ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 45/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 15 iunie 2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta M.D.S. a solicitat completarea dispozitivului Deciziei nr. 163/A din 07 aprilie 2015 pronunțată de această instanță în Dosarul nr. 53742/3/2010*, în sensul obligării intimaților la plata cheltuielilor de judecată, respectiv a onorariului de avocat și a celui de expert, cheltuieli ce au fost solicitate atât prin motivele de apel, dar și în ședința publică din 7 aprilie 2015. În motivare, s-a arătat că prin decizia a cărei completare s-a solicitat a fost admis apelul reclamantei, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de fond, însă instanța a omis să se pronunțe asupra acestui aspect.

Prin Decizia nr. 362/A din 3 iulie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis cererea și a dispus completarea dispozitivului Deciziei sale civile nr. 163/A din 7 aprilie 2015 în sensul că cheltuielile de judecată vor fi evaluate de instanța de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că nici în dispozitiv, dar nici în considerentele Deciziei nr. 163/A din 07 aprilie 2015, prin care s-a soluționat apelul reclamantei, nu există vreo mențiune referitoare la cererea acestei părți de acordare a cheltuielilor de judecată, fapt care echivalează cu omisiunea soluționării acestor pretenții.

S-a stabilit însă că, având în vedere soluția de admitere a apelului și de desființare a sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cheltuielile de judecată urmează a fi evaluate de instanța de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri față de cererea principală dedusă judecății și în raport de soluția pronunțată, de rejudecare a cererii ultim menționate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin M.F.P., arătând că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 281 2 și 274 C. proc.

civ. Aceasta întrucât, în cazul soluției de casare cu trimitere spre rejudecare, nepronunțarea instanței asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate constitui o omisiune a instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere, în sensul art. 281 2 C. proc. civ. În raport de dispozițiile art. 274 din același cod și de soluția adoptată prin decizia a cărei completare a fost cerută, instanța de judecată nu se putea pronunța asupra cererii reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată. În cazurile de casare cu trimitere, aceste cheltuieli nu se acordă. Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții care cade în pretenții și care, într-o exprimare sintetică constă în formularea unei cereri, exercitarea unei acțiuni ori susținerea unor apărări neîntemeiate.

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și care are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului. Or, prin desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, acțiunea reclamantei nu a fost soluționată și nu a fost stabilită partea câștigătoare, nu a fost reținută culpa procesuală, situație față de care instanța de apel nu se putea pronunța asupra cheltuielilor de judecată în această fază procesuală, acordarea cheltuielilor de judecată putând fi analizată de instanța de trimitere odată cu soluționarea fondului. La data de 7 ianuarie 2016 a formulat întâmpinare intimata-reclamantă M.S.D., care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că este incorectă susținerea recurentului în sensul că prin desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare acțiunea nu ar fi fost soluționată și nu s-ar fi stabilit partea câștigătoare.

Faza procesuală a apelului a fost promovată tocmai ca urmare a excepțiilor invocate de recurent în fața instanței de fond și admise în mod netemeinic și nelegal. Promovarea căii de atac a apelului și susținerea acestuia au generat costuri în sarcina intimatei tocmai din culpa procesuală a recurentului. În plus, prin hotărârea recurată, instanța de apel nu a soluționat cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ci a dispus doar ca acestea să fie avute în vedere de instanța de rejudecare. Intimata a solicitat judecarea cauzei în lipsă și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în recurs, respectiv a onorariului de avocat, a cărui plată a fost dovedită cu chitanța depusă la dosar, fila 23. Analizând recursul declarat, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestuia.

În esență, recurentul a susținut că, prin raportare la soluția adoptată de instanța de apel, aceea de desființare a sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nepronunțarea asupra solicitării uneia din părți privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată nu putea fi văzută ca o omisiune a instanței - care să poată fi remediată pe calea procedurală oferită de dispozițiilor art. 281 2 C. proc. civ. - de a se pronunța asupra unui capăt de cerere. Înalta Curte apreciază că o atare susținere nu poate fi primită de vreme ce, prin apelul declarat, reclamanta adresase o cerere concretă instanței învestită cu judecarea acestuia, de acordare a cheltuielilor de judecată, asupra căreia curtea de apel era ținută a se pronunța în orice sens.

În raport de acest aspect și în absența oricărei dispoziții a instanței asupra cererii reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, în mod corect omisiunea constatată a fost rezolvată în cadrul procesual dat de dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ. Afirmarea unei greșite soluționări a cererii de completare prin trimiterea la ideea de culpă - ce constituie, în general, fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată dintr-un proces, dar care fundament lipsește în cazul în speță, dată fiind soluția judecății de apel, de desființare a sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare - nu poate fi primită.

Aceasta întrucât se observă că, prin completarea Deciziei civile nr. 163/A din 7 aprilie 2015 cu dispoziția sa asupra cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, instanța de apel nu a rezolvat de o manieră definitivă cererea în cauză, în sensul obligării părții adverse (actualul recurent) la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata apelului, ci a stabilit doar că acestea vor fi evaluate de instanța de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei. De altfel, instanța de apel a procedat exact de maniera despre care vorbește recurentul în finalul motivelor sale de recurs, stabilind că, dată fiind soluția judecății din apel, de desființare cu trimitere, culpa procesuală nu a fost încă stabilită, astfel că acordarea cheltuielilor de judecată va fi analizată de instanța de trimitere odată cu soluționarea fondului.

Așadar, nici instanța a cărei hotărâre se critică pe calea prezentului recurs nu a acordat cheltuielile solicitate de apelanta-reclamantă, după cum, împotriva realității, critică recurentul ca și cum o astfel de situație s-ar fi și întâmplat. Altfel spus, criticile recurentului fundamentate pe ideea de culpă ce rezultă dintr-un proces definitiv judecat și-ar fi găsit justificarea în măsura în care, pe calea cererii de completare a Deciziei civile nr. 163/A din 7 aprilie 2015, instanța de apel l-ar fi obligat pe acesta la suportarea cheltuielilor de judecată din apel, mai înaintea definitivării procesului și determinării, pe această cale, a culpei procesuale în acest litigiu.

Cum o astfel de situație nu se regăsește în cauză, instanța de apel dispunând, dimpotrivă, chiar în sensul celor afirmate și de către recurent, însă pe calea completării deciziei inițiale din apel, iar nu refuzând această completare (după cum, nejustificat, a pledat recurentul prin memoriul său de recurs) Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat. Cât privește cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat) pentru judecata din actualul recurs, Înalta Curte reține aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 281 3 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora părțile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea, lămurirea sau completarea hotărârii, reglementarea fiind incidentă atât judecății de primă instanță a unor astfel de cereri, cât și în căile de atac declanșate în astfel de proceduri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 362/A din 3 iulie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2016.