ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3032/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 24 septembrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 2309/62/2013, printre altele, în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive și s-a menținut starea de arest a inculpatului F.O.G., arestat preventiv la 30 ianuarie 2013 de către Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, potrivit M.A.P. din 30 ianuarie 2013 în Dosarul nr. 1186/62/2013. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a constatat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov din 26 februarie 2013 întocmit în Dosarul penal nr. 52/P/2013 a fost trimis în judecată, alături de alți trei inculpați, inculpatul F.O.G., pentru comiterea infracțiunii de tentativă de omor calificat, infracțiune prevăzută de art. 20 C. pen.

raportat la art. 174 alin. (1)-175 alin. (1) lit. i) C. pen. În fapt, s-a reținut în esență că inculpatul F.O.G. împreună cu ceilalți coinculpați printr-o acțiune conjugată la data de 29 ianuarie 2013, în jurul orei 18:00-19:00, în public, respectiv în comuna L., sat L., județul Brașov, pe stradă, în dreptul imobilului, i-au aplicat lui F.I. multiple lovituri cu corpuri contondente cu potențial agresogen ridicat (F.B. lopată, F.O.G. hârleț), zona principal vizată fiind capul (secundar trunchiul), rezultatul fiind punerea în primejdie a vieții, leziunile necesitând 65-70 de zile de îngrijiri medicale. S-a mai reținut că la arestarea inculpatului F.O.G. au fost avute în vedere ca temeiuri prevederile art. 136, 143 și 148 lit. f) C. proc.

pen. Analizând legalitatea și temeinicia arestării preventive în baza art. 300 2 C. proc. pen., curtea de apel a reținut că arestarea s-a realizat cu respectarea tuturor drepturilor și garanțiilor instituite de lege în favoarea inculpatului și temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate a inculpatului. De asemenea s-a reținut că, materialul probator administrat în faza de urmărire penală confirmă îndeplinirea condiției prevăzute de art. 143 C. proc. pen. pentru menținerea măsurii arestului preventiv, existând probe care justifică presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată. În ceea ce privește temeiul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen. s-a constatat că își păstrează actualitatea, lăsarea în libertate a inculpaților prezentând și în acest moment pericolul concret pentru ordinea publică. Inculpații sunt acuzați de fapte comise cu violență, în public, prin utilizarea de obiecte apte să producă leziuni grave sau chiar decesul persoanei asupra căreia s-a acționat. Rezultatul produs de acțiunea concertată a inculpaților, care s-au alăturat agresiunilor exercitate asupra aceleiași părți vătămate de inculpatul L.C., a fost punerea în primejdie a vieții victimei și necesitatea acordării de îngrijiri medicale pe o perioadă de 60-70 de zile, iar de la momentul incidentului nu a trecut un interval de timp care să justifice aprecierea că ecoul produs în comunitatea restrânsă din care fac parte inculpații s-au diminuat până la nivelul la care să justifice înlocuirea arestării cu o măsură mai blândă sau revocarea măsurii dispuse (faptele au avut loc în urmă cu două luni).

La incident au asistat multe persoane, care, în ipoteza lăsării inculpaților în libertate ar putea avea impresia că organele statului nu intervin eficient pentru limitarea violenței extreme, fiind astfel afectat sentimentul de securitate ce trebuie să fie resimțit în rândul opiniei publice. Instanța, a apreciat că nu s-au modificat temeiurile arestării astfel încât nu se impune înlocuirea arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, condițiile impuse de art. 139 C. proc. pen. nefiind întrunite. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul F.O.G., solicitând, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive și continuarea judecății în stare de libertate.

Concluziile formulate de reprezentantul Ministerului Public, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate. Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive.

În cauză, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului. Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptei, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și curtea de apel. Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.

Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective.

În ceea ce privește existența pericolului pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, se apreciază că fapta de a cărei comitere este acuzat acesta, prin modul de săvârșire, prin urmările produse, justifică pe deplin aprecierea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta pericol pentru ordinea publică, în sensul în care ar diminua încrederea cetățenilor în aptitudinea justiției de a sancționa faptele contrare ordinii de drept, dacă persoane suspectate de comiterea unor fapte grave ar fi cercetate în libertate. De altfel, în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

Astfel fiind, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen. Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 6 parag.

1 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea arestării preventive este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, se constată că, în cauză, s-a dispus prin sentința penală nr. 203 din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția penală, condamnarea inculpatului F.O.G., hotărârea de condamnare, apelată de inculpat, constituind un temei suficient pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile C.E.D.O. În același sens, Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.

Aceste considerente justifică dispoziția de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.O.G. împotriva încheierii din 24 septembrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 2309/62/2013. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 octombrie 2013.