ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 45/2016

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea formulată

la data de 15 iunie

2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, reclamanta M.D.S. a solicitat completarea

dispozitivului Deciziei nr. 163/A din 07 aprilie 2015 pronunțată de această

instanță în Dosarul nr. 53742/3/2010*, în sensul obligării intimaților la plata

cheltuielilor de judecată, respectiv a onorariului de avocat și a celui de

expert, cheltuieli ce au fost solicitate atât prin motivele de apel, dar și în

ședința publică din 7 aprilie 2015.

În motivare, s-a

arătat că prin decizia a cărei completare s-a solicitat a fost admis apelul reclamantei,

iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de fond, însă instanța a omis

să se pronunțe asupra acestui aspect.

Prin Decizia nr.

362/A din 3 iulie

2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie,

a admis cererea și a dispus completarea dispozitivului Deciziei sale civile nr.

163/A din 7 aprilie 2015 în sensul că cheltuielile de judecată vor fi evaluate

de instanța de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că nici în dispozitiv, dar nici în considerentele

Deciziei nr. 163/A din 07 aprilie 2015, prin care s-a soluționat apelul

reclamantei, nu există vreo mențiune referitoare la cererea acestei părți de

acordare a cheltuielilor de judecată, fapt care echivalează cu omisiunea

soluționării acestor pretenții.

S-a stabilit însă că,

având în vedere soluția de admitere a apelului și de desființare a sentinței,

cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cheltuielile de judecată urmează a fi

evaluate de instanța de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale

cauzei, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri față de cererea

principală dedusă judecății și în raport de soluția pronunțată, de rejudecare a

cererii ultim menționate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâtul Statul Român, prin M.F.P., arătând că decizia atacată a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 281

2

și 274 C. proc. civ.

Aceasta întrucât, în

cazul soluției de casare cu trimitere spre rejudecare, nepronunțarea instanței

asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate constitui o

omisiune a instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere, în sensul art.

281

2

C. proc. civ.

În raport de

dispozițiile art. 274 din același cod și de soluția adoptată prin decizia a

cărei completare a fost cerută, instanța de judecată nu se putea pronunța

asupra cererii reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată. În cazurile

de casare cu trimitere, aceste cheltuieli nu se acordă. Fundamentul juridic al

acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții

care cade în pretenții și care, într-o exprimare sintetică constă în formularea

unei cereri, exercitarea unei acțiuni ori susținerea unor apărări neîntemeiate.

Dreptul la acordarea

cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport

juridic procesual și care are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat

părții câștigătoare a procesului.

Or, prin desființarea

sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, acțiunea reclamantei nu

a fost soluționată și nu a fost stabilită partea câștigătoare, nu a fost

reținută culpa procesuală, situație față de care instanța de apel nu se putea

pronunța asupra cheltuielilor de judecată în această fază procesuală, acordarea

cheltuielilor de judecată putând fi analizată de instanța de trimitere odată cu

soluționarea fondului.

La data de 7 ianuarie

2016 a formulat întâmpinare intimata-reclamantă M.S.D., care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, arătând că este incorectă susținerea

recurentului în sensul că prin desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare acțiunea nu ar fi fost soluționată și nu s-ar fi stabilit partea

câștigătoare. Faza procesuală a apelului a fost promovată tocmai ca urmare a

excepțiilor invocate de recurent în fața instanței de fond și admise în mod

netemeinic și nelegal. Promovarea căii de atac a apelului și susținerea

acestuia au generat costuri în sarcina intimatei tocmai din culpa procesuală a

recurentului.

În plus, prin

hotărârea recurată, instanța de apel nu a soluționat cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată, ci a dispus doar ca acestea să fie avute în vedere

de instanța de rejudecare.

Intimata a solicitat

judecarea cauzei în lipsă și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de

judecată în recurs, respectiv a onorariului de avocat, a cărui plată a fost

dovedită cu chitanța depusă la dosar, fila 23.

Analizând recursul

declarat, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestuia.

În esență, recurentul

a susținut că, prin raportare la soluția adoptată de instanța de apel, aceea de

desființare a sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nepronunțarea

asupra solicitării uneia din părți privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată

nu putea fi văzută ca o omisiune a instanței - care să poată fi remediată pe

calea procedurală oferită de dispozițiilor art. 281

2

C. proc. civ. -

de a se pronunța asupra unui capăt de cerere.

Înalta Curte

apreciază că o atare susținere nu poate fi primită de vreme ce, prin apelul

declarat, reclamanta adresase o cerere concretă instanței învestită cu

judecarea acestuia, de acordare a cheltuielilor de judecată, asupra căreia

curtea de apel era ținută a se pronunța în orice sens.

În raport de acest

aspect și în absența oricărei dispoziții a instanței asupra cererii reclamantei

de acordare a cheltuielilor de judecată, în mod corect omisiunea constatată a

fost rezolvată în cadrul procesual dat de dispozițiile art. 281

2

C.

proc. civ.

Afirmarea unei

greșite soluționări a cererii de completare prin trimiterea la ideea de culpă -

ce constituie, în general, fundamentul obligării la plata cheltuielilor de

judecată dintr-un proces, dar care fundament lipsește în cazul în speță, dată

fiind soluția judecății de apel, de desființare a sentinței cu trimiterea cauzei

spre rejudecare - nu poate fi primită.

Aceasta întrucât se

observă că, prin completarea Deciziei civile nr. 163/A din 7 aprilie 2015 cu

dispoziția sa asupra cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă,

instanța de apel nu a rezolvat de o manieră definitivă cererea în cauză, în

sensul obligării părții adverse (actualul recurent) la suportarea cheltuielilor

de judecată ocazionate de judecata apelului, ci a stabilit doar că acestea vor

fi evaluate de instanța de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale

cauzei.

De altfel, instanța

de apel a procedat exact de maniera despre care vorbește recurentul în finalul

motivelor sale de recurs, stabilind că, dată fiind soluția judecății din apel, de

desființare cu trimitere, culpa procesuală nu a fost încă stabilită, astfel că

acordarea cheltuielilor de judecată va fi analizată de instanța de trimitere

odată cu soluționarea fondului. Așadar, nici instanța a cărei hotărâre se

critică pe calea prezentului recurs nu a acordat cheltuielile solicitate de

apelanta-reclamantă, după cum, împotriva realității, critică recurentul ca și

cum o astfel de situație s-ar fi și întâmplat.

Altfel spus,

criticile recurentului fundamentate pe ideea de culpă ce rezultă dintr-un proces

definitiv judecat și-ar fi găsit justificarea în măsura în care, pe calea

cererii de completare a Deciziei civile nr. 163/A din 7 aprilie 2015, instanța

de apel l-ar fi obligat pe acesta la suportarea cheltuielilor de judecată din

apel, mai înaintea definitivării procesului și determinării, pe această cale, a

culpei procesuale în acest litigiu.

Cum o astfel de

situație nu se regăsește în cauză, instanța de apel dispunând, dimpotrivă,

chiar în sensul celor afirmate și de către recurent, însă pe calea completării

deciziei inițiale din apel, iar nu refuzând această completare (după cum,

nejustificat, a pledat recurentul prin memoriul său de recurs) Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul declarat.

Cât privește cererea

intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de

avocat) pentru judecata din actualul recurs, Înalta Curte reține

aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 281

3

alin. (2) C.

proc. civ., potrivit cărora părțile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor

legate de îndreptarea, lămurirea sau completarea hotărârii, reglementarea fiind

incidentă atât judecății de primă instanță a unor astfel de cereri, cât și în

căile de atac declanșate în astfel de proceduri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva Deciziei

nr. 362/A din 3 iulie 2015 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 20 ianuarie 2016.