ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2146/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul I.V. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul C.N.S.A.S., ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la eliberarea documentelor privind confiscarea patrimoniului succesoral în baza Legii nr. 187/1945, cât și a Decretului nr. 83/1949. Prin sentința civilă nr. 646 din 12 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul I.V., în contradictoriu cu pârâtul C.N.S.A.S., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul s-a adresat pârâtului cu mai multe cereri, prin care a solicitat să-i fie comunicate mai multe înscrisuri în legătură cu confiscarea bunurilor ce au aparținut bunicului său, I.G., după cum urmează: procese-verbale de predare-primire a bunurilor și formularea de inventariere și evaluare a patrimoniului expropriat conform Decretului nr. 83/1949, „sentința decăderii din drepturi a deposedării statale”, bilete de eliberare din penitenciar, documente referitoare la perioada de detenție, fișe de pontaj, extrase din decizia de stabilire a domiciliului obligatoriu etc. A mai reținut instanța că, în cuprinsul cererii din data de 16 iulie 2012, reclamantul a făcut vorbire de existența unor Dosare D nr. 835/9, D nr. 924/9, în care s-ar regăsi documentele solicitate, iar, prin adresa de răspuns din 09 februarie 2012, C.N.S.A.S.

a adus la cunoștința reclamantului că, în urma verificărilor în evidențele interne ale instituției, cât și la alți foști deținători de arhivă (S.R.I.), a rezultat că numitul G.I. este „necunoscut ”în evidențele create de securitate și, prin urmare, nu poate fi soluționată favorabil cererea acestuia. În raport de cele menționate de către C.N.S.A.S., Curtea a constatat că nu se poate reține în cauză vreun refuz nejustificat de soluționare a unei cereri în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, câtă vreme pârâtul nu este depozitarul înscrisurilor solicitate de către reclamant. Curtea a constatat că, deși în cererea adresată C.N.S.A.S. reclamantul face vorbire de existența unor dosare care ar conține documentele în discuție, în realitate acestea reprezintă numărul de înregistrare a cererilor sale de acces la dosarele C.N.S.A.S., formulate în conformitate cu dispozițiile O.U.G.

nr. 24/2008. Mai mult, reclamantul însuși, în ședința publică din data de 12 februarie 2013, a arătat că nu a identificat în cadrul dosarelor studiate la C.N.S.A.S. niciunul din documentele solicitate prin cererile adresate acestuia. Așa fiind, Curtea, în temeiul art. 1 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul I.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat reclamantul arată că a chemat în judecată pârâtul, care a refuzat în mod nejustificat să îi prezinte actele pentru punerea sa în posesie, iar Curtea de Apel București, prin decizia atacată, a refuzat să îi aprobe cererea așa cum a fost ea formulată, cu toate consecințele ce decurg din acest fapt.

Recurentul arată că cererea sa a fost inițial perfect fondată, admisibilă în principiu, comportând un grad vădit de complexitate, dar acest lucru a fost ignorat de către instanța de fond. În drept, recurentul-reclamant invocă dispozițiile art. 6 C.E.D.O., raportat la art. 8 C.E.D.O., art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 C.E.D.O. și solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Recurentul-reclamant a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat al pârâtului C.N.S.A.S. de a-i elibera documentele legate de confiscarea bunurilor ce au aparținut bunicului său, I.G., respectiv confiscarea patrimoniului succesoral în baza Legii nr. 187/1945, cât și a Decretului nr. 83/1949. Pentru ca o acțiune în contencios administrativ având ca obiect obligarea unei autorități publice de a soluționa o cerere adresată acesteia, indiferent de natura acelei cereri, să fie admisibilă, este necesar să existe un refuz nejustificat de soluționare a cererii sau o tăcere a autorității, respectiv lipsa oricărui răspuns.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, „se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”. Nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este definită de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 drept faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, iar refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit de lit. i) a aceluiași articol ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.

În sensul prevederii legale menționate mai sus, refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri constă numai în manifestarea, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea petiționarului, iar excesul de putere este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Prin urmare, nu orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică ilegal în mod subiectiv, prin raportare la drepturile și libertățile cetățenilor.

Înalta Curte apreciază că în speță nu se regăsește nici ipoteza unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri și nici cea a nesoluționării în termenul legal a unei cereri, deoarece pârâtul a răspuns solicitărilor reclamantului în scris, prin adresa de răspuns din 09 februarie 2012, prin care i s-a comunicat reclamantului că în urma verificărilor în evidențele interne ale instituției, cât și la alți foști deținători de arhivă (S.R.I.), a rezultat că numitul G.I. este „necunoscut ”în evidențele create de securitate și, prin urmare, nu poate fi soluționată favorabil cererea acestuia. Așa cum în mod corect a constatat instanța de fond, deși în cererea adresată C.N.S.A.S. reclamantul face vorbire de existența unor dosare care ar conține documentele în discuție, în realitate acestea reprezintă numărul de înregistrare a cererilor sale de acces la dosarele C.N.S.A.S., formulate în conformitate cu dispozițiile O.U.G.

nr. 24/2008 și, mai mult, reclamantul însuși, în ședința publică din data de 12 februarie 2013, a arătat că nu a identificat în cadrul dosarelor studiate la C.N.S.A.S. nici unul din documentele solicitate prin cererile adresate acestuia. În aceste condiții este evident că recurentul-reclamant nu a dovedit existența refuzului nejustificat din partea pârâtului de a răspunde sau a soluționa cererile sale, deoarece răspunsul transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale. În cauza dedusă judecății, nu îi poate fi imputat pârâtului faptul că nu a procedat la comunicarea unui răspuns favorabil reclamantului, iar faptul că solicitările reclamantului nu au fost soluționate în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004 și nici nu conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din Legea contenciosului administrativ.

Împrejurarea că reclamantul este nemulțumit de răspunsul primit nu constituie un refuz nejustificat de rezolvare a cererii, în acord cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, constantă în sensul că: „faptul că răspunsul autorității publice nu îl satisface pe petiționar, deși prin acesta s-a răspuns detaliat tuturor aspectelor cuprinse în memoriul înaintat, nu constituie refuz nejustificat de soluționare a cererii, întrucât stabilirea conținutului răspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a autorității publice, care se exercită însă cu respectarea dispozițiilor legale„. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de nici unul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul I.V., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul I.V. împotriva sentinței civile nr. 646 din 12 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 mai 2014.