ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 85/2016

Asupra cauzei de fața, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoșani la 8 iunie 2010 și declinată prin sentința nr. 7312 din 23 noiembrie 2010 la Tribunalul Botoșani, reclamantul C.M.B. a solicitai ca, în contradictoriu cu Penitenciarul Botoșani, să se dispună obligarea acestuia la plata de daune morale în cuantum de 1.000.000 de euro. În motivarea cererii reclamantul a susținut că pe perioada executării unei pedepse privative de libertate în Penitenciarul Botoșani a dobândit mai multe afecțiuni medicale, între acestea T.B.C. pulmonar, care i-a provocat suferințe fizice și psihice. Totodată, datorită bolii contractate în regim de detenție este în imposibilitate să muncească, să-și asigure existența fiind îndreptățit să pnmească despăgubiri compensatorii pentru deteriorarea vieții sale.

Prin sentința civilă nr. 416 din 5 martie 2013, Tribunalul Botoșani a admis, în parte, acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul Penitenciarul Botoșani să plătească reclamantului B.C. suma de 5.000 euro, în echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune morale. Prin Decizia civilă nr. 57 din 17 octombrie 2013, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a admis apelurile declarate de reclamant și de pârâtă împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare.

Curtea a constatat că prima instanță, deși a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale ce presupun existența sau întrunirea cumulativă a următoarelor condiții sau elemente constitutive: prejudiciul, fapte ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, culpa autorului faptei ilicite și prejudiciabile, nu a cercetat fondul cauzei, instanța de fond fiind obligată să arate explicit care sunt probele pe baza cărora a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Prin sentința civilă nr. 375 din 27 martie 2015, Tribunalul Suceava a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 de euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

Analizând elementele răspunderii civile delictuale prin prisma actelor medicale și de expertiza medico-legaiă efectuată în cază, tribunalul a reținut, în sinteză, legătura de cauzalitate dintre condițiile improprii de detenție existente în Penitenciarul Botoșani și faptul că reclamantul a contractat T.B.C. pulmonar între perioada dintre anul încarcerării 2000 și anul diagnosticării 2005, în care a executat pedeapsa privativă de libertate în Penitenciarul Botoșani, precum și vinovăția pârâtului, care nu i-a asigurat reclamantului condiții optime pentru executarea în siguranță a pedepsei.

De asemenea, a constatat existența prejudiciului constând în contractarea unei boli cronice care îi afectează reclamantului starea de sănătate cu repercursiuni directe asupra veniturilor acestuia, întrucât îi diminuează capacitatea de muncă și îl obligă la efectuarea unor cheltuieli pentru întreținerea sănătății, după cum există și legătura de cauzalitate dintre acest prejudiciu și atitudinea pasivă a pârâtului care nu a asigurat condiții optime de detenție ca sănătatea reclamantului să nu fie periclitată. Reținând incidența în cauză a prevederilor art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, modificată prin Protocolul nr. 11 la convenție și constatând încălcarea unor drepturi fundamentale prevăzute de documentul internațional, instanța a stabilit îndreptățirea reclamantului ia o reparație echitabilă ce constă în plata sumei de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

Prin Decizia civilă nr. 636 din 17 septembrie 2015, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant și, admițând apelul pârâtului Penitenciarul Botoșani împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, a schimbat în tot sentința apelată în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca fiind prescrisă.

Instanța de apel a reținut că, în raport de probele administrate și față de dispozițiile legale care reglementează instituția răspunderii civile delictuale, nu a fost probată nici o faptă ilicită în sarcina pârâtului Penitenciarul Botoșani și, totodată, nu s-a analizat, nu s-a pus în discuția părților și nu s-a administrat nici o probă cu privire la celelalte condiții obligatorii (legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, respectiv existența oricărei forme de vinovăție), motiv pentru care sentința apelată este lipsită de suport faptic și legal, impunându-se admiterea apelului șl modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii reclamantului ca nefondată.

Totodată, analizând apelul pârâtului, instanța de apel a reținut că, având în vedere dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani și prevederile art. 8 din Decretul 167/1958, în temeiul cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, precum și momentul la care ar fi putut luat cunoștință de boala de care suferea, cel mai târziu la data externării din Spitalul Penitenciar Târgu Ocna, respectiv ia data de 12 octombrie 2005, raportat la data formulării cererii de chemare în judecată, 8 iunie 2010, Curtea a constat că în cauză a intervenit prescripției dreptului material la acțiune.

A mai reținut instanța de apel că starea de detenție, invocată ca un factor de împiedicare în promovarea acțiunii, nu se încadrează între cazurile de suspendare sau întrerupere a prescripției reglementate de art. 13-14, respectiv 16 din Decretul nr. 167/1958, cu atât mai mult cu cât prezenta acțiune a fost introdusă tot în perioada de detenție a reclamantului, acesta eliberându-se din Penitenciarul Botoșani la data de 7 septembrie 2010. Prin recursul declarat la data de 3 octombrie 2015, reeurentul-reclamant a reiterat motivele cererii de chemare în judecată iar în privința soluției prescripției dreptului material la acțiune a arătat că aceasta este irelevantă, deoarece, fund atrasă răspundere civila delictuală a intimatului Penitenciarul Botoșani, i se cuvin reparații pentru daunele morale și materiale ce i-au fost cauzate, în temeiul art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, modificată prin Protocolul 13, potrivit căruia în cazul în care curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al părții contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor încălcării, curtea acordă părții o reparație echitabilă.

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, în temeiul ort. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 316 coroborat cu art. 298 C. proc. civ., Înalta Curte urmează sa o admită având în vedere următoarele considerente: În conformitate cu art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie sa cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora, în timp ce art. 306 alin. (3) C. proc. civ. prevede că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă, din dezvoltarea acestora, este posibilă încadrarea lor în vreunul dintre carurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Neîncadrarea susținerilor din motivarea căii de atac în cazurile din art. 304 C. proc.

civ. echivalează cu nedepunerea motivelor de recurs în termenul legal, respectiv odată cu cererea de recurs, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., sau înlăuntrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., de 15 zile de la comunicarea deciziei de apel. Din textele legale menționate anterior, rezultă că, pentru ca recursul să fie considerat ca fiind motivat, nu este suficientă enunțarea unor nemulțumiri ale părții în legătură cu soluționarea nefavorabilă a cererii sale, fiind necesară dezvoltarea criticilor de nelegalitate ia adresa deciziei pronunțate în apel. Totodată, întrucât decizia de apel este supusă recursului, în condițiile art. 299 C. proc. civ., motivele care pot fi invocate prin cererea de recurs trebuie să vizeze modul de soiuțsonare a cererii de apel, prin prisma considerentelor reținute de instanța de apel în sprijinul soluției adoptate.

Astfel, partea trebuie să arate argumentele de fapt pentru care consideră că decizia este nelegală, într-o expunere articulată și coerentă, cu referire la considerentele criticate, pentru demonstrarea încălcării de către instanță a dispozițiilor legale invocate, de natură a permite controlul de legalitate din partea instanței de control judiciar. În cauză, se reține faptul că instanța de apei a admis motivul de apel invocat de pârât împotriva deciziei pronunțate de instanța de fond, referitor la prescripția dreptului material la acțiunea în răspundere civilă delictuală, prin raportare la art. 1, 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958 și la momentul la care reclamantul ar fi putu lua cunoștință de prejudiciu și de persoana răspunzătoare de cauzarea acestuia.

în consecință, instanța a modificând decizia primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii ca fiind prescrisă. Or, în recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel, recurentul reia motivele cererii de chemare în judecată și susține caracterul fondat al acțiuni promovate, din perspectiva existenței condițiilor răspunderii civile delictuale, referitoare la existența faptei, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și a vinovăției pârâtului. În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune se limitează la a arăta numai că aceasta este irelevantă, din perspectiva art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, modificată prin Protocolul 11, în temeiul căruia arată că i se cuvin despăgubiri bănești, urmare a încălcării drepturilor prevăzute de Convenție.

În consecință, recursul promovat împotriva Deciziei civile nr. 636 din 17 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, nu vizează de fapt soluția pronunțată de instanța de apel și argumentele pe care s-a întemeiat raționamentul judecătorilor. Față de cele expuse anterior, Înalta Curte constată că, în speță, recursul este nul, în condițiile în care niciuna dintre susținerile din cererea de recurs nu relevă vreo critică de nelegalitate a deciziei pronunțate de instanța de apel, care să poată fi încadrată în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 din cod. Totodată, se constată că nu a fost identificat, nici din oficiu și nici urmare a memoriului depus de recurent, vreun motiv de ordine publică, în sensul prevederilor art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., astfel că, în temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului, astfel cum a fost formulat. Dată fiind prioritatea soluționării excepției nulității recursului, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac, nu vor mai fi analizate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția invocată fiind o excepție de fond absolută și peremptorie, ce face de prisos analiza motivelor de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva Deciziei civile nr. 636 din 17 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2016.