ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1316/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1316/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

1316/2016

Asupra cauzei

de față, deliberând, constata următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Ilfov, reclamanții A., B., C. au chemat în

judecată pe pârâta SC D. SA solicitând instanței de judecată

obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:

a)

despăgubiri civile reprezentând daune materiale și daune morale

pentru prejudiciul material, psiho-afectiv și emoțional cauzat reclamanților

de decesul lui E., în accidentul rutier din data de 08 iulie 2012 produs de

numitul F., după cum urmează: 1. Către reclamanta A.: (i) Daune

materiale reprezentând suma de 1920 lei; (ii) Daune morale reprezentând suma de

100.000 euro (în iei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plații); 2.

Către reclamantul C.: (i) Suma de 175 lei cu titlu de prestație

periodică lunară, de la data avizării de daună și

până la majorat sau, daca se va afla în continuarea studiilor, până

la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de

ani; (ii) Daune morale reprezentând suma de 75.000 euro (în lei la cursul

B.N.R. din ziua efectuării plății); 3. Către reclamantul B.

suma de 75.000 euro (în lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării

plății) cu titlu de daune morale;

b)

penalități legale de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de

întârziere pentru sumele acordate cu titlu de despăgubire calculate, în

principal, începând cu data de 23 februarie 2013 (scadența obligației

de plată a despăgubirii) și până la achitarea

integrală a acesteia. În subsidiar, a solicitat acordarea

penalităților de întârziere de la expirarea termenului maxim de 3

luni de la avizarea daunei, respectiv de la data de 12 mai 2013, până la

achitarea integrală a despăgubirii acordate conform petitului 1;

c)

cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze,

în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

Prin

Sentința nr. 2800 din 19 septembrie 2014 pronunțată de

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost

admisă, în parte, acțiunea privind pe reclamanții A., B., C.,

fiind obligată pârâta SC D. SA, să plătească reclamantei A.

suma de 1920 lei reprezentând daune materiale și suma de 20.000 euro cu

titlu de daune morale. De asemenea, pârâta a fost obligată către

reclamanții B. și C. la plata sumei de 10.000 euro, pentru fiecare,

cu titlu de daune morale, iar către reclamantul C. la plata unei

prestații periodice în sumă de 150 lei lunar de la data avizării

dosarului de daună și până la majoratul reclamantului sau

până la împlinirea vârstei de 26 ani dacă acesta se află în

continuarea studiilor. Pârâta a mai fost obligată la plata către

reclamanți a penalităților de întârziere aferente sumelor

sus-menționate calculate în procent de 0,2%/zi de întârziere calculate

conform art. 37 raportat la art 36 alin. (5) din Normele privind asigurarea

obligatorie de răspundere civilă puse în aplicare prin Ordinul

Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 și la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, reprezentând onorariu

avocat.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâta.

Prin Decizia

nr. 1577 din 19 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă, a respins apelurile, precum și cererea

reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva

deciziei au declarat recurs reclamanții care au formulat următoarele

motive:

Hotărârea

instanței de apel este discriminatorie, deoarece instituie un tratament

diferit reclamanților din prezenta cauză în raport cu situațiile

comparabile relevate în jurisprudența anexată cauzei, fără

a avea o justificare obiectivă sau rezonabilă, iar tratamentul

diferențiat nu este justificat de un scop legitim și nu există

un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate

și scopul vizat.

I. Decizia

recurată este nelegală din perspectiva faptului că este

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de

drept material, respectiv a prevederilor art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr.

14/2011 (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.)

Societatea D.

SA nu a notificat reclamanților-recurenți respingerea

pretențiilor de despăgubire și motivele respingerii în termen de

3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat astfel că

reclamanții-recurenți au solicitat instanței să constate

că asigurătorul este obligat ope legis la plata despăgubirilor

conform pretențiilor de despăgubire formulate în cererea de

despăgubire și, pe cale de consecință, să îl oblige la

plată tuturor despăgubirilor, în cuantumul solicitat prin cererea de

despăgubire și ulterior, prin cererea de chemare în judecată.

Asigurătorul

este obligat la plata despăgubirii potrivit pretențiilor formulate în

cererea de despăgubire dacă în termen de 3 luni nu și-a

îndeplinit obligația de a notifica părțile prejudiciate și

motivele pentru care nu a aprobat pretențiile de despăgubire (art. 36

alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) lit. a) din Ordinul CSA nr. 14/2011).

Cererea de

despăgubire a îndeplinit toate condițiile impuse de lege, fiind

însoțită de toate documentele necesare stabilirii răspunderii

și cuantificării daunei. Astfel, reclamanții-recurenți au

dovedit asigurătorului îndeplinirea condițiilor răspunderii

civile delictuale a asiguratului acestuia, prin depunerea unui dosar de

daună complet din care rezulta vinovăția autorului, fapta

ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între fapta

ilicită și prejudiciu. Deși avea toate elementele necesare

formulării unui răspuns, D. a manifestat dezinteres și

nepăsare în îndeplinirea obligațiilor sale.

Pârâta-intimată

D., prin forța de constrângere a legiuitorului, este obligată la

plata despăgubirilor potrivit pretențiilor de despăgubire

formulate de reclamanții A., B. și C. în cererea de despăgubire,

precum și la plata penalizării de 0,2% pe zi de întârziere începând

cu 23 februarie 2013 (a 11-a zi de la avizare) sau începând cu data de 22 mai

2013 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizare) și

până la plata integrală a creanței

reclamanților-recurenți, pentru faptul că D. nu și-a

îndeplinit obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 din Ordinul

CSA nr. 14/2011.

Din

această perspectivă, solicită instanței să constate

nelegalitatea deciziei atacate și, aplicând legea specială în

materie, să caseze hotărârea și să o trimită spre o

nouă judecată, cu dispoziția de aplicare a art. 36 alin. (2)

coroborat cu art. 26 alin. (1) lit. a) din Ordinul CSA nr. 14/2011 în sensul

precizat de reclamanții-recurenți.

II. În ce

privește daunele morale

Hotărârea

este nelegală sub aspectul daunelor morale, întrucât, pe de o parte,

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde

motive contradictorii (art. 488 pct. 6 tezele I și II C. proc. civ.), iar

pe de altă parte, este dată cu încălcarea, respectiv cu

aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc.

civ.)

A. Astfel, la

fel ca instanța de fond, nici instanța de apel nu a motivat

hotărârea pronunțată cu privire la daunele morale, respectiv

diminuarea sumelor solicitate de către cei 3 reclamanți, nu a

arătat motivele de fapt și de drept pentru care a admis în parte

pretențiile și motivele pentru care au fost înlăturate

susținerile părților, nu a indicat probele pe baza cărora a

statuat.

La stabilirea

cuantumului daunelor morale, instanța trebuia să aibă în vedere

caracteristicile concrete ale speței, dezvoltate de

reclamanții-recurenți în fața primei instanțe și în

faza apelului și verificate prin coroborarea înscrisurilor cu

declarațiile martorilor audiați, cum sunt: relația de rudenie

dintre reclamanți și defunct; gradul de afecțiune existent între

aceștia; vârsta victimelor (victima directă sau imediată și

victimele indirecte sau mediate); posibilitățile pe care victimele

indirecte le aveau anterior decesului; starea familială; împrejurarea

că locuiau și gospodăreau împreună cu defunctul; împrejurarea

că se aflau în întreținerea defunctului; împrejurarea că prin

deces a avut loc o dezmembrare a familiei, copiii defuncților urmând

să crească fără a beneficia de sprijinul și îndrumarea

părintelui lor,

Pe parcursul

stadiilor procesuale care au avut loc în prezenta cauză, reclamanții

A., C. și B. au dezvoltat prejudiciile afective pe care le-au suferit în

urma decesului lui E. și au administrat probe pentru dovedirea

consecințelor negative pe care le-a avut accidentul asupra vieții

lor.

Instanța

de apel a asimilat în mod corect relațiile dintre

reclamanții-recurenți și E. unor relații de familie,

recunoscând viața de familie dincolo de relația de

căsătorie. În schimb, instanța, de apel nu a luat în considerare

probele administrate, respectiv rapoartele de evaluare psihologică depuse

de către reclamanții-recurenți, arătând în

legătură cu acestea că "prima instanță nu a

acordat o însemnătate deosebită acestor acte, ele fiind avute în

vedere prin coroborare cu celelalte probe și cu susținerile

părților". În realitate însă, instanța de apel (ca

și prima instanță) nu a analizat rapoartele de evaluare

psihologică și nu s-a raportat concluziilor formulate de psihologul

specialist, care au relevat amploarea suferințelor și a prejudiciului

afectiv.

Prin urmare,

hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București este

nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în

sensul că instanța nu se raportează la

particularitățile cauzei, nu analizează probele invocate de

reclamant și nu aplică criteriile obiective stabilite de

jurisprudență, pe baza cărora reclamanții au arătat

prejudiciile suferite și justificarea daunelor morale solicitate.

Hotărârea

cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește daunele morale,

deoarece, pe de o parte, instanța de apel asimilează relațiile

dintre reclamanții-recurenți și E. unor relații de familie,

iar, pe de altă parte, limitează în mod nejustificat cuantumul

daunelor morale cuvenite reclamanților-recurenți (art. 488 alin. (1)

pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.)

Cuantumul

sumelor acordate cu titlu de daune morale de către prima

instanță și menținute de instanța de apel constituie o

limitare disproporționată a dreptului de despăgubire, care

reduce în mod nejustificat protecția oferită reclamanților

și creează un tratament discriminatoriu în comparație cu alte

situații asemănătoare.

De asemenea,

instanța nu a ținut cont de principiul reparării integrale a

prejudiciului, principiul echității și de principiul

proporționalității, consfințite de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. Aceste principii stabilesc dreptul

persoanelor prejudiciate la o satisfacție echitabilă pentru

prejudiciile suferite, precum și la obținerea despăgubirilor

cuvenite într-un termen rezonabil.

Principiul

caracterului relativ de satisfacție a despăgubirii se referă la

reparația prejudiciului nepatrimonial prin despăgubirea care este

cuantificată într-o anumită sumă de bani. Sumele acordate

reclamanților-recurenți cu titlu de daune morale sunt excesiv de

reduse în raport de natura și intensitatea suferințelor victimelor

și nu este păstrată o proporționalitate, un just echilibru

între prejudiciul real și efectiv suferit de victime și cuantumul

despăgubirilor acordate.

B. Cu privire

la daunele morale acordate, susțin recurenții că hotărârea

a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii, întrucât instanța de apel nu s-a raportat legislației și

jurisprudenței din România (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.)

Astfel,

instanța de apel nu s-a raportat dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d)

din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit căruia daunele morale se stabilesc

în conformitate cu legislația și jurisprudența din România,

desființând astfel o clauză contractuală stabilită prin

legea specială care guvernează contractul de asigurare obligatorie de

răspundere civilă.

Realizarea

scopului de protecție socială a victimelor accidentelor rutiere este

în strânsă corelație cu îndeplinirea obiectivelor reglementării

europene în materia asigurării de răspundere civilă auto,

respectiv garantarea unui tratament comparabil și a unei despăgubiri

adecvate și suficiente.

Prin

Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 (denumită în

continuare "Prima directivă") și Directiva 84/5/CEE

("A doua directivă") s-a asigurat, pe de o parte, asigurarea

liberei circulații atât a vehiculelor care provin de pe teritoriul

Uniunii, cât și a persoanelor aflate la bordul acestora și, pe de

altă parte, s-a garantat că victimele accidentelor de circulație

cauzate de aceste vehicule vor beneficia de un tratament comparabil, indiferent

de locul de pe teritoriul Uniunii în care s-a produs accidentul.

Totodată,

se prevede că victimelor accidentelor cauzate de autovehicule li se

garantează "o despăgubire suficientă" și "un

tratament comparabil" indiferent de locul în care are loc accidentul pe

teritoriul Uniunii Europene.

Dacă

aceste obiective nu se realizează, se poate vorbi despre o limitare

nejustificată a dreptului la despăgubire, care afectează

protecția socială a victimelor accidentelor rutiere.

Statul român,

prin instituțiile sale, nu a garantat reclamanților-recurenți

obținerea despăgubirii într-un termen rezonabil și într-un

cuantum proporțional cu prejudiciul cauzat prin accident, iar

instanța de judecată nu a realizat un tratament comparabil al

victimelor, ci un tratament discriminator.

În

cauză, instanța de apel nu a ținut seama de jurisprudența

invocată de reclamanții-recurenți și depusă la dosarul

cauzei, deși normele legale impun stabilirea despăgubirii în

funcție de acest criteriu legal și obiectiv, cel al

jurisprudenței, ceea ce constituie un motiv de casare a hotărârii.

În cazul în

care cuantumul daunelor morale este mai mic decât jurisprudența

relevată, sunt încălcate principiile legalității,

echivalenței, nediscriminării, astfel cum s-a întâmplat și în

prezenta cauză, în care instanța de apel nu a făcut aplicarea

legii, ceea ce constituie motiv de nelegalitate.

Ca atare,

recurenții susțin că decizia civilă recurată

creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși

se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un

tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art 16 alin. (1) din

Legea fundamentală și, pe cale de consecință, se impune

casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată

instanței de apel.

De asemenea,

recurenții susțin că este nelegală susținerea

instanței de apel în sensul că "Despăgubirile morale sunt

menite a oferi persoanei ce a suferit un prejudiciu moral o alinare, o

ușurare a suferinței acesteia, iar nu un mijloc de îmbogățire

a victimei în dauna asigurătorului, sens în care cuantumul acesteia va

avea întotdeauna un caracter relativ, posibil inferior așteptărilor

acesteia".

În primul

rând, afirmația instanței că despăgubirile morale nu

trebuie să constituie un mijloc de îmbogățire a victimei în

dauna asigurătorului denotă subiectivitatea instanței, fiind

alterată încrederea în imparțialitatea și independența

acesteia. Atitudinea unilaterală adoptată de către

instanță aduce atingere spiritului de obiectivitate, de

nepărtinire și de echidistanță, fiind încălcate

dreptul la un tratament egal în fața instanțelor

judecătorești, dreptul la o instanță imparțială

și dreptul la un proces echitabil ai reclamanților-recurenți,

astfel cum sunt consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, de Constituția României și de Codul de procedură

civilă.

Astfel,

instanța de apel avea obligația să asigure protecția

drepturilor reclamanților, recunoscute de reglementarea europeană

și de cea națională, să dispună despăgubirea

integrală și adecvată a prejudiciilor suferite de

reclamanții-recurenți, în conformitate cu legislația și

jurisprudența din România.

În al doilea

rând, se poate vorbi despre îmbogățirea fără justă

cauză a pârâtei-intimate. Hotărârea instanței de apel

creează premisele unei concurențe neloiale pe piața

asigurărilor și a unei îmbogățiri fără just temei

a societății de asigurare D., în dauna

reclamanților-recurenți, prin comparație cu obligarea altor

asigurători în situații comparabile.

III. Cu

privire la prestațiile periodice

Sub aspectul

prestațiilor periodice, hotărârea este nelegală, pentru că

nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 pct. 6 teza I C.

proc. civ.)

Cu privire la

prestația periodică solicitată de reclamantul C., instanța

de apel a arătat că prima instanță a avut în vedere

salariul minim net pe economie aferent anului 2014, deși în tot cuprinsul

sentinței tribunalului Ilfov nu apare acest aspect, iar reclamanții

au apelat acest capăt de cerere sub aspectul lipsei totale a

justificării de către instanța de fond a diminuării

prestației periodice de la 175 lei la 150 de lei.

Astfel,

reclamantul C., minor la data producerii accidentului, beneficia de o

întreținere voluntară din partea decedatului. Raportat la art. 529 C.

civ., obligația de întreținere este în cuantum de o pătrime din

venitul brut.

Fiindcă

nu s-a putut raporta la veniturile defunctului, reclamantul-recurent C. s-a

raportat la venitul minim pe economie, care era la data introducerii

acțiunii de 800 lei. Rezultă că o pătrime din venitul minim

pe economie este de 200 lei, din care reclamantul a solicitat suma de 175 de

lei lunar. În mod inexplicabil și nejustificat, instanța de

judecată a redus suma de la 175 lei la 150 lei, fără să

indice la ce plafon maxim s-a raportat și fără să motiveze

acordarea prestației în acest cuantum.

De asemenea,

trebuie ținut cont de principiul interesului superior al copilului,

consacrat de art. 263 C. civ.

IV. Cu

privire la penalități de întârziere

Sub aspectul

penalităților de întârziere, pe de o parte, hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive

contradictorii (art. 488 pct. 6 tezele I și II C. proc. civ.), iar pe de

altă parte, este dată cu încălcarea, respectiv cu aplicarea

greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.)

A.

Instanța de apel nu motivează soluția pronunțată

raportat la motivele de apel invocate de reclamanții-recurenți în

sprijinul acordării penalităților legale de 0/2% pe zi de

întârziere, în principal, începând cu data de 23 februarie 2013 (a 11-a zi de

la avizarea daunei, care este scadența obligației de plată a

despăgubirii) și în subsidiar, de la expirarea termenului maxim de 3

luni de la avizarea daunei, respectiv de la data de 12 mai 2013, până la

achitarea integrală a despăgubirii cuvenite.

Nelegalitatea

deciziei recurate derivă și din faptul că nu conține

motivele pe care se sprijină din perspectiva lipsei analizei motivelor de

apel ale reclamanților și probelor invocate de reclamanți în

apel, în răspunsul la întâmpinarea D. și în Notele de ședință

depuse în apel, prin care au argumentat și au depus

jurisprudență a Înaltei Curți de Casație și

Justiție în legătură cu momentul de la care curg

penalitățile în cazul parcurgerii procedurii căii amiabile prin

acordul părților, impusă de Normele tehnice privind avizarea,

constatarea prejudiciilor și plata despăgubirilor, Partea a II-a din

Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și legat de unicitatea momentului de la

care curg penalitățile pentru daune materiale și morale în

aceeași situație.

Datorită

acestor omisiuni ale instanței de apel, s-a ajuns la stabilirea unei

stări de fapt diferite de cea din realitate, deși apelul este o cale

devolutivă de atac, care provoacă o nouă judecată în fond,

respectiv s-a ignorat în totalitate parcurgerea de către reclamanți a

procedurii reglementate de art. 36 și 38 din Ordinul CSA nr. 14/2011

și toate prevederile legale imperative care reglementează

sancțiunile aplicabile asigurătorului în cazul neîndeplinirii, a

îndeplinirii defectuoase sau cu întârziere a obligațiilor, care conduc la

admiterea capătului de cerere privitor la penalități.

Sub acest

aspect, hotărârea cuprinde motive contradictorii (art. 488 pct. 6 teza a

II-a C. proc. civ.)

Astfel, pe de

o parte, instanța de apel reține că prima instanță nu

a precizat nici în considerente și nici în dispozitivul sentinței

momentul de la care curg penalitățile de întârziere acordate, iar pe

de altă parte apreciază că prin încheierea pronunțată

de Tribunalul Ilfov în data de 10 februarie 2015, prin care a fost

respinsă ca neîntemeiată cererea de lămurire a dispozitivului

formulată de pârâta-intimată D., s-ar fi clarificat momentul de la

care curg penalitățile, în considerentele încheierii respective

reținându-se că penalitățile se aplică doar în cazul

în care societatea de asigurare nu plătește de bunăvoie, în

termen de 30 zile, sumele stabilite prin hotărâre judecătorească

definitivă.

Fără

să se pronunțe asupra motivului de apel al

reclamanților-recurenți privitor la penalitățile de

întârziere, instanța de apel a reținut, contrar realității

probate în dosar, că "interpretarea dată de prima

instanță este în acord cu situația din cauză".

Există

contradicție între aceste considerente și cele reținute la pag.

19 parag. 3 din decizie, în care s-a reținut că

"Reclamanții au obținut despăgubiri pentru prejudiciul

moral și material suferit prin hotărârea apelată în cauză.

Prejudiciul moral nu poate fi cuantificat, astfel încât termenul de curgere a

penalităților de întârziere să fie cel de 10 zile de la

depunerea ultimului document în dosarul de daună".

Prin

reținerea unor motive străine de natura cauzei, instanța de apel

a pronunțat o decizie contrară celor ce rezultă din

considerentele deciziei apelate cu privire la momentul de la care curg

penalitățile.

B.

Hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a normelor de drept material, respectiv art. 37 din Ordinul

CSA nr. 14/2011 (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.)

Instanța

de apel în mod nelegal nu a obligat asigurătorul la plata

penalităților de întârziere de la data de 23 februarie 2013, a 11-a

zi de la avizarea de daună, prin încălcarea normelor de drept

material conținute în art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, care constituie

temeiul legal al aplicării sancțiunii penalizării

asigurătorului.

Legea

stabilește coordonatele în care trebuie îndeplinită obligația de

despăgubire a asigurătorului RCA, respectiv termenele de

soluționare și procedura exactă, sancțiunea pentru

nerespectarea acestor obligații fiind prevăzută la art. 37 din

același ordin sub forma unor penalități de întârziere.

Prin urmare,

privind penalitățile de întârziere, termenul de 10 zile curge de la

data hotărârii definitive a instanței de judecată doar în

două situații: în cazul în care persoana prejudiciată introduce

o acțiune în pretenții direct în instanța de judecată,

fără parcurgerea procedurii pe cale amiabilă; în situațiile

prevăzute de art. 45 din Ordinul CSA nr. 34/2011.

Dispozițiile

art. 36 și 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 reglementează scadența

obligației de plată a despăgubirilor de care este ținut

asigurătorul RCA, precum și dreptul persoanei păgubite de a

pretinde penalități de întârziere, cu titlu de sancțiune

legală, în ipotezele în care asigurătorul RCA nu își

îndeplinește obligația de plată a despăgubirilor în

termenele prevăzute. Intenția edictării acestei

reglementări a fost aceea de a asigura celeritatea în îndeplinirea

obligațiilor de plată ce le revin societăților de asigurare

autorizate care încheie polițe de asigurare de răspundere civilă

auto obligatorie.

Penalitățile

de întârziere la care se referă art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011 au rolul

de a acoperi prejudiciul încercat de creditorul obligației de plată a

despăgubirilor, ca urmare a achitării acestor despăgubiri cu o

mare întârziere față de scadența stabilită prin

același ordin.

Acesta este

motivul pentru care, ca regulă, momentul de la care încep să

curgă penalitățile de întârziere este legat de avizarea de

daună și doar prin excepție, în anumite situații cum ar fi

ipoteza când se solicită despăgubiri pe calea unei acțiuni, în justiție,

fără ca în prealabil asigurătorul să fi fost avizat de

producerea daunei, sau când persoana păgubită s-a constituit parte

civilă în procesul penal, iar societatea de asigurare a fost citată

în respectivul litigiu în calitate de asigurător de răspundere

civilă etc., momentul de la care încep să curgă penalitățile

de întârziere este stabilit în funcție de data primirii unei hotărâri

judecătorești definitive cu privire la suma stabilită cu titlu

de despăgubiri.

Având în

vedere dispozițiile art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011, este în

spiritul unei interpretări logice a textului ca în ipoteza în care

asigurătorul nu a solicitat în scris și alte documente, scadența

obligației de plata a despăgubirii să fie fixată în termen

de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar

soluționării cererii de despăgubire, în speța data de 23

februarie 2013.

Cum

pârâta-intimata nu a mai solicitat alte înscrisuri și nici nu a

anunțat persoanele păgubite despre intenția sa de a efectua

investigații proprii, data la care obligația de plată a

despăgubirilor a devenit scadentă și de la care au început

să curgă penalitățile de întârziere este data de 23

februarie 2013.

Nu poate fi

reținut argumentul instanței de apel în sensul că numai

instanța de judecată este în măsură să

stabilească daunele morale. Atât asigurătorului în procedura cererii

și ofertei de despăgubire, cât și instanței de

judecată le este direct aplicabil art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA

nr. 14/2011 care prevede că daunele morale se stabilesc în conformitate cu

legislația și jurisprudența din România.

Neacordarea

penalităților de întârziere de la 13-a zi sau din prima zi după

împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea daunei și formularea

pretențiilor de despăgubire, pe lângă faptul că instituie

un tratament discriminator aplicat reclamanților-recurenți, conduce

la încurajarea unui comportament contravențional al intimatei.

Potrivit,

art. 63 lit. a) din Legea nr. 136/1995, constituie contravenție neplata la

termen a despăgubirilor datorate din asigurarea obligatorie de

răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule,

către persoanele păgubite sau către asigurați, în

condițiile normelor emise în baza art. 53.

Recurenții

solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar, intimata SC D. SA a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Analizând

criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

În primul

rând trebuie subliniat că, deși motivele de recurs sunt amplu dezvoltate,

multe susțineri vizează situația de fapt și probele. Aceste

critici nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe deoarece, în

actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei

hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de

netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența

de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea

atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica

legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care

aceasta o constată.

Așa

fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea

probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs.

referire la cazul de modificare fondat pe prevederile pct. 6 al art. 488 C.

proc. civ., astfel cum a fost invocat de recurenți - hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii

și străine de natura pricinii - se observă că în

speță susținerile recurenților nu sunt fondate,

hotărârea recurată fiind corect argumentată în fapt și în

drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției,

dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse

judecății, fiind pe deplin și coerent susținută de considerente

care nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv.

Susținerea

recurenților în sensul că hotărârea ar fi nemotivată cu

privire la daunele morale, prestațiile periodice, cuantumul

indemnizației și penalitățile de întârziere, întrucât

instanța de apel a preluat argumentele primei instanțe este

nefondată. Astfel, instanța de control judiciar a argumentat

soluția în raport de fiecare motiv de apel, iar faptul că a ajuns la

concluzia primei instanțe, nu echivalează cu o nemotivare a

hotărârii.

Motivarea

hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în

considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la

soluția pronunțată, care au legătură directă cu

aceasta și susțin decizia adoptată, iar varianta lipsei motivării

hotărârii poate fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror

considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel

este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului, ceea ce nu este

cazul în speță.

Astfel,

instanța de apel a considerat ca fiind neîntemeiate susținerile

reclamanților referitoare la cuantumul indemnizației, având în vedere

că la dosar nu s-a depus dovada veniturilor salariale ale defunctului,

astfel că prima instanță a avut în vedere salariul minim net pe

economie aferent anului 2014. Calculele prezentate de recurenți privind

cuantumul indemnizației vizează reaprecierea situației de fapt,

astfel că nu poate fi analizată în recurs, însă criteriul

aplicabil este cel prevăzut de art. 529 din noul C. civ., potrivit

căruia, cuantumul indemnizației este de o pătrime din venitul

său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o

jumătate pentru 3 sau mai mulți copii.

În ce privesc

penalitățile de întârziere, în legătură cu care

instanța de apel a considerat că soluția tribunalului este

corectă, critica este de asemenea nefondată pentru argumentele

anterior prezentate.

Nu poate fi

primită nici susținerea potrivit căreia motivarea privind

momentul de la care curg penalitățile de întârziere ar fi

contradictorie.

Instanța

de apel a reținut că încheierea din 10 februarie 2015, prin care s-a

respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinței instanței

de fond nu a fost apelată. Faptul că instanța a reținut

că penalitățile curg numai în situația în care

asigurătorul nu plătește în termen de 10 zile de la

rămânerea definitivă a hotărârii prin care sunt stabilite

despăgubirile, soluție care oricum era stabilită de tribunal,

definitivă prin neapelare, nu reprezintă o motivare contradictorie de

natură să atragă casarea hotărârii.

Așa

fiind, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă

că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a

verificat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii primei

instanțe în limitele motivelor de apel formulate de părți,

ținând cont de dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. și

răspunzând tuturor criticilor.

Ca atare,

motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Criticile

vizând momentul de la care curg penalitățile de întârziere

vizează situația de fapt, astfel că, pentru considerentele

anterior arătate, nu pot constitui obiect al analizei instanței de

recurs.

încadrate de recurenți în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

vizează aplicarea greșită a dispozițiilor legale, ceea ce

ar conduce la acordarea unui cuantum al daunelor morale prea mic în raport de

criteriile aplicabile conform dispozițiilor legale și

jurisprudenței în materie.

Contrar

susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre conformă dispozițiilor art. 49 alin, 1

pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora daunele morale

se calculează potrivit legislației și jurisprudenței din

România.

Temeiul

despăgubirilor morale solicitate de reclamanți izvorăște

din fapta delictuală a conducătorului auto asigurat F.,

materializată în producerea evenimentului rutier din data de 08 iulie

2012, soldat cu decesul concubinului reclamantei A., respectiv copiii

reclamantei, B. și C., împrejurare care atrage incidența

dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, precum și

celor ale art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Odată

admisă posibilitatea reparației bănești a daunelor morale

se ridică problema cuantificării acestor daune, în condițiile în

care nu există și nici nu poate exista un criteriu obiectiv de

natură economică în baza căruia să se poată stabili

acest lucru.

Daunele

morale constituie consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate

în bani, deci cu un conținut neeconomic și care rezultă din

atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale

și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor

referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în

plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate,

măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării, etc.

În

legătură cu natura daunelor morale, așa cum se desprinde din

literatura juridică și din practica judiciară, acestea, în

principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la

nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când

existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin

folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee

realităților materiale și întinderea ei nu poate fi determinată

decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar și nu prin operare cu criterii

precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor

îl are posibilitatea de orientare a instanței în cunoașterea

sufletului uman și a reacțiilor sale.

Din

perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât

instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor

Omului atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de

față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite

de legislația națională, ci au avut în vedere și o

judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative

suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate

aceste aspecte, circumstanțiale situației particulare deduse judecății,

au fost expuse în raționamentul logico-juridic al soluției

pronunțate în ce privește determinarea despăgubirilor, menite

să asigure o reparație justă și echitabilă a

prejudiciului suferit de reclamanți.

În materia

daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează,

practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că

nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că

problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o

cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum

ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de

cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care

vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii

de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși

stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu

nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să

aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative

suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța

valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori

și intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării, măsura în care i-a fost afectată

situația familială, profesională și socială.

Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit

echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate,

în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje

care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge

însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce

se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt

obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra

despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele

particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași

jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze

un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în

care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată.

Suma de bani

acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o

sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să

aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar

atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura

posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie

să le îndure.

Despăgubirea

bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin

însăși destinația ei - aceea de a ușura situația

persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică

cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a

împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata

suferințelor psihice încercate de terța persoană

păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul

situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima

accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în

timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a

unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca

despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc

imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru

a-și păstra caracterul de "satisfacție

echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care

să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de

lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără

justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele

acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze

un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul

asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au

îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane

păgubite.

În

speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate,

instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamanți

ca urmare a decesului concubinului reclamantei și, respectiv tată

vitreg al copiilor acesteia, pentru care s-a solicitat angajarea

răspunderii civile obligatorii a asigurătorului, precum și la

criteriul echității și principiul

proporționalității cu dauna suferită, a căror aplicare

era de natură să asigure înlăturarea unei posibile

îmbogățiri fără justă cauză a terțelor

persoane păgubite.

În

privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a

despăgubirilor acordate și stabilirea unei sume majorate

acordată cu titlu de daune morale în raport de probele care relevă

impactul și consecințele pe care le-a suferit pe plan fizic, social

și emoțional, Înalta Curte reține că acestea nu pot forma

obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care

implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt,

constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced

cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 304

C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul

judiciar.

Relativ la

cuantumul daunelor morale recurenții mai susțin că, întrucât

intimata nu le-a notificat respingerea pretențiilor de despăgubire

și motivele respingerii în termen de 3 luni de la avizarea producerii

evenimentului asigurat, sunt îndreptățiți să solicite

instanței să constate că asigurătorul este obligat ope

legis la plata despăgubirilor conform pretențiilor de

despăgubire formulate în cererea de despăgubire.

În acest

contest, recurenții susțin că scadența obligației de

plată a despăgubirii este de 10 zile de la data depunerii ultimului

document necesar soluționării cererii de despăgubire, în

speță data de 23 februarie 2013, în raport cu dispozițiile art.

36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Această

susținere nu poate fi primită.

Astfel, legea

nu prevede obligația asigurătorului de a plăti daunele morale

solicitate de persoanele vătămate prin producerea unor accidente la

nivelul pretențiilor acestora și la momentul solicitării lor.

Situația

despăgubirilor și a penalităților datorate de către

asigurător este reglementată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de

Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind

asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse

prin accidente de vehicule. Conform art. 36 din Ordinul menționat,

despăgubirea se plătește de către asigurător în

maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii

și cuantificării daunei, solicitat în scris de către

asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o

hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de

despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat

distinge două momente în raport de care asigurătorul are

obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează

ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care

consacră principiul stabiliții și acordării

despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre

persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul

RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum

10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și

cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă

la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale

judiciară, situație în care obligația de plată a

asigurătorului începe să curgă de la data la care a primit

hotărârea judecătorească definitivă. Or, în cauză,

despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii

riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în

cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurător

RCA, context în care penalitățile de întârziere nu pot fi acordate

decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit

hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de

despăgubiri pe care este obligat să o plătească.

Rezultă

că până la pronunțarea unei hotărâri

judecătorești definitive care să stabilească un anumit

cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter cert, lichid și

exigibil pentru a fi purtătoare de penalități.

În

speță, nu s-a ajuns la un consens între reclamanți și

societatea de asigurare, neexistând o înțelegere cu privire la cuantumul

despăgubirii, astfel încât să fie aplicabile dispozițiile art.

36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011 astfel cum susțin

recurenții, respectiv plata pe cale amiabilă în termen de 10 zile de

la data depunerii ultimului document necesar soluționării cererii de

despăgubire, dat fiind că reclamanții și societatea de asigurare

cuantifică în mod fundamental diferit acest prejudiciu.

Nu se poate

reține nici încălcarea principiului nediscriminării, astfel cum

susțin recurenții întrucât, în stabilirea cuantumului daunelor

morale, instanța de apel a ținut seama de criteriile stabilite de

jurisprudența în materie, în acord cu principiile ce se degajă din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, raportat la

situația concretă din speță.

În acest

sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod

constant, că art. 14 din Convenție, care reglementează

principiul nediscriminării, completează celelalte dispoziții

substanțiale ale Convenției sau ale Protocoalelor sale

adiționale, nu are o existență de sine stătătoare,

independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Pentru

considerentele arătate, recursul declarat de reclamanți este nefondat

și urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B., C. și A. împotriva

Deciziei nr. 1577 din 19 octombrie 2015 a Curții de Apel București,

secția a VI a civilă,

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 09 iunie 2016.

Procesat

de GGC - NN