ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2075/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2075/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistratei pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, la data de 24 aprilie 2012, reclamanții D.I.,

D.M. și D.O.F. au chemat în judecată pe pârâții - C.N.A.D.N.R. și M.T.I.,

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea la plata de

daune materiale în valoare de 15.000 lei, acordarea unei pensii de întreținere

pentru reclamanta D.I., daune morale în valoare de 500.000 euro.

În motivarea cererii

de chemare în judecată, reclamanții au arătat că la data de 05 decembrie 2011, orele

04.10, D.G. conducea o bicicletă pe drumul D.J. 506, îndreptându-se către gara

din com. Gălăteni, pentru a ajunge la serviciu în București, Pe drum, la km

61+600 m, pe partea dreaptă a carosabilului, pe sensul său de mers, a intrat cu

roata din față a bicicletei într-o groapă pe care nu a putut să o observe,

datorită întunericului de la acea oră, moment în care janta roții din față s-a

rupt.

Din impact a rezultat

decesul lui D.G., toate acestea fiind detaliate în Dosarul de cercetare penală nr.

4312/P/2011 aflat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria (în care s-a

dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzută de art. 178 C. pen.).

În opinia

reclamanților, cele care se fac vinovate de săvârșirea acestei infracțiuni sunt

autoritățile și instituțiile statului român, care dau dovadă de iresponsabilitate

și neglijență față de cetățeni. Mai mult, de la momentul decesului și până în

prezent, groapa a rămas neatinsă, chiar s-a mărit, autoritățile nefăcând nimic

în acest sens.

În urma decesului

intervenit în condițiile menționate, soția supraviețuitoare a fost nevoită să

tacă, împreună cu copiii săi, cheltuieli cu ocazia înmormântării și ulterior, a

pomenirilor conform datinilor creștinești.

De asemenea,

defunctul acorda întreținere reclamantei D.I., care nu realizează venituri,

astfel încât s-a solicitat ca pentru aceasta să fie acordată o pensie de

întreținere la nivelul minim pe economie.

În drept, cererea de

chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 1357 și urm. C. civ. art.

1382, 1381, 1390 și urm. C. civ., O.G. nr. 84/2003.

Reclamanții an

formulat cerere precizatoare prin care au arătat că înțeleg să cheme în

judecată și C.J. Teleorman - A.D., pentru a fi obligat la plata de daune

materiale în cuantum de 15.000 lei, acordarea unei pensii de întreținere pentru

reclamanta D.I.. Cuantumul daunelor morale solicitate a fost precizat la suma

de 2.200.000 lei.

La data de 11

februarie 2013, sub aspectul cadrului procesual, în raport de modificările

legislative intervenite, Tribunalul a dispus introducerea în cauză a pârâtului D.P.I.I.S.

(în locul M.T.).

Prin sentința civilă nr.

178 din 10 februarie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins, pentru lipsă calitate procesuală pasivă, acțiunea îndreptată împotriva

pârâților C.N.A.D.N.R.-D.P.I.I. A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului C.J. Teleorman și a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanți în contradictoriu cu acest pârât, pe care l-a obligat

să plătească reclamanților suma de 50.000 lei cu titlul de daune morale. A

respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor formulate de reclamanți.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că accidentul s-a produs la data de 05

decembrie 2011, pe D.J. 506 Km 61+600 m, în localitatea Frăsinet, așadar, în

intravilanul unei localități rurale, pe un drum județean.

Potrivit art. 22 din

O.G. nr. 43/1997, „Administrarea drumurilor județene se asigură de către consiliile

județene, iar a drumurilor de interes local de către consiliile locale pe raza

administrativă a acestora. Fac excepție sectoarele de drumuri județene, situate

în intravilanul localităților urbane, inclusiv lucrările de artă, amenajările

și accesoriile aferente, care vor fi în administrarea consiliilor locale

respective".

Față de această

dispoziție legală, tribunalul a reținut că drumurile județene sunt administrate

de consiliile județene, iar drumurile de interes local sunt administrate de

consiliile locale. În prezenta cauză este vorba despre un drum județean (D.J./506)

și nu despre un drum de interes local, având în vedere că asigură legătura

dintre localitățile din județ, trecând prin intravilanul mai multor localități.

Cea de-a doua ipoteză

a textului normativ stabilește o excepție de la regula potrivit căreia

drumurile județene sunt administrate de către consiliile județene. Această

excepție privește însă numai sectoarele de drum județean situate în

intravilanul localităților urbane. întrucât com. Frasinet nu este o localitate

urbană, ci o localitate rurală, tribunalul a constatat că această excepție nu

este incidența în cauză.

În consecință, fiind

aplicabilă prima teză a art. 22 din O.G. nr. 43/1997, s-a reținut că sarcina

administrării sectorului de drum județean - D/506, km/61+600/m, situat în intravilanul

com. Frasinet, revine consiliului județean pe raza căruia se află situat,

respectiv C.J. Teleorman.

Totodată, s-a

constatat că din întreaga reglementare a O.G. nr. 43/1997 rezultă că au fost

precis delimitate autoritățile cărora le revine sarcina administrării unei

anumite porțiuni de drum public pe teritoriul Românei, iar potrivit art. 40 alin.

(1) teza I din O.G. nr. 43/1997 „Drumurile trebuie sa fie semnalizate și

menținute în stare tehnica corespunzătoare desfășurării traficului în condiții

de siguranța de către, administratorul drumului.''

Ca atare, tribunalul

a concluzionat că nu se poate stabili o astfel de răspundere decât în sarcina

administratorului drumului, așa încât, față de cele reținute anterior, a

apreciat că are calitate procesuală pasivă în cauză numai C.J. Teleorman, nu și

pârâții C.N.A.D.N.R. și D.P.I.I.

Față de temeiul

juridic invocat de către reclamanți în formularea pretențiilor - art. 1357 C.

civ., tribunalul a examinat întrunirea condițiilor răspunderii civile

delictuale în privința pârâtului C.J. Teleorman.

S-a reținut că,

potrivit art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o

faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

Astfel, s-a

constatat, conform celor reținute în rezoluția emisă la 20 martie 2012 de către

Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria, în Dosarul nr. 4312/P/2011 (prin

care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul comiterii

infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 178 C. pen.) și susținute de întregul

material probator administrat în instanță că, la data de 05 decembrie 2011, în

jurul orelor 04.10, numitul D.G. conducea o bicicletă pe D.J. 506, din direcția

com. Băbăița către com. Găleteni, județul Teleorman, transportând două găleți

din material plastic. În momentul în care a ajuns la km 61+600 m, în

intravilanul com. Frăsinet, pe partea dreaptă a drumului, pe sensul de mers

către com. Găleteni, acesta a intrat cu roata din față a bicicletei într-o

groapă aliată pe sensul său de mers, pe partea carosabilă și pe care nu a

observat-o la timp din cauza întunericului, dezechilibrându-se și căzând pe

partea carosabilă, întrucât janta roții din față a bicicletei s-a rupt la

impactul cu groapa.

Din raportul de

necropsie din 02 martie 2012 emis de S.M.L. Teleorman, a rezultat că „moartea

numitului D.G. a fost violentă, aceasta datorându-se asfixiei mecanice prin

aspirat sanguin, consecința unui traumatism cranio-facial cu fractură a

piramidei nazale. Leziunile s-au putut produce prin lovire de corp dur - cădere

de pe bicicletă." Așadar, leziunile produse prin lovirea de carosabil

consecutiva căderii de pe bicicletă au putut conduce la decesul lui D.G.

Sângele recoltat de la decedat nu a conținut urme de alcool. Ca atare, a fost

apreciată neîntemeiată susținerea pârâtului C.J. Teleorman în sensul că

defunctul se afla sub influența alcoolului în momentul producerii accidentului.

Având în vedere că

defunctul a fost găsit în imediata apropiere a unei gropi existente în

carosabil, de dimensiuni apreciabile conform celor menționate în

procesul-verbal de cercetare la fața locului, iar janta roții din față a

bicicletei era îndoită, suferind o deformare accentuată, (aspecte rezultate și

din fotografiile efectuate la fața locului și depuse la dosar) deplasarea în

aceste condiții fiind imposibilă, tribunalul a reținut că procurorul a ajuns la

o concluzie care este susținută de probele administrate, în sensul ca

dezechilibrarea biciclistului a fost cauzată de groapa din carosabil, pe care

nu a observat-o la timp.

Pe aspectul

condițiilor răspunderii civile delictuale, tribunalul a reținut că trebuie

întrunite cumulativ patru condiții: existența unei fapte ilicite, existența

unui prejudiciu, existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și

prejudiciu și săvârșirea faptei ilicite cu vinovăție.

Referitor la

existența unei fapte ilicite, aceasta poate consta nu numai într-o acțiune, ci

și într-o inacțiune, respectiv în neluarea măsurilor necesare de către autorul

faptei ilicite, dacă acesta avea obligația legală pentru a lua aceste măsuri.

În speță, tribunalul

a stabilit că existența gropii în carosabil care a condus la dezechilibrarea

biciclistului, căderea acestuia și decesul sau reprezintă o încălcare a

obligațiilor legale referitoare la întreținerea corespunzătoare a drumului

județean care revin pârâtului C.J. Teleorman, întrucât potrivit art. 40 alin.

(1) teza I din O.G. nr. 43/1997 „Drumurile trebuie să fie semnalizate și

menținute în stare tehnică corespunzătoare desfășurării traficului în condiții

de siguranță de către administratorul drumului."

Susținerea pârâtului C.J.

Teleorman, în sensul viabilității drumului județean, conform situației

întocmite la data de 01 noiembrie 2011, nu a putut fi reținută în condițiile în

care aceasta a fost contrazisă de împrejurarea dovedită, a existenței în

carosabil, la data de 05 decembrie 2011, a gropii menționate.

Astfel, neluarea

măsurilor corespunzătoare, adecvate pentru a asigura siguranța circulației

reprezintă o acțiune ilicită.

S-a apreciat că este

îndeplinită și condiția existenței unui prejudiciu, defunctul fiind soțul

reclamantei D.I. și tatăl reclamanților D.M. și D.O.F., cei care au suportat

cheltuielile materiale prilejuite de înmormântarea și pomenirile făcute pentru

defunct.

De asemenea, există

legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtului și prejudiciul cauzat

reclamanților întrucât cauza producerii decesului a constituit-o existența în

carosabil a gropii respective, de dimensiuni apreciabile, responsabilitatea

pentru existența acesteia revenind Consiliului Județean Teleorman.

Tribunalul nu a putut

reține și culpa biciclistului în producerea accidentului, neidentificând o

obligație care să-i revină acestuia potrivit regulilor de circulație și care să

fi fost încălcată, faptul transportării pe bicicletă a unor încărcături și

circulația pe timp de noapte nereprezentând astfel de încălcări.

Referitor la

vinovăția în săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, tribunalul a

apreciat că neluarea măsurilor de astupare a gropii și de înlăturare a

pericolului, în condițiile în care exista obligația legală de întreținere

continuă a drumului, astfel încât să se poată circula pe acesta în condiții de

siguranță, reprezintă o inacțiune culpabilă a pârâtului C.J. Teleorman. Cum sub

aspectul răspunderii civile delictuale, vinovăția presupune atât modalitatea

intenției, cât și pe cea a culpei, a rezultat că și această condiție este

întrunită în cauză.

Apărarea formulată de

către pârât, în sensul că nu pot fi acordate despăgubiri civile, având în

vedere că prin rezoluția procurorului s-a dispus neînceperea urmăririi penale

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 178 C. pen., în temeiul art. 10

lit. a) C. pen., față de dispozițiile art. 346 alin. (3) și art. 22 C. proc.

pen., precum și față de renunțarea la orice despăgubire a reclamantei D.I. în

faza cercetărilor efectuate în dosarul penal, a fost înlăturată de către

tribunal.

În acest sens, s-a

făcut trimitere la prevederile art. 1365 C. civ. conform cărora „instanța

civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea

definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește

existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite."

Instanța a apreciat

că rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale a fost justificată

de neimplicarea unei alte persoane în mod direct în producerea accidentului, în

cauză neangajându-se răspunderea penală a vreunei persoane pentru producerea

accidentului și nepunându-se problema vreunei răspunderi de orice natură a

vreunei persoane juridice.

De aceea, tribunalul

a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 346 alin. (3) C. proc. pen.

și nici cele ale art. 22 C. proc. pen., acestea din urmă vizând o altă

situație, respectiv existența unei hotărâri definitive a unei instanțe penale,

ceea ce nu este cazul.

S-a considerat că

precizarea, din cadrul declarației date în fața organului de cercetare penală,

a reclamantei D.I., în sensul că nu pretinde despăgubiri, dar aceasta în

condițiile m care nu se stabilise implicarea vreunei persoane în producerea

accidentului și nu a beneficiat de asistență juridică, nu poate produce

consecințe asupra dreptului său și al celorlalți reclamanți de a pretinde

despăgubiri de la pârât, atât timp cât termenul de prescripție nu s-a împlinit.

Referitor la

cuantumul prejudiciului material (de 15.000 lei) pretins, instanța a constatat

că la dosar nu au fost depuse înscrisuri care să facă, măcar parțial, dovada

pretențiilor și că deși este de înțeles că în asemenea împrejurări tragice,

reclamanții nu au avut reprezentarea necesității păstrării unor dovezi scrise

ale cheltuielilor efectuate la momentul înmormântării, astfel de probe nu au

fost prezentate nici pentru cheltuielile ulterioare și nu rezultă cu

certitudine nici din proba cu martori administrată.

Ca atare, reținând că

nu s-a făcut dovada prejudiciului material, cererea a fost respinsă ca

neîntemeiată.

În privința

solicitării de acordare, către reclamanta D.I., a unei pensii, calculate la

nivelul venitului minim pe economie, aceasta fiind lipsită de întreținerea pe

care i-o acorda defunctul soț, tribunalul a tăcut referire ia dispozițiile art.

1390 C. civ., constatând că nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru

asigurarea unei asemenea prestații, față de împrejurarea că reclamanta este o

persoană majoră, aptă de muncă, având posibilitatea de a se întreține prin

prestarea unor activități remunerate.

Cât privește

prejudiciul moral solicitat de către reclamanți și evaluat de către aceștia la

2.200.000 lei, tribunalul a reținut că reclamanții au suferit, fără îndoială,

un prejudiciu, prin decesul soțului și respectiv, tatălui lor, pe care l-a

cuantificat la nivelul sumei de 50.000 lei, constatând, față de prevederile art.

1391 alin. (2) C. civ., că instanța este cea care face evaluarea, în funcție de

valorile lezate.

Împotriva sentinței

au declarat apeluri reclamanții D.I., D.M. și D.O.F. și pârâtul C.J. Teleorman

- A.D., criticând soluția pentru nelegalitate.

Prin Decizia civilă nr.

22/A din 14 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins apelul declarat de pârâtul C.J. Teleorman, ca nefondat. A admis apelul

reclamanților și a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pe

pârâtul C.J. Teleorman - A.D. să plătească reclamanților 15.000 lei

reprezentând despăgubiri materiale și 135.000 lei reprezentând despăgubiri

morale. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide

astfel, Curtea a apreciat, eu referire la apelul pârâtului C.J. Teleorman-A.D.,

caracterul nefondat ai criticilor, întrucât tribunalul a constatat în mod

corect, față de situația de fapt reținută în cauză, care nu a fost contestată,

că sunt întrunite în mod cumulativ toate condițiile legale pentru a fi

antrenată răspunderea civilă delictuală a apelantului-pârât pentru fapta

proprie, respectiv: 1. existența unei fapte ilicite; 2. existența unui

prejudiciu; 3. existența raportului de cauzalitate între acestea și 4.

vinovăția pârâtului.

Astfel, cu privire la

condiția existenței faptei ilicite, aceasta a fost stabilită, în mod

corespunzător, ca fiind reprezentată de încălcarea unei obligații legale,

respectiv cea prevăzută de art. 40 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 privind

regimul drumurilor.

Apelantul-pârât a

susținut că în mod greșit s-a raportat tribunalul, în analiza acestei condiții,

la dispozițiile OG nr. 43/1997, deoarece acest act normativ nu a fost invocat

de către reclamanți în motivarea în drept a cererii de chemare în judecată, ci

doar dispozițiile O.U.G. nr. 84/2003, critică înlăturată de Curte, câtă vreme

în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, reclamanții au detaliat

împrejurările care, în opinia acestora, conturează elementele faptei ilicite

cauzatoare de prejudicii, arătând ea autoritățile chemate în judecată se fac

vinovate de faptul că autorul lor a intrat cu roata din față a bicicletei

într-o groapă din carosabil, cauzată de lipsa de întreținere a carosabilului.

Dispozițiile O.U.G. nr.

84/2003 au fost invocate de către reclamanți pentru justificarea calității

procesuale pasive a pârâților și au fost reținute ca atare de către prima

instanță de fond, care a constatat că numai apelantul-pârât C.J. - A.D. are

calitatea de administrator ai sectorului de drum unde s-a produs incidentul

soldat cu decesul autorului reclamanților.

A fost înlăturată, de

asemenea, susținerea apelantului-pârât conform căreia acesta ar fi făcut dovada

faptului că nu a săvârșit fapta ilicită pretinsă de către reclamanți conform

Inventarului întocmit la data de 01 decembrie 2011 de către D.D.L. din cadrul

C.J. Teleorman cu privire la starea de viabilitate a drumurilor județene, în

care s-a reținut că starea D.J. 506 km 58+000-71+000 era foarte bună.

A arătat instanța de

apel, ca mijlocul de probă invocat de către pârât nu este suficient pentru a

dovedi că ar fi luat toate măsurile corespunzătoare, adecvate pentru a garanta

siguranța circulației, fiind chiar contrazis de restul probelor administrate în

cauză, constând în procesul-verbal de cercetare la fața locului din data de 5

decembrie 2011, planșele foto și procesul-verbal din data de 5 decembrie 2011

întocmit de specialistul criminalist din cadrul I.P.J. Teleorman, probe care au

relevat existența gropii în carosabil la data menționată.

Pornind de la

definiția faptei ilicite, conform căreia aceasta este orice faptă, atât comisivă,

cât și omisivă, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt

cauzate prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane, s-a reținut că în

speță, fapta ilicită constă în omisiunea pârâtului, în calitate de

administrator al sectorului de drum pe care s-a produs incidentul rutier, de

a-1 menține în stare tehnică corespunzătoare desfășurării traficului, în

condiții de siguranță.

Tot astfel, a fost

înlăturat ca nefondată, critica pârâtului, conform căreia tribunalul ar fi

făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 346 alin. (3) și art. 10 lit.

a) C. proc. pen., ignorând faptul că încetarea procesului penal a fost dispusă

pentru motivul că „fapta nu există".

Or, prin Rezoluția

din data 20 martie 2012, Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria a dispus

neînceperea urmăririi penale față de D.G. sub aspectul săvârșirii de către

acesta a infracțiunii de ucidere din culpă prevăzute de art. 178 C. pen. Având

în vedere că răspunderea penală este personală, activitatea de cercetare penală

desfășurată față de persoana autorului reclamanților, D.G., nu are nicio

consecință juridică sub aspectul reținerii în cauza de față a elementelor

răspunderii civile delictuale în sarcina apelantului-pârât C.J. Teleorman - A.D.

Prin urmare,

tribunalul nu a făcut o interpretare greșită a prevederilor art. 346 alin. (3) C.

proc. pen. - potrivit cărora „nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul în

care fapta imputată nu există ori nu a fost săvârșită de către inculpat" -

deoarece în Dosarul penal nr. 4312/P/2011 Parchetul de pe lângă Judecătoria

Alexandria nu a constatat că fapta apelantului-pârât nu există sau că acesta nu

ar fi săvârșit vreo faptă penală.

În ce privește

condiția existenței unui prejudiciu, s-a constatat că nu poate fi primită

critica de netemeinicie potrivit căreia reclamanții nu au dovedit existența

prejudiciului.

Astfel, apelantul-pârât

a arătat că, deși potrivit art. 1391 alin. (2) din N.C.C., pentru durerea

încercată prin moartea victimei, instanța de judecată poate acorda despăgubiri

descendenților și soțului victimei, reclamanții nu au făcut dovada unui

asemenea prejudiciu, așa cum impuneau prevederile art. 1169 C. civ., actualele

dispoziții ale art. 249 din N.C.P.C.

Din cuprinsul

normativ al dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ. - potrivit cărora „instanța

de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților,

descendenților, fraților, surorilor și. soțului, pentru durerea încercată prin

moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea

dovedi existența urna asemenea prejudiciu" - Curtea a reținut că

legiuitorul a prezumat existența unui prejudiciu moral constând în durerea

provocată de moartea unei rude apropriate (descendent, ascendent, frate/soră

sau soț), pe când cerința dovedirii faptului că au suferit ca urmare a

decesului victimei este prevăzută de legiuitor doar în sarcina oricărei alte

persoane decât cele menționate mai sus.

În al doilea rând,

apelantul-pârât a susținut că nu s-a făcut dovada elementelor obiective pe baza

cărora tribunalul a realizat cuantificarea daunelor morale, invocând o greșită

aplicare în cauză a dispozițiilor art. 1169 C. civ., susținere apreciată

neîntemeiată de Curte întrucât prejudiciul moral nu este supus acelorași reguli

de probațiune ca în cazul prejudiciului economic, deoarece prejudiciul moral nu

se probează, ci este supus unor prezumții simple ale judecătorului, chemat să

evalueze întinderea prejudiciului moral, pe baza unor criterii obiective.

S-a reținut că

tribunalul a motivat întinderea prejudiciului moral bazându-se pe un singur

criteriu, acela că prin decesul soțului, respectiv tatălui reclamanților,

aceștia au rămași lipsiți de sprijinul material și moral al acestuia.

Criteriile cu

caracter general invocate de către apelantul-pârât în dezvoltarea motivelor de

apel - respectiv consecințele negative suferite prin atingerea adusă onoarei și

demnității unei persoane, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost

lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, consecințele

vătămării, măsura în care au fost afectate situația familiară, profesională și

socială - nu au fost de natură, în opinia instanței de apel, să conducă la o

micșorare a daunelor morale acordate prin hotărârea de primă instanță.

Condiția referitoare

la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu a fost apreciată de

tribunal ea îndeplinită, existând un lanț cauzal între fapta pârâtului (de a nu

lua măsurile necesare pentru întreținerea în stare corespunzătoare a sectorului

de drum pe care a avut loc incidentul) și prejudiciul material și moral suferit

de reclamanți, aspect combătut de apelantul-pârât în sensul că din concluziile

raportului medico-legal de necropsie din 02 martie 2012 emis de S.M.L.

Teleorman nu reiese cu certitudine că decesul victimei s-a produs datorită

căderii de pe bicicletă, ci doar ca probabilitate.

Or, apelantul-pârât

nu a indicat o altă cauză care, în opinia sa, ar fi putut constitui un element

care să rupă lanțul cauzal reținut de prima instanță de fond.

Dimpotrivă, Curtea a

constatat că prima instanță de fond a stabilit în mod corect, din coroborarea

raportului medico-legal de necropsie, cu planșele foto, procesul-verbal de

cercetare la fața locului și declarațiile aflate în dosarul de cercetare

penală, că existența gropii în carosabil este cea care a determinat căderea de

pe bicicletă a autorului reclamanților, fapt care i-a produs leziuni la nivelul

frunții și a rădăcinii piramidei nazale, infiltrat sanghin epicranian și

aspirat sanguin pulmonar, ce au condus la stază și edem pulmonar, decesul

victimei datorându-se asfixiei mecanice prin aspirat sanguin.

În ce privește

condiția vinovăției apelantului-pârât, susținerea din motivul de apel a constat

în aceea că O.U.G. nr. 84/2003 - act normativ invocat de către reclamanți în

cererea de chemare în judecată - nu prevede obligații în sarcina consiliului

județean, a fost analizată de Curte cu ocazia analizei condiției privind

existența faptei ilicite. În același timp, s-a constatat că în cadrul acestei

critici, apelantul-pârât a confirmat că obligațiile sale legate de

administrarea drumului sunt prevăzute de O.G. nr. 43/1997.

Referitor la critica

potrivit căreia fapta victimei constituie o împrejurare principala care-i

înlătură vinovăția, instanța de apel a respins-o, având în vedere că, în speță,

este incidență o formă de răspundere civilă delictuală indirectă, care este

obiectivă, independentă de orice culpă din partea pârâtului, potrivit

dispozițiilor art. 1376 alin. (1) C. civ., întrucât pârâtul C.J. Teleorman - A.D.

este paznicul juridic al sectorului de drum pe care s-a produs incidentul

rutier soldat cu decesul autorului reclamanților.

Or, în conformitate

cu dispozițiile art. 1380 C. civ., pentru a constitui o cauză de exonerare de

răspundere, ar fi trebuit ca prejudiciul să fi fost cauzat în mod exclusiv prin

fapta victimei înseși, ipoteză care nu este susținută de probele administrate

în cauză, respectiv procesul-verbal de cercetare la fața locului, raportul

medico-legal de necropsie, planșele foto, precum și procesul-verbal întocmit de

specialistul criminalist din cadrul I.P.J. Teleorman - înscrisuri a căror forță

probantă nu a fost contestată în proces - din a căror analiză coroborată a

rezultat că datorită existenței gropii în carosabil autorul reclamanților a

căzut de pe bicicletă și a decedat, ca urmare a leziunilor suferite prin

cădere.

De aceea, s-a

concluzionat că invocarea faptului că autorul reclamanților este culpabil, la

rândul lui, pentru că nu și-a echipat bicicleta cu mijloace de iluminare și

dispozitive reflectorizant-fluorescente, în conformitate cu dispozițiile art. 70

din O.U.G nr. 195/2002, nu este de natură să conducă la exonerarea de

răspundere a apelantului-pârât, deoarece această împrejurare nu a stat în mod

exclusiv la baza producerii incidentului rutier, ci existența gropii în

carosabil este factorul principal, cauzator al căderii de pe bicicletă, ce a

fost urmată de decesul victimei.

Critica potrivit

căreia însăși soția defunctului ar fi recunoscut faptul că nimeni nu se face

vinovat de producerea incidentului rutier, prin declarațiile date în fața

organelor de anchetă, de asemenea, nu a putut fi reținută, deoarece activitatea

de cercetare penală a urmărit stabilirea întrunirii elementelor constitutive

ale infracțiunii de ucidere din culpă de către D.G. și deci, prin declarația

dată în fața organelor de cercetare penală, reclamanta nu s-a referit la

situația juridică a pârâtei.

În privința apelului

declarai de reclamanții D.I., D.M. și D.O.F., s-a reținut caracterul întemeiat

pe două dintre criticile deduse judecății.

Astfel, a fost apreciată

fondată critica potrivit căreia, deși tribunalul a constatat că reclamanții au

dovedit efectuarea unor cheltuieli cu înmormântarea defunctului și pomenirile

ulterioare, totuși, nu a acordat nicio sumă pentru acoperirea prejudiciului

material.

În virtutea

principiului reparării integrale a pagubei și aplicând o prezumție simplă

conform căreia înmormântarea și pomenirile ulterioare ale defunctului au

presupus efectuarea unor cheltuieli de către reclamanți, Curtea a obligat

pârâtul C.J. Teleorman - A.D. să plătească reclamanților suma de 15.000 lei cu

titlu de despăgubiri materiale, sumă pe care a apreciat-o rezonabilă în raport

cu cheltuielile care se efectuează conform cutumei în asemenea situații și

ținând, totodată, seama de declarația martorei G.M.R.

A fost găsită

întemeiată și cea de-a doua critică, privind modalitatea de evaluare a

prejudiciului moral de către tribunal.

S-a reținut că prin

motivele de apel, reclamanții au reiterat argumentele aduse și în fața primei

instanțe de fond, referitoare la împrejurările violente în care a decedat

autorul acestora, suferința produsă soției și copiilor, pierderea singurului

întreținător al familiei.

Este adevărat, a

arătat instanța de apel, că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente

unui prejudiciu nepatrimonial include, de regulă, o doză de aproximare, de

apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un caracter aproximativ,

având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat

bănește, neexistând un sistem care să repare pe deplin daunele morale, constând

în durerea pierderii soțului sau părintelui, întrucât plata unei sume de bani

abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții.

În schimb, instanța

trebuie să acorde victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu,, tinzând la

oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, care îi

permite să-și aline, prin anumite avantaje, pierderea suferită prin decesul

soțului, respectiv părintelui reclamanților.

În privința

criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral, tribunalul a reținut

aspectele legate de lipsirea reclamanților de sprijinul moral și material al

autorului lor, durerea provocată prin decesul acestuia. în plus față de aceste

criterii reținute de tribunal, Curtea a avut în vedere și criterii precum

vârsta copiilor defunctului, gradul de rudenie al reclamanților - soție

respectiv copii, precum și efectele negative pe care le produce decesul

autorului lor asupra dezvoltării profesionale și sociale în viitor a copiilor

defunctului. De asemenea, au fost avute în vedere și circumstanțele deosebite,

violente, în care a decedat autorul reclamanților.

S-a constatat că

prima instanță de fond nu a ținut cont de toate aceste împrejurări de fapt ale

cauzei, astfel încât au fost admise criticile sub acest aspect și majorat

cuantumul daunelor morale la suma de 135.000 lei, considerându-se, pe de altă

parte, că suma solicitată de reclamanți cu titlu de daune morale, de 500.000

euro, nu este rezonabilă.

Aceasta, întrucât

despăgubirile acordate de instanță trebuie să fie subordonate unei aprecieri

rezonabile, pe o bază echitabilă, în acord cu jurisprudența C.E.D.O., care

statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu titlu

de reparație morală, în aplicarea art. 41 din Convenția Europeană,

Critica privind

neacordarea pensiei de întreținere în favoarea reclamantei D.I. a fost găsită

nefondată, Curtea constatând că în mod corect tribunalul a reținut ca aceasta

este aptă de muncă.

S-a apreciat că

împrejurările invocate prin motivele de apel - că este casnică șt nu

înregistrează niciun venit - nu vin să combată cele reținute de tribunal în

sprijinul soluției de respingere a solicitării de obligare a pârâtului la plata

unei pensii de întreținere.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a

apelantul ui-pârât care a căzut în pretenții prin admiterea apelului declarat

de partea adversă, Curtea a respins cererea acestuia de acordare a

cheltuielilor de judecată, a admis cererea apelanților-reclamanți și a obligat

pe apelantul-pârât să plătească reclamanților suma de 6.000 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată în apel, conform chitanțelor de la dosar.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanții și pârâtul C.J. Teleorman.

au susținut, prin motivele de recurs formulate, că este insuficient cuantumul

daunelor morale, suma de 135.000 lei acordată neasigurând o reparație

echitabilă.

Prin acordarea

daunelor morale trebuie avută în vedere și sancțiunea pe care trebuie să o

suporte cel care a săvârșit fapta ilicită, pentru ca pe viitor să fie mai

responsabil.

S-a arătat că

instanța de recurs trebuie să asigure „o reparație echitabilă și demnă în

raport cu suferința produsă" și că atât instanțele române, cât și C.E.D.O.

au stabilit că daunele morale acordate victimelor să constea într-o reparație

echitabilă.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

pretins caracterul nelegal al deciziei atacate întrucât a reținut îndeplinirea

condițiilor răspunderii civile delictuale, însușindu-și considerentele

tribunalului cu privire la dovedirea săvârșirii faptei ilicite în sarcina C.J.,

cu referire la ne luarea unor măsuri legale prevăzute de art. 40 alin. (1) din

O.G. nr. 43/1997.

Aceasta, în

condițiile în care reclamanții nu și-au fundamentat pretențiile în drept pe

dispozițiile O.G. nr. 43/1997, iar indicarea acestora direct în apel nu poate

constitui fundament pentru reținerea săvârșirii faptei ilicite.

În realitate, prin

cererea dedusă judecății, reclamanții au invocat nesocotirea prevederilor art. 40

alin. (1) teza I din O.G. nr. 84/2003, care statuează obligații în sarcina C.N.A.D.N.R.,

cu privire la gestionarea și întreținerea rețelelor de drumuri și autostrăzi.

În mod nelegal, prin

decizia recurată, se reține că dispozițiile O.U.G. nr. 84/2003 ar fi fost

invocate pentru justificarea calității procesuale pasive, câtă vreme din

cuprinsul acțiunii rezultă că reclamanții au încercat să dovedească săvârșirea

faptei ilicite de către pârât prin nesocotirea unor dispoziții cuprinse în O.G.

nr. 84/2003.

- Totodată, în mod

neîntemeiat, Curtea a achiesat la concluziile judecătorului fondului, care a

considerat că instituția pârâtă nu a luat măsurile corespunzătoare pentru

siguranța circulației și aceasta înseamnă o încălcare a art. 40 alin. (1) teza I

din O.G. nr. 43/1997 întrucât, așa cum rezulta din inventarul întocmit la 1

decembrie 2011, de către D.D.L. din cadrul Consiliului Județean Teleorman, cu

privire la starea de viabilitate a drumului județean, starea Drumului Județean

506 km 58 +000-71+000 era foarte bună.

Instanța de apel a

considerat că acest inventar nu este suficient pentru a demonstra îndeplinirea

obligațiilor legale, fără să rezulte însă, care ar fi argumentele pentru care a

considerat astfel:

- S-a făcut, de

asemenea, o greșită aplicare a prevederilor art. 346 C. proc. pen., (în forma

incidență) care stabilesc că nu pot fi acordate despăgubiri „în cazul în care

fapta imputată nu există sau nu a fost săvârșită de către „inculpat".

Față de împrejurarea

că prin rezoluția procurorului s-a dispus reînceperea urmăririi penale pe

temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru că fapta nu a existat,

rezultă, coroborat cu art. 346 C. proc. pen. că, în astfel de situații, cum

este și cea din speță, legiuitorul a statuat asupra imposibilității intentării

unei acțiuni în despăgubiri.

- Cu privire la

existența prejudiciului material, instanța de apel a reținut, în mod eronat, că

s-ar fi făcut dovada existenței lui, în condițiile în care reclamanții înșiși

au arătat prin cererea dedusă judecății, că „nu au strâns chitanțe pentru

dovedirea acestuia", așa încât, contrar prevederilor art. 1357 N.C.C. și art.

249 C. proc. civ. - care obligă pe acela care face o afirmație în fața judecății

să o dovedească - s-au considerat dovedite existența și întinderea cheltuielilor.

- În mod asemănător,

în privința daunelor morale, instanța de apel a justificat majorarea

cuantumului acestora „pe baza reiterării de către reclamanți a argumentelor aduse

în fața instanței de fond referitoare la împrejurările în care a decedat

autorul acestora". Or, aceste simple afirmații nu pot constitui argumente

logico juridice pentru judecătorii din apei în sensul redimensionării

cuantumului daunelor morale.

Dimpotrivă, din

interpretarea dispozițiilor art. 1391 alin. (2) N.C.C. rezultă că, pentru

durerea încercată prin moartea victimei, legiuitorul prevede în mod expres că

despăgubirile pentru prejudiciul moral pot fi acordate numai sub condiția

dovedirii unui asemenea prejudiciu.

În acest context,

este greșit raționamentul instanței conform căruia prejudiciul nu se probează,

ci este supus unor prezumții ale judecătorului, iar cerința dovedirii faptului

că au suferit ca urmare a decesului victimei ar fi prevăzută de legiuitor doar în

sarcina altei persoane decât cele avute în vedere de dispozițiile art. 1391 alin.

(2) C. civ.

În absența unor

criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor

morale, literatura juridică și practica judiciară au stabilit că acestea se

stabilesc în raport cu consecințele negative suferite prin atingerea adusă

valorilor morale, iar în cuantificarea prejudiciului, aceste condiții sunt

subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare

prejudiciului real și efectiv, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără

justă cauză.

Instanța de apel nu

motivează în mod corect și nu arată temeiurile care au condus-o la redimensionarea,

în sensul majorării, a daunelor morale. Nu pot fi astfel apreciate

considerentele deciziei referitoare la „gradul de rudenie al reclamanților,

precum și la efectele negative pe care le produce decesul autorului asupra

dezvoltării profesionale, în condițiile în care și tribunalul, atunci când a

stabilit o valoare mai mică a despăgubirilor morale, a avut în vedere tot

valorile prejudiciate și gravitatea, atingerii aduse.

- În ce privește

raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, trebuie realizată o

selectare a factorilor care pot fi reținute în sfera cauzalității.

În speță, potrivit

raportului medico-legal de necropsie reiese că moartea a fost violentă,

datorându-se asfixiei mecanice și că leziunile s-au putut produce prin lovire

de corp dur, căderea de pe bicicletă, dar interpretând aspectele reținute de

medicul legist rezultă că leziunile care au provocat decesul nu sunt cunoscute

în mod concret, reținându-se că s-ar fi putut produce de căderea de pe

bicicletă, fără a fi stabilit însă, din ce cauză victima a căzut.

Or, pentru stabilirea

raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile delictuale trebuie să

se țină seama că orice faptă care se desfășoară în societate se află într-o

infinită serie de relații cu faptele altor oameni ori cu o serie de factori

exteriori de mediu, evenimente naturale.

În acest sens,

instanța de apel a apreciat în mod neîntemeiat că există legătură de

cauzalitate și că „existența gropii în carosabil este cea care a determinat

căderea de pe bicicletă a autorului reclamanților", neexistând nicio

dovadă din care să reiasă cu o marjă rezonabilă de certitudine din ce cauză

victima a căzut de pe bicicletă.

- Referitor la

condiția vinovăției, reclamanții n-au prezentat nicio dovadă vizând neîndeplinirea

obligațiilor legale referitoare la administrarea și gestionarea dramurilor

publice ce incumbă instituției recurate.

În realitate,

instanța de apei nu a făcut decât să presupună existența vinovăției în sarcina

pârâtei, nefiind preocupată de dovedirea existenței acesteia.

Pe de altă parte,

fapta victimei înseși constituie o împrejurare principală care înlătură

vinovăția autorului faptei ilicite.

Potrivit art. 70 alin.

(3) din O.U.G. nr. 195/2002 „bicicletele și mopedele care circulă pe drumurile

publice trebuie să fie echipate cu mijloace de iluminare și dispozitive

reflectorizant-fluorescente. Este interzisă circulația acestora pe timp de

noapte fără aceste mijloace și dispozitive în stare de funcționare".

Aceasta înseamnă că

fapta autorului reclamanților, care a circulat pe timp de noapte,

neechipându-și bicicleta cu mijloace de iluminare, producând un eveniment de pe

urma căruia a decedat, constituie o împrejurare din care reiese propria culpa a

defunctului, înlăturând astfel, angajarea răspunderii civile delictuale a

pârâtului-recurent.

- De asemenea, însăși

soția defunctului, prin declarația dată în fața organelor de cercetare penală,

recunoaște că „soțul a decedat ca urmare a accidentului rutier și nimeni nu se

face vinovat de producerea acestuia".

- S-a susținut că

este greșită și obligarea pârâtului la plata sumei de 6.000 lei cheltuieli de

judecată deoarece, admițându-se, în parte, pretențiile reclamanților, în mod

corespunzător trebuia redus și onorariul avocatului.

În drept, criticile

au fost încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Analizând criticile

deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constata

următoarele:

reclamanților este nul pentru imposibilitatea încadrării criticilor în motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în limitele

cărora poate fi exercitat controlul instanței de recurs.

Astfel, deși indică

în mod formai dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți

nu indică ce prevedere legală ar fi fost nesocotită de către instanța de apel

în adoptarea soluției, ci doar își exprimă nemulțumirea față de cuantumul

despăgubirilor morale.

Printr-o susținere de

ordin general, recurenții-reclamanți arată că, potrivit jurisprudenței

naționale și a instanței de contencios european s-a statuat că daunele morale

trebuie să se constituie într-o reparație echitabilă tară să indice, în

concret, în ce ar consta greșeala de judecată și nelegalitatea sub acest aspect

a deciziei din apel.

Aceasta, cu atât mai

mult cu cât, procedând la redimensionarea despăgubirilor morale, Curtea de Apel

a avut în vedere, prin considerente exprese, tocmai „reparația echitabilă,

subordonată unei aprecieri rezonabile, în acord cu jurisprudența C.E.D.O., care

statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu titlu

de reparație morală, în aplicarea art. 41 din Convenția Europeană".

Or, această apreciere

a instanței devolutive de control judiciar, în contextul în care nu i se poate

reproșa nesocotirea unor norme legale sau principii care guvernează materia, nu

poate face obiect al cenzurii de legalitate.

Recurenții înșiși au

arătat că nu pot indica aspectele de nelegalitate și că, în realitate, sunt

nemulțumiți de cuantumul daunelor morale.

O astfel de atitudine

procesuală ignoră faptul că pe calea recursului nu pot fi valorificate orice

fel de nemulțumiri, ci doar acelea care îmbracă forma unor aspecte de

nelegalitate în termenii prevăzuți de art. 304 C. proc. civ.

Cum această exigență

procedurală, specifică unei căi extraordinare de atac, nu a fost respectată, se

va constata incidență sancțiunea nulității recursului, conform art. 306 alin.

(1) coroborat cu art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

C.J. Teleorman este nefondat.

Contrar susținerii

recurentului, instanța de apel a reținut în mod corect că în cauză sunt

întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și ca atare, pretențiile de

despăgubire ale reclamanților sunt întemeiate.

Astfel, împrejurarea

că reclamanții nu au indicat în cererea de chemare în judecată dispozițiile

O.G. nr. 43/1997, a căror nesocotire a avut drept consecință săvârșirea faptei

ilicite, nu înseamnă că nu au circumstanțial împrejurările de fapt care să

poată fi calificate ca atare de către instanță.

Reclamanții au

arătat, potrivit motivelor de fapt ale cererii, că „autoritățile șt

instituțiile statului" sunt cele care „dau dovadă de neglijență și

iresponsabilitate" în legătură cu neîntreținerea drumurilor, iar existența

unei gropi în carosabil a dus la decesul unei persoane.

Or, revine instanței

sarcina calificării juridice a împrejurărilor de fapt deduse judecății, chiar

în absența indicării vreunui text de lege sau a indicării greșite a acestuia.

Faptul că în cererea

de chemare în judecată au fost indicate dispozițiile O.U.G. nr. 84/2003 nu

poate avea semnificația pretinsă de către recurentă, a analizei faptei ilicite

prin raportare la dispozițiile unui act normativ care instituia obligații în

sarcina altei instituții.

În realitate, așa cum

a reținut și instanța de apel, invocarea dispozițiilor O.U.G. nr. 84/2003 s-a

făcut pentru justificarea calității procesuale pasive a pârâtei C.N.A.D.N.R.,

față de cadrul procesual fixat inițial prin cererea de chemare în judecată.

Ulterior, prin

precizarea de acțiune formulată, pretențiile fiind îndreptată și împotriva

Consiliului județean, instanța avea obligația să verifice conținutul actelor

normative care instituie obligații în sarcina instituțiilor statului în

legătură cu întreținerea diferitelor segmente de drum (național, județean,

local), de vreme ce fapta ilicită ce se reclamă decurge tocmai din neîndeplinirea

obligațiilor legale vizând asemenea lucrări de întreținere.

Pârâtul însuși s-a

apărat în proces prevalându-se de dispozițiile O.G. nr. 43/1997, dar susținând

că locul incidentului s-ar situa în intravilanul localității și astfel, s-ar

afla în administrarea Consiliului local.

Stabilind o altă

situație de fapt în legătură cu regimul juridic al drumului - ca fund județean

și deci, în administrarea C.J. - instanțele fondului au verificat în mod

corespunzător obligațiile legale ce reveneau acestei instituții în legătură cu

administrarea și întreținerea drumului prin raportare la actul normativ care

asigura sediul materiei (respectiv, O.G. nr. 43/1997).

De aceea, este total

eronată susținerea recurentului-pârât în sensul că în analiza existenței sau

inexistenței acțiunii (inacțiunii) ilicite, instanța ar fi trebuit să aibă în

vedere dispozițiile O.U.G. nr. 84/2003, care reglementează înființarea C.R.-A.D.N.R.

(față de care s-a constatat lipsa calității procesuale pasive).

Așa cum s-a menționat,

Încadrarea din punct de vedere juridic a faptelor deduse judecății este în

căderea instanței, în virtutea funcției jurisdicționale (juris dictio)

care presupune tocmai spunerea dreptului asupra situațiilor de fapt (da mihi

factum dabo tibi ius).

- Pe de altă parte,

recurentul-pârât (revenind implicit asupra poziției exprimate anterior) afirmă,

în mod neîntemeiat, că fapta ilicită nu ar exista întrucât a făcut dovada

luării măsurilor adecvate pentru siguranța circulației prin depunerea la dosar

a inventarului întocmit cu privire la starea de viabilitate a drumurilor

județene, din care rezultă că aceasta era foarte bună.

Or, pe acest aspect,

care ține de probațiune, instanțele fondului, în a căror putere de evaluare

este data această împrejurare, au constatat că înscrisul respectiv este

contrazis de alte mijloace de probă (proces-verbal de cercetare la fața locului

întocmit de organele de poliție, care a consemnat prezența unei gropi de

dimensiuni importante, aptă să prezinte pericol pentru siguranța circulației

rutiere).

Totodată, aducerea în

dezbaterea judiciară din recurs a unor asemenea aspecte, care țin de evaluarea

probatoriului, ignoră specificul căii extraordinare de atac exercitate, în

cadrul căreia pot fi valorificate doar critici vizând legalitatea iar nu

situații de fapt.

- Este eronată și

susținerea recurentului conform căreia despăgubirile civile oricum nu puteau fi

acordate, față de dispozițiile art. 346 alin. (3) C. proc. pen., care nu

deschid calea acțiunii civile atunci când fapta imputabilă nu există (în cauză,

dispunându-se neînceperea urmăririi penale, prin rezoluție a procurorului, pe

temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.„ tocmai pentru că fapta nu

există).

Într-o abordare cu

totul eronată a dispoziției procedurale menționate anterior, recurentul ignoră

faptul că prin rezoluția procurorului s-a dispus neînceperea urmăririi penale

chiar față de victimă (numitul D.G., autorul reclamanților) sub aspectul

săvârșirii de către acesta a infracțiunii de ucidere din culpă.

Inexistența unei

răspunderi penale a acestuia (care nu și-a provocat singur accidentul) nu poate

avea semnificația pretinsă, a inexistenței unei fapte ilicite de natură civilă,

câtă vreme nu fapta victimei (față de care s-a constatat că nu întrunește

elementele unei infracțiuni) a fost aceea generatoare de prejudicii.

Rațiunea textului

este - contrar afirmației recurentului - a neacordării despăgubirilor civile

atunci când infracțiunea nu există, iar nu în situația în care fapta îmbracă o

altă formă a ilicitului și a fost săvârșită de altcineva decât cel care a făcut

obiectul cercetării penale.

- Este de asemenea,

neîntemeiată, critica referitoare la reținerea existenței prejudiciului, ca

element ai răspunderii civile delictuale.

În privința

prejudiciului material, faptul că nu au fost depuse înscrisuri justificative

ale cheltuielilor efectuate cu înmormântarea și pomenile defunctului nu putea

avea consecința pretinsă, a nedovedirii suportării unor asemenea cheltuieli.

Mai întâi, pentru că

faptele de notorietate publică sau de necontestat nu sunt supuse acelorași

reguli ale probațiuni, judecătorul putând dispensa părțile de dovadă.

Or, este de

notorietate că înmormântarea și pomenirile unui defunct presupun efectuarea de

cheltuieli care cad în sarcina rudelor.

În aceiași timp,

starea de fapt a permis judecătorilor cauzei să apeleze la prezumții simple

(conform art. 1203 C. civ. 1865, text în vigoare la data judecății, potrivit art.

230 din Legea nr. 71/2011) și, pornind de la faptele cunoscute (ale

înmormântării și pomenirilor) să tragă concluzia efectuării respectivelor

cheltuieli.

În acest context, a

rămas problema determinării cuantumului respectivelor cheltuieli, în privința

cărora instanța de apel a făcut în mod corect trimitere la criteriul rezonabilității,

coroborat cu normele cutumiare și declarația martorului audiat.

- Cealaltă dimensiune

a prejudiciului, de ordin moral, a fost de asemenea, corect reținută de către

Curtea de Apel și sub acest aspect criticile formulate fiind nefondate.

Susținerea

recurentului, potrivit căreia ar lipsi „argumentele logico-juridice" ale

deciziei din apel pe acest aspect, modificarea soluției bazându-se doar pe

„reiterarea de către reclamanți a argumentelor aduse în fața instanței de

fond", este lipsită de fundament.

Aceasta, în contextul

în care în considerentele deciziei se arată expres, separat de împrejurarea că

evaluarea unor asemenea despăgubiri presupune o doză de aproximare, de

apreciere din partea instanței, că trebuie avute în vedere și alte criterii

(nereținu