ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1438/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1438/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28 noiembrie

2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții B.M.,

I.G. și I.I. au chemat în judecată A.F.P.V.S. și au solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta

la plata de daune morale (7.166.000 lei, 7.166.000 lei, 718.000 lei și 30.000

lei), la penalități de întârziere precum și la cheltuieli de judecată.

Cererea de chemare în

judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 136/1995 și ale Normei C.S.A.

din data de 17 mai 2010.

Prin sentința civilă nr.

1582 din 17 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâta la plata

sumelor de: 200.000 de lei reprezentând daune morale către reclamantul I.G.M.;

150.000 de lei către reclamanta I.I. (din care 30.000 de lei daune materiale);

100.000 de lei reprezentând daune morale către reclamanta B.M.

Prin accesași

sentință a fost obligată pârâta și la plata către reclamanți a penalităților de

întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu a 11-a zi de la

data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă, precum și la

plata cheltuielilor de judecată.

Instanța a reținut că

numitul I.A. a decedat într-un accident rutier, cel care a provocat accidentul

rămânând necunoscut până în prezent.

Făcând aplicarea art.

61 din Legea nr. 136/1995 și a art. 25 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000,

instanța a constatat că F.P.V.S. are sarcina de a despăgubi persoanele păgubite

în accidente de vehicule, dacă vehiculul care a provocat accidentul a rămas

neidentificat.

Împotriva sentinței

au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta, iar prin Decizia civilă nr. 110/A

din 22 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondate, apelurile declarate.

Pentru a decide

astfel, Curtea de Apel a apreciat că, singurul criteriu obiectiv de stabilire a

unor daune morale pentru decesul unei persoane în urma unui accident rutier

este cel rezultat prin crearea continuă a practicii judiciare, în sensul că

stabilirea unei sume medii pentru cazuri similare ar respecta atât principiul

egalității părților în fața legii, cât și pe cel al non-discriminării și, de

asemenea, ar reprezenta un parametru echitabil și echidistant care, deși creat

prin unirea unor multiple elemente subiective similare, s-ar afla în cea mai

mare măsură într-o zonă incontestabilă.

Curtea de Apel a avut

în vedere situația de fapt și hotărârile judecătorești depuse la dosar,

reprezentând practica judiciară în materia analizată și a reținut că

despăgubirile morale acordate de instanțe, în cazuri similare și pentru același

tip de prejudicii se situează între 100.000 de lei și 500.000 de lei, astfel că

sumele stabilite de instanța de fond în această speță reprezintă media

practicii judiciare în materia prejudiciilor morale datorate pentru urmașii

victimelor accidentelor rutiere.

Prin Decizia nr. 93

din 16 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

respins excepția nulității recursului, a admis recursul declarat de pârâta A.F.P.V.S.

împotriva Deciziei civile nr. 110/A din 22 martie 2013 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza

spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță.

Înalta Curte a

considerat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, deoarece s-a

limitat să analizeze legalitatea și temeinicia sentinței numai prin raportare

la cuantumul despăgubirilor, reținând în considerentele deciziei ca fiind

relevantă, în acest sens, doar jurisprudența instanțelor naționale.

Curtea de apel a

ignorat susținerile apelantei pârâte, reducând la un singur criteriu toate

motivele referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul

moral invocat de reclamanți.

Astfel, instanța de

apel nu a indicat care au fost drepturile nepatrimoniale, vătămările produse

reclamanților, probele care au susținut gravitatea prejudiciului suferit,

rezumându-se să se raporteze la plafonul legislativ, mai exact la o valoare

medie stabilită de jurisprudența instanțelor naționale.

Rejudecând cauza,

prin Decizia civilă nr. 214/A din 14 mai 2014, Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă

Asociația F.P.V.S. împotriva sentinței civile nr. 1582 din 17 septembrie 2012

a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a admis apelul declarat de

reclamanți și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că

a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului I.G.M. la suma de

300.000 lei, menținând restul dispozițiilor primei instanțe.

Instanța de apel

a reținut că principala critică formulată de apelanta-pârâtă, ce privește

întinderea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, este nefondată.

Astfel, criteriul

principal ce se impune a fi avut în vedere în acest sens este legat strâns de

natura valorilor sociale cărora li s-a adus atingere prin fapta ilicită

săvârșită, iar în speță această valoare este una cu importanță sporită, și

anume viața privată, ce include și viața de familie.

În aceste coordonate,

prejudiciul moral suferit de copil prin lipsirea sa de ocrotire părintească (în

condițiile în care victima era singurul părinte care exercita această calitate)

este subînțeles, fiind nefondată critica apelantei-pârâte în sensul că nu a

fost dovedită în cauză natura reală a relațiilor de familie dintre victimă și

reclamanți.

De asemenea, și în

privința celorlalți doi reclamanți, mama și sora victimei, relația apropiată de

rudenie îi scutește de a dovedi efectiv cât de strânse erau legăturile concrete

ale acestora cu victima.

Curtea de apel a

considerat drept nefondată susținerea apelantei pârâte în sensul că era

necesară dovedirea cu documente sau cu alte mijloace de probă a împrejurărilor

concrete ce caracterizau relațiile dintre reclamanți și ruda lor decedată,

deoarece existența legăturilor de familie s-a dovedit prin însăți dovedirea

rudeniei dintre victimă și reclamanți.

Fără a nega

utilitatea practicii instanțelor române în procedura stabilirii cuantumului

despăgubirilor morale, curtea de apel a reținut că sumele astfel determinate în

jurisprudență nu constituie repere imuabile și obligatorii pentru instanță.

În legătură cu

penalizările ce i-au fost aplicate, apelanta-pârâtă a argumentat că s-a ignorat

încercarea sa de soluționare amiabilă a cauzei și împrejurarea că reclamanții

nu au furnizat odată cu cererea de despăgubire toate documentele considerate

necesare de către pârâtă. Concomitent, însăși pârâta a arătat că soluționarea

amiabilă a cauzei este dificilă, dacă nu imposibilă, față de caracterul

specific al daunelor morale, imposibil de cuantificat în mod obiectiv.

Curtea de apel a

apreciat că argumentul este lipsit de relevanță, cât timp obligația de plată a penalizărilor

a devenit scadentă, potrivit dispoziției tribunalului, abia după rămânerea

definitivă a sentinței și nu de la data sesizării instanței ori de la un moment

anterior.

Prin urmare, doar de

la momentul la care creanța a devenit executorie în condițiile art. 374, art. 376

și art. 377 alin. (1) C. proc. civ. curg penalizările, astfel încât conduita

apelantei anterior sesizării instanței este lipsită de efecte în această

privință.

Apelanții-reclamanți

au criticat sentința exclusiv sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite

în beneficiul lor, arătând că ele nu sunt îndestulătoare.

Curtea de apel a

reținut că este îndeobște recunoscut că pierderea unui copil (aflat la

vârstă adultă), respectiv a unui frate este de natură a aduce suferințe psihice

considerabile unei persoane, însă sumele acordate de prima instanță celor două

reclamante (mama, respectiv sora defunctului) sunt rezonabile în raport cu

prejudiciul produs prin accident, având în vedere că acestea sunt persoane

adulte, cu capacitate de a relaționa cu mediul și cu persoanele din jur, apte a

gestiona rațional o situație de criză, integrate social, a căror viață, deși

legată de cea a fiului, respectiv fratelui lor, are o individualitate proprie

și își urmează cursul chiar în lipsa celui decedat.

Criteriile mai sus enunțate

nu sunt valabile în privința reclamantului I.G.M., care la data decesului nu

împlinise încă vârsta de 7 ani, iar efectul decesului tatălui său este resimțit

într-un mod mult mai acut și cu efecte mult mai durabile în timp de către fiul

minor.

Astfel, acesta nu are

capacitatea de a gestiona o situație de criză a relațiilor de familie în mod

similar cu un adult; în plus, el se găsește la vârsta la care prezența

singurului său părinte este absolut necesară pentru dezvoltarea sa fizică și

psihică.

Prin urmare,

considerând necesară stabilirea unui alt raport de proporționalitate între

prejudiciul suferit prin decesul tatălui și modalitatea de reparare a

prejudiciului moral, curtea de apel a admite apelul declarat de reclamanți

numai în privința reclamantului I.G.M. și a stabilit cuantumul despăgubirilor

morale cuvenite acestuia la suma de 300.000 lei, păstrând celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâta A.F.P.V.S.

Prin motivele de

recurs, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta formulează următoarele critici:

Hotărârea pronunțată

este dată cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la obligarea F.P.V.S. la

plata de penalități.

Potrivit art. 7 din

Normele privitoare la F.P.V.S., cuprinse în Ordinul C.S.A. nr. 1/2008, cererea

de despăgubire adresată F.P.V.S. va fi însoțită obligatoriu de documentele care

se întocmesc în cazul accidentelor rutiere.

Potrivit art. 10 alin.

(2) din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008, F.P.V.S. poate fi obligat la plata

penalităților de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, dacă nu își

îndeplinește obligațiile în maxim 90 zile de la avizarea daunei sau de a

transmite un răspuns motivat, în cazul în care consideră că nu sunt îndeplinite

condițiile pentru acordarea despăgubirilor.

Or, F.P.V.S. a fost

chemat în judecată mult înainte de expirarea celor 90 de zile, astfel încât, în

mod greșit instanța de apel a dispus obligarea recurentei la plata penalităților

de 0,1 % pe zi de întârziere.

Referitor la

cuantumul daunelor acordate cu titlu de daune morale, recurenta arată că reclamanții

sunt îndreptățiți să primească despăgubiri pentru pierderea suferită în urma

accidentului petrecut la data de 20 ianuarie 2011 și că ceea ce contestă

este numai cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de apel.

Instanța nu a ținut

cont de solicitarea F.P.V.S. de a se efectua o adresă către organele de

cercetare în vederea comunicării dosarului penal, pentru a se edifica în ce

împrejurări s-a produs accidentul, respectiv decesul victimei I.A., iar lipsa

acestor documente a dus la nesoluționarea pe cale amiabilă a acestui

litigiu.

În plus, sumele

acordate cu titlu de daune morale sunt mai mari decât media celor acordate de

către instanțele din România.

Or, potrivit art. 49

din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, daunele morale se acorda, în caz de deces,

potrivit legislației și jurisprudenței din România.

În prezenta cauză, au

fost acordate daune mai mari decât cele arătate mai sus, în condițiile în care

judecata s-a făcut în lipsa oricăror probe din care să reiasă condițiile în

care s-a petrecut accidentul, locul producerii și cine este persoana vinovată.

Înalta Curte va

respinge excepția nulității recursului, invocată de intimați

și întemeiată pe prevederile art. 306 raportat la art. 304 C. proc. civ.,

apreciind că o parte din criticile formulate pot fi încadrate în prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate care pot fi circumscrise prevederilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat,

urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Critica întemeiată pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 10 alin. (2) din

Ordinul C.S.A. nr. 1/2008 și la art. 7 din Normele privitoare la F.P.V.S.,

cuprinse în Ordinul C.S.A. nr. 1/2008 nu este întemeiată.

Nu poate fi

reținută susținerea privind nelegalitatea hotărârii pentru

greșita obligare a recurentei la plata penalităților de 0,1% pentru

fiecare zi de întârziere întemeiată pe argumentul că obligația de plată a

penalităților subzistă numai în situația în care F.P.V.S. nu își

îndeplinește obligațiile de a despăgubi în maxim 90 zile, iar în cauză,

pârâta a fost chemată în judecată înainte de împlinirea acestui termen.

Așa cum în mod

corect a reținut curtea de apel în analizarea căii de atac cu care a fost

învestită, potrivit dispoziției tribunalului cuprinsă în hotărârea

pronunțată în primă instanță, obligația de plată a penalităților

a devenit scadentă după rămânerea definitivă a sentinței, iar nu de la data

sesizării instanței ori de la un moment anterior. În consecință,

penalizările curg, conform hotărârii primei instanțe, menținută prin

decizia recurată, de la data la care, conform art. 374-377 C. proc. civ.,

creanța a devenit executorie.

Prin urmare,

aspectele invocate de recurentă sunt lipsite de relevanță sub aspectul

momentului de la care curg penalizările.

În ceea ce

privește cuantumul daunelor morale acordate, recurenta susține că

acesta este nejustificat de mare, în condițiile în care instanța nu a

ținut cont de solicitarea F.P.V.S. de a se efectua o adresă către organele de

cercetare în vederea comunicării dosarului penal, iar sumele depășesc media

celor acordate de către instanțele din România, în condițiile în care, potrivit

art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, daunele morale se acordă potrivit

legislației și jurisprudenței din România. În plus, susține

recurenta, judecata s-a făcut în lipsa oricăror probe din care să reiasă

condițiile în care s-a petrecut accidentul, locul producerii și cine este

persoana vinovată.

Nici această critică

nu poate fi primită.

Susținerile

privind respingerea solicitării F.P.V.S. de a se efectua o adresă către

organele de cercetare în vederea comunicării dosarului penal și lipsa

oricăror probe din care să reiasă condițiile în care s-a petrecut accidentul,

locul producerii și cine este persoana vinovată nu pot fi circumscrise nici unuia

dintre cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Prin urmare, instanța

de recurs nu va efectua controlul judiciar în baza acestor critici.

În plus, condițiile

în care s-a petrecut accidentul, locul producerii și cine este persoana

vinovată nu constituie criterii în determinarea cuantumului despăgubirilor

morale în cauza de față.

Tot astfel, media

sumelor acordate în cazuri similare de instanțele din România și

jurisprudența instanțelor naționale nu reprezintă, așa cum

în mod legal a reținut instanța de apel, criterii obligatorii în

stabilirea cuantumului daunelor morale.

În cazul daunelor

morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii

precise pentru determinarea lor. Problema stabilirii despăgubirilor pentru

daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori

nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată

de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a

aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supuse puterii

de apreciere a instanțelor de judecată care nu se poate rezuma la o valoare

medie stabilită jurisprudențial.

Prin urmare, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta A.F.P.V.S. împotriva Deciziei civile nr. 214/A din 14

mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 mai 2015.