriculare x, serie șasiu x, creându-i convingerea că bunul este dobândit în mod legal, prin prezentarea contractului de vânzare întocmit în mod fals.

În raport de situația de fapt astfel reținută, Înalta Curte notează că elementul material al infracțiunii de înșelăciune constă în inducerea în eroare a persoanei vătămate D., în scopul efectuării schimbului, urmarea imediată constând în crearea unui prejudiciu material, urmare a acțiunii celor doi inculpați.

Înalta Curte nu poate reține argumentele susținute de către recurenții inculpați în sensul în care nu a existat un prejudiciu creat, întrucât infracțiunea de înșelăciune fiind una contra patrimoniului, acțiunile inculpaților sunt susceptibile de producerea unui prejudiciu material în dauna persoanei vătămate, după cum astfel instanța a și constatat acest prejudiciu, respectiv suma de 5.300 euro cu titlu de daune materiale, reprezentând valoarea mașinii x cu nr. de înmatriculare x care a fost dată la schimb inculpatului B.

În concret, s-a reținut că soții G. și H. au efectuat un schimb de autovehicule cu D., dându-i acestuia un autoturism marca x, cu nr. x și suma de 2.000 de euro, în schimbul autoturismului marca x, cu nr. x, având seria de șasiu x. Cu ocazia acestui schimb, D. le-a adus la cunoștință celor doi soți că a achiziționat autovehiculul de la inculpatul B. și le-a înmânat documentele primite de la inculpat, iar autoturismul proprietatea persoanei vătămate C. a fost găsit la domiciliul celor doi soți, G. și H. și restituit acestuia.

Prin urmare, prejudiciul a fost creat în patrimoniul soților G. și H. care s-au constituit părți civile în cauză și care au inițiat și o acțiune civilă împotriva lui D. pentru recuperarea prețului achitat de către aceștia.

Așadar, contrar susținerilor recurenților inculpați, Înalta Curte constată întrunită, în cauză, condiția existenței unui prejudiciu material, urmare a acțiunii celor doi inculpați de inducere în eroare a lui D., cu prilejul efectuării schimbului de autoturisme.

Referitor la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în raport de lipsa elementului material, urmare a faptului că recurenții inculpați A. și B. nu au folosit niciun înscris falsificat pentru a-l induce în eroare pe D. cu ocazia schimbului de autoturisme, Înalta Curte reține că aceste susțineri sunt nefondate.

Instanța supremă notează că, în cazul infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată subiectul pasiv este statul, iar pentru existența infracțiunii nu este necesar ca acțiunea de falsificare să producă o vătămare materială sau de altă natură unei anumite persoane fizice sau juridice. Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este o infracțiune de pericol, și nu de rezultat, a cărei urmare imediată constă într-o stare de pericol cu privire la încrederea cetățenilor în realitatea consemnărilor din înscrisurile sub semnătură privată, urmare care se produce odată cu folosirea înscrisului falsificat sau încredințarea altei persoane spre folosire.

Acuzația adusă recurenților inculpați A. și B. în ce privește infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în faptul că inculpatul a întocmit contractul de vânzare - cumpărare încheiat între acesta și E., având ca obiect vehiculul marca x, număr de identificare x, potrivit căruia martorul E. i-ar fi vândut autovehiculul marca x cu numărul de înmatriculare x, însă martorul a refuzat să-l semneze, întrucât cele menționate în cuprinsul contractului nu erau adevărate.

S-a mai reținut că inculpata a fost aceea care a efectuat demersuri pentru obținerea documentelor de la martorul sus-numit, contactându-l telefonic și prezentându-se sub numele "I.", i-a dat martorului asigurări că a efectuat recarosarea (acesta fiind pretextu