ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2146/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul I.V. a

solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul C.N.S.A.S., ca prin hotărârea

ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la eliberarea documentelor

privind confiscarea patrimoniului succesoral în baza Legii nr. 187/1945, cât și

a Decretului nr. 83/1949.

Prin sentința civilă nr.

646 din 12 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul I.V., în

contradictoriu cu pârâtul C.N.S.A.S., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul s-a adresat pârâtului

cu mai multe cereri, prin care a solicitat să-i fie comunicate mai multe înscrisuri

în legătură cu confiscarea bunurilor ce au aparținut bunicului său, I.G., după

cum urmează: procese-verbale de predare-primire a bunurilor și formularea de

inventariere și evaluare a patrimoniului expropriat conform Decretului nr. 83/1949,

„sentința decăderii din drepturi a deposedării statale”, bilete de eliberare

din penitenciar, documente referitoare la perioada de detenție, fișe de pontaj,

extrase din decizia de stabilire a domiciliului obligatoriu etc.

A mai reținut instanța

că, în cuprinsul cererii din data de 16 iulie 2012, reclamantul a făcut vorbire

de existența unor Dosare D nr. 835/9, D nr. 924/9, în care s-ar regăsi

documentele solicitate, iar, prin adresa de răspuns din 09 februarie 2012, C.N.S.A.S.

a adus la cunoștința reclamantului că, în urma verificărilor în evidențele interne

ale instituției, cât și la alți foști deținători de arhivă (S.R.I.), a rezultat

că numitul G.I. este „necunoscut ”în evidențele create de securitate și, prin

urmare, nu poate fi soluționată favorabil cererea acestuia.

În raport de cele

menționate de către C.N.S.A.S., Curtea a constatat că nu se poate reține în

cauză vreun refuz nejustificat de soluționare a unei cereri în sensul art. 2 alin.

(1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, câtă vreme pârâtul

nu este depozitarul înscrisurilor solicitate de către reclamant.

Curtea a constatat

că, deși în cererea adresată C.N.S.A.S. reclamantul face vorbire de existența

unor dosare care ar conține documentele în discuție, în realitate acestea

reprezintă numărul de înregistrare a cererilor sale de acces la dosarele C.N.S.A.S.,

formulate în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 24/2008.

Mai mult, reclamantul

însuși, în ședința publică din data de 12 februarie 2013, a arătat că nu a

identificat în cadrul dosarelor studiate la C.N.S.A.S. niciunul din documentele

solicitate prin cererile adresate acestuia.

Așa fiind, Curtea, în

temeiul art. 1 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, a respins acțiunea

reclamantului ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul I.V., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În

motivarea recursului declarat reclamantul arată că a chemat în judecată

pârâtul, care a refuzat în mod nejustificat să îi prezinte actele pentru

punerea sa în posesie, iar Curtea de Apel București, prin decizia atacată, a

refuzat să îi aprobe cererea așa cum a fost ea formulată, cu toate consecințele

ce decurg din acest fapt.

Recurentul arată că

cererea sa a fost inițial perfect fondată, admisibilă în principiu, comportând

un grad vădit de complexitate, dar acest lucru a fost ignorat de către instanța

de fond.

În drept,

recurentul-reclamant invocă dispozițiile art. 6 C.E.D.O., raportat la art. 8 C.E.D.O.,

art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 C.E.D.O. și solicită admiterea

recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța

de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art.

304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Recurentul-reclamant

a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat

al pârâtului C.N.S.A.S. de a-i elibera documentele legate de confiscarea

bunurilor ce au aparținut bunicului său, I.G., respectiv confiscarea

patrimoniului succesoral în baza Legii nr. 187/1945, cât și a Decretului nr. 83/1949.

Pentru

ca o acțiune în contencios administrativ având ca obiect obligarea unei

autorități publice de a soluționa o cerere adresată acesteia, indiferent de

natura acelei cereri, să fie admisibilă, este necesar să existe un refuz

nejustificat de soluționare a cererii sau o tăcere a autorității, respectiv

lipsa oricărui răspuns.

Astfel,

potrivit art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, „se poate adresa

instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un

drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul

nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare

a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau

protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri este definită de art. 2 alin. (1) lit. h) din

Legea nr. 554/2004 drept faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30

de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen,

iar refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit de lit. i) a

aceluiași articol ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței

de a nu rezolva cererea unei persoane.

În

sensul prevederii legale menționate mai sus, refuzul nejustificat de rezolvare

a unei cereri constă numai în manifestarea, cu exces de putere, a voinței de a

nu rezolva cererea petiționarului, iar excesul de putere este definit de art. 2

alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 ca fiind exercitarea dreptului de

apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței

prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Prin

urmare, nu orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu

exces de putere, adică ilegal în mod subiectiv, prin raportare la drepturile și

libertățile cetățenilor.

Înalta

Curte apreciază că în speță nu se regăsește nici ipoteza unui refuz

nejustificat de soluționare a unei cereri și nici cea a nesoluționării în

termenul legal a unei cereri, deoarece pârâtul a răspuns solicitărilor

reclamantului în scris, prin adresa de răspuns din 09 februarie 2012, prin care

i s-a comunicat reclamantului că în urma verificărilor în evidențele interne

ale instituției, cât și la alți foști deținători de arhivă (S.R.I.), a rezultat

că numitul G.I. este „necunoscut ”în evidențele create de securitate și, prin

urmare, nu poate fi soluționată favorabil cererea acestuia.

Așa cum

în mod corect a constatat instanța de fond, deși în cererea adresată C.N.S.A.S.

reclamantul face vorbire de existența unor dosare care ar conține documentele

în discuție, în realitate acestea reprezintă numărul de înregistrare a

cererilor sale de acces la dosarele C.N.S.A.S., formulate în conformitate cu

dispozițiile O.U.G. nr. 24/2008 și, mai mult, reclamantul însuși, în ședința

publică din data de 12 februarie 2013, a arătat că nu a identificat în cadrul

dosarelor studiate la C.N.S.A.S. nici unul din documentele solicitate prin cererile

adresate acestuia.

În

aceste condiții este evident că recurentul-reclamant nu a dovedit existența

refuzului nejustificat din partea pârâtului de a răspunde sau a soluționa

cererile sale, deoarece răspunsul transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează

cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.

În cauza

dedusă judecății, nu îi poate fi imputat pârâtului faptul că nu a procedat la

comunicarea unui răspuns favorabil reclamantului, iar faptul că solicitările

reclamantului nu au fost soluționate în modalitatea pretinsă de acesta nu

reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004 și nici nu

conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din

Legea contenciosului administrativ.

Împrejurarea că reclamantul

este nemulțumit de răspunsul primit nu constituie un refuz nejustificat de

rezolvare a cererii, în acord cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și

Justiție, constantă în sensul că: „faptul că răspunsul autorității publice nu

îl satisface pe petiționar, deși prin acesta s-a răspuns detaliat tuturor

aspectelor cuprinse în memoriul înaintat, nu constituie refuz nejustificat de

soluționare a cererii, întrucât stabilirea conținutului răspunsului constituie

în toate cazurile o prerogativă a autorității publice, care se exercită însă cu

respectarea dispozițiilor legale„.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este

temeinică și legală.

Pentru

considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este

afectată de nici unul din motivele de casare sau modificare în sensul

dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va

respinge recursul formulat de reclamantul I.V., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul I.V. împotriva sentinței civile nr. 646 din 12

februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 mai 2014.