ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1316/2016

Decizia nr. 1316/2016 Asupra cauzei de față, deliberând, constata următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, reclamanții A., B., C. au chemat în judecată pe pârâta SC D. SA solicitând instanței de judecată obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: a) despăgubiri civile reprezentând daune materiale și daune morale pentru prejudiciul material, psiho-afectiv și emoțional cauzat reclamanților de decesul lui E., în accidentul rutier din data de 08 iulie 2012 produs de numitul F., după cum urmează: 1. Către reclamanta A.: (i) Daune materiale reprezentând suma de 1920 lei; (ii) Daune morale reprezentând suma de 100.000 euro (în iei la cursul B.N.R.

din ziua efectuării plații); 2. Către reclamantul C.: (i) Suma de 175 lei cu titlu de prestație periodică lunară, de la data avizării de daună și până la majorat sau, daca se va afla în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani; (ii) Daune morale reprezentând suma de 75.000 euro (în lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plății); 3. Către reclamantul B. suma de 75.000 euro (în lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plății) cu titlu de daune morale; b) penalități legale de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere pentru sumele acordate cu titlu de despăgubire calculate, în principal, începând cu data de 23 februarie 2013 (scadența obligației de plată a despăgubirii) și până la achitarea integrală a acesteia.

În subsidiar, a solicitat acordarea penalităților de întârziere de la expirarea termenului maxim de 3 luni de la avizarea daunei, respectiv de la data de 12 mai 2013, până la achitarea integrală a despăgubirii acordate conform petitului 1; c) cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. Prin Sentința nr. 2800 din 19 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost admisă, în parte, acțiunea privind pe reclamanții A., B., C., fiind obligată pârâta SC D. SA, să plătească reclamantei A. suma de 1920 lei reprezentând daune materiale și suma de 20.000 euro cu titlu de daune morale.

De asemenea, pârâta a fost obligată către reclamanții B. și C. la plata sumei de 10.000 euro, pentru fiecare, cu titlu de daune morale, iar către reclamantul C. la plata unei prestații periodice în sumă de 150 lei lunar de la data avizării dosarului de daună și până la majoratul reclamantului sau până la împlinirea vârstei de 26 ani dacă acesta se află în continuarea studiilor. Pârâta a mai fost obligată la plata către reclamanți a penalităților de întârziere aferente sumelor sus-menționate calculate în procent de 0,2%/zi de întârziere calculate conform art. 37 raportat la art 36 alin. (5) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă puse în aplicare prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâta. Prin Decizia nr. 1577 din 19 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins apelurile, precum și cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții care au formulat următoarele motive: Hotărârea instanței de apel este discriminatorie, deoarece instituie un tratament diferit reclamanților din prezenta cauză în raport cu situațiile comparabile relevate în jurisprudența anexată cauzei, fără a avea o justificare obiectivă sau rezonabilă, iar tratamentul diferențiat nu este justificat de un scop legitim și nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.

I. Decizia recurată este nelegală din perspectiva faptului că este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011 (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) Societatea D. SA nu a notificat reclamanților-recurenți respingerea pretențiilor de despăgubire și motivele respingerii în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat astfel că reclamanții-recurenți au solicitat instanței să constate că asigurătorul este obligat ope legis la plata despăgubirilor conform pretențiilor de despăgubire formulate în cererea de despăgubire și, pe cale de consecință, să îl oblige la plată tuturor despăgubirilor, în cuantumul solicitat prin cererea de despăgubire și ulterior, prin cererea de chemare în judecată.

Asigurătorul este obligat la plata despăgubirii potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire dacă în termen de 3 luni nu și-a îndeplinit obligația de a notifica părțile prejudiciate și motivele pentru care nu a aprobat pretențiile de despăgubire (art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) lit. a) din Ordinul CSA nr. 14/2011). Cererea de despăgubire a îndeplinit toate condițiile impuse de lege, fiind însoțită de toate documentele necesare stabilirii răspunderii și cuantificării daunei. Astfel, reclamanții-recurenți au dovedit asigurătorului îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a asiguratului acestuia, prin depunerea unui dosar de daună complet din care rezulta vinovăția autorului, fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Deși avea toate elementele necesare formulării unui răspuns, D. a manifestat dezinteres și nepăsare în îndeplinirea obligațiilor sale. Pârâta-intimată D., prin forța de constrângere a legiuitorului, este obligată la plata despăgubirilor potrivit pretențiilor de despăgubire formulate de reclamanții A., B. și C. în cererea de despăgubire, precum și la plata penalizării de 0,2% pe zi de întârziere începând cu 23 februarie 2013 (a 11-a zi de la avizare) sau începând cu data de 22 mai 2013 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizare) și până la plata integrală a creanței reclamanților-recurenți, pentru faptul că D. nu și-a îndeplinit obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Din această perspectivă, solicită instanței să constate nelegalitatea deciziei atacate și, aplicând legea specială în materie, să caseze hotărârea și să o trimită spre o nouă judecată, cu dispoziția de aplicare a art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) lit. a) din Ordinul CSA nr. 14/2011 în sensul precizat de reclamanții-recurenți. II. În ce privește daunele morale Hotărârea este nelegală sub aspectul daunelor morale, întrucât, pe de o parte, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii (art. 488 pct. 6 tezele I și II C. proc. civ.), iar pe de altă parte, este dată cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc.

civ.) A. Astfel, la fel ca instanța de fond, nici instanța de apel nu a motivat hotărârea pronunțată cu privire la daunele morale, respectiv diminuarea sumelor solicitate de către cei 3 reclamanți, nu a arătat motivele de fapt și de drept pentru care a admis în parte pretențiile și motivele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, nu a indicat probele pe baza cărora a statuat.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța trebuia să aibă în vedere caracteristicile concrete ale speței, dezvoltate de reclamanții-recurenți în fața primei instanțe și în faza apelului și verificate prin coroborarea înscrisurilor cu declarațiile martorilor audiați, cum sunt: relația de rudenie dintre reclamanți și defunct; gradul de afecțiune existent între aceștia; vârsta victimelor (victima directă sau imediată și victimele indirecte sau mediate); posibilitățile pe care victimele indirecte le aveau anterior decesului; starea familială; împrejurarea că locuiau și gospodăreau împreună cu defunctul; împrejurarea că se aflau în întreținerea defunctului; împrejurarea că prin deces a avut loc o dezmembrare a familiei, copiii defuncților urmând să crească fără a beneficia de sprijinul și îndrumarea părintelui lor, Pe parcursul stadiilor procesuale care au avut loc în prezenta cauză, reclamanții A., C. și B. au dezvoltat prejudiciile afective pe care le-au suferit în urma decesului lui E. și au administrat probe pentru dovedirea consecințelor negative pe care le-a avut accidentul asupra vieții lor.

Instanța de apel a asimilat în mod corect relațiile dintre reclamanții-recurenți și E. unor relații de familie, recunoscând viața de familie dincolo de relația de căsătorie. În schimb, instanța, de apel nu a luat în considerare probele administrate, respectiv rapoartele de evaluare psihologică depuse de către reclamanții-recurenți, arătând în legătură cu acestea că "prima instanță nu a acordat o însemnătate deosebită acestor acte, ele fiind avute în vedere prin coroborare cu celelalte probe și cu susținerile părților". În realitate însă, instanța de apel (ca și prima instanță) nu a analizat rapoartele de evaluare psihologică și nu s-a raportat concluziilor formulate de psihologul specialist, care au relevat amploarea suferințelor și a prejudiciului afectiv.

Prin urmare, hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că instanța nu se raportează la particularitățile cauzei, nu analizează probele invocate de reclamant și nu aplică criteriile obiective stabilite de jurisprudență, pe baza cărora reclamanții au arătat prejudiciile suferite și justificarea daunelor morale solicitate. Hotărârea cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește daunele morale, deoarece, pe de o parte, instanța de apel asimilează relațiile dintre reclamanții-recurenți și E. unor relații de familie, iar, pe de altă parte, limitează în mod nejustificat cuantumul daunelor morale cuvenite reclamanților-recurenți (art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc.

civ.) Cuantumul sumelor acordate cu titlu de daune morale de către prima instanță și menținute de instanța de apel constituie o limitare disproporționată a dreptului de despăgubire, care reduce în mod nejustificat protecția oferită reclamanților și creează un tratament discriminatoriu în comparație cu alte situații asemănătoare. De asemenea, instanța nu a ținut cont de principiul reparării integrale a prejudiciului, principiul echității și de principiul proporționalității, consfințite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceste principii stabilesc dreptul persoanelor prejudiciate la o satisfacție echitabilă pentru prejudiciile suferite, precum și la obținerea despăgubirilor cuvenite într-un termen rezonabil.

Principiul caracterului relativ de satisfacție a despăgubirii se referă la reparația prejudiciului nepatrimonial prin despăgubirea care este cuantificată într-o anumită sumă de bani. Sumele acordate reclamanților-recurenți cu titlu de daune morale sunt excesiv de reduse în raport de natura și intensitatea suferințelor victimelor și nu este păstrată o proporționalitate, un just echilibru între prejudiciul real și efectiv suferit de victime și cuantumul despăgubirilor acordate. B. Cu privire la daunele morale acordate, susțin recurenții că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel nu s-a raportat legislației și jurisprudenței din România (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ.) Astfel, instanța de apel nu s-a raportat dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit căruia daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, desființând astfel o clauză contractuală stabilită prin legea specială care guvernează contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă. Realizarea scopului de protecție socială a victimelor accidentelor rutiere este în strânsă corelație cu îndeplinirea obiectivelor reglementării europene în materia asigurării de răspundere civilă auto, respectiv garantarea unui tratament comparabil și a unei despăgubiri adecvate și suficiente.

Prin Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 (denumită în continuare "Prima directivă") și Directiva 84/5/CEE ("A doua directivă") s-a asigurat, pe de o parte, asigurarea liberei circulații atât a vehiculelor care provin de pe teritoriul Uniunii, cât și a persoanelor aflate la bordul acestora și, pe de altă parte, s-a garantat că victimele accidentelor de circulație cauzate de aceste vehicule vor beneficia de un tratament comparabil, indiferent de locul de pe teritoriul Uniunii în care s-a produs accidentul. Totodată, se prevede că victimelor accidentelor cauzate de autovehicule li se garantează "o despăgubire suficientă" și "un tratament comparabil" indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Uniunii Europene.

Dacă aceste obiective nu se realizează, se poate vorbi despre o limitare nejustificată a dreptului la despăgubire, care afectează protecția socială a victimelor accidentelor rutiere. Statul român, prin instituțiile sale, nu a garantat reclamanților-recurenți obținerea despăgubirii într-un termen rezonabil și într-un cuantum proporțional cu prejudiciul cauzat prin accident, iar instanța de judecată nu a realizat un tratament comparabil al victimelor, ci un tratament discriminator. În cauză, instanța de apel nu a ținut seama de jurisprudența invocată de reclamanții-recurenți și depusă la dosarul cauzei, deși normele legale impun stabilirea despăgubirii în funcție de acest criteriu legal și obiectiv, cel al jurisprudenței, ceea ce constituie un motiv de casare a hotărârii.

În cazul în care cuantumul daunelor morale este mai mic decât jurisprudența relevată, sunt încălcate principiile legalității, echivalenței, nediscriminării, astfel cum s-a întâmplat și în prezenta cauză, în care instanța de apel nu a făcut aplicarea legii, ceea ce constituie motiv de nelegalitate. Ca atare, recurenții susțin că decizia civilă recurată creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art 16 alin. (1) din Legea fundamentală și, pe cale de consecință, se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

De asemenea, recurenții susțin că este nelegală susținerea instanței de apel în sensul că "Despăgubirile morale sunt menite a oferi persoanei ce a suferit un prejudiciu moral o alinare, o ușurare a suferinței acesteia, iar nu un mijloc de îmbogățire a victimei în dauna asigurătorului, sens în care cuantumul acesteia va avea întotdeauna un caracter relativ, posibil inferior așteptărilor acesteia". În primul rând, afirmația instanței că despăgubirile morale nu trebuie să constituie un mijloc de îmbogățire a victimei în dauna asigurătorului denotă subiectivitatea instanței, fiind alterată încrederea în imparțialitatea și independența acesteia.

Atitudinea unilaterală adoptată de către instanță aduce atingere spiritului de obiectivitate, de nepărtinire și de echidistanță, fiind încălcate dreptul la un tratament egal în fața instanțelor judecătorești, dreptul la o instanță imparțială și dreptul la un proces echitabil ai reclamanților-recurenți, astfel cum sunt consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de Constituția României și de Codul de procedură civilă. Astfel, instanța de apel avea obligația să asigure protecția drepturilor reclamanților, recunoscute de reglementarea europeană și de cea națională, să dispună despăgubirea integrală și adecvată a prejudiciilor suferite de reclamanții-recurenți, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În al doilea rând, se poate vorbi despre îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei-intimate. Hotărârea instanței de apel creează premisele unei concurențe neloiale pe piața asigurărilor și a unei îmbogățiri fără just temei a societății de asigurare D., în dauna reclamanților-recurenți, prin comparație cu obligarea altor asigurători în situații comparabile. III. Cu privire la prestațiile periodice Sub aspectul prestațiilor periodice, hotărârea este nelegală, pentru că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 pct. 6 teza I C. proc. civ.) Cu privire la prestația periodică solicitată de reclamantul C., instanța de apel a arătat că prima instanță a avut în vedere salariul minim net pe economie aferent anului 2014, deși în tot cuprinsul sentinței tribunalului Ilfov nu apare acest aspect, iar reclamanții au apelat acest capăt de cerere sub aspectul lipsei totale a justificării de către instanța de fond a diminuării prestației periodice de la 175 lei la 150 de lei.

Astfel, reclamantul C., minor la data producerii accidentului, beneficia de o întreținere voluntară din partea decedatului. Raportat la art. 529 C. civ., obligația de întreținere este în cuantum de o pătrime din venitul brut. Fiindcă nu s-a putut raporta la veniturile defunctului, reclamantul-recurent C. s-a raportat la venitul minim pe economie, care era la data introducerii acțiunii de 800 lei. Rezultă că o pătrime din venitul minim pe economie este de 200 lei, din care reclamantul a solicitat suma de 175 de lei lunar. În mod inexplicabil și nejustificat, instanța de judecată a redus suma de la 175 lei la 150 lei, fără să indice la ce plafon maxim s-a raportat și fără să motiveze acordarea prestației în acest cuantum.

De asemenea, trebuie ținut cont de principiul interesului superior al copilului, consacrat de art. 263 C. civ. IV. Cu privire la penalități de întârziere Sub aspectul penalităților de întârziere, pe de o parte, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii (art. 488 pct. 6 tezele I și II C. proc. civ.), iar pe de altă parte, este dată cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc.

civ.) A. Instanța de apel nu motivează soluția pronunțată raportat la motivele de apel invocate de reclamanții-recurenți în sprijinul acordării penalităților legale de 0/2% pe zi de întârziere, în principal, începând cu data de 23 februarie 2013 (a 11-a zi de la avizarea daunei, care este scadența obligației de plată a despăgubirii) și în subsidiar, de la expirarea termenului maxim de 3 luni de la avizarea daunei, respectiv de la data de 12 mai 2013, până la achitarea integrală a despăgubirii cuvenite.

Nelegalitatea deciziei recurate derivă și din faptul că nu conține motivele pe care se sprijină din perspectiva lipsei analizei motivelor de apel ale reclamanților și probelor invocate de reclamanți în apel, în răspunsul la întâmpinarea D. și în Notele de ședință depuse în apel, prin care au argumentat și au depus jurisprudență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în legătură cu momentul de la care curg penalitățile în cazul parcurgerii procedurii căii amiabile prin acordul părților, impusă de Normele tehnice privind avizarea, constatarea prejudiciilor și plata despăgubirilor, Partea a II-a din Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și legat de unicitatea momentului de la care curg penalitățile pentru daune materiale și morale în aceeași situație.

Datorită acestor omisiuni ale instanței de apel, s-a ajuns la stabilirea unei stări de fapt diferite de cea din realitate, deși apelul este o cale devolutivă de atac, care provoacă o nouă judecată în fond, respectiv s-a ignorat în totalitate parcurgerea de către reclamanți a procedurii reglementate de art. 36 și 38 din Ordinul CSA nr. 14/2011 și toate prevederile legale imperative care reglementează sancțiunile aplicabile asigurătorului în cazul neîndeplinirii, a îndeplinirii defectuoase sau cu întârziere a obligațiilor, care conduc la admiterea capătului de cerere privitor la penalități. Sub acest aspect, hotărârea cuprinde motive contradictorii (art. 488 pct. 6 teza a II-a C. proc.

civ.) Astfel, pe de o parte, instanța de apel reține că prima instanță nu a precizat nici în considerente și nici în dispozitivul sentinței momentul de la care curg penalitățile de întârziere acordate, iar pe de altă parte apreciază că prin încheierea pronunțată de Tribunalul Ilfov în data de 10 februarie 2015, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de lămurire a dispozitivului formulată de pârâta-intimată D., s-ar fi clarificat momentul de la care curg penalitățile, în considerentele încheierii respective reținându-se că penalitățile se aplică doar în cazul în care societatea de asigurare nu plătește de bunăvoie, în termen de 30 zile, sumele stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă.

Fără să se pronunțe asupra motivului de apel al reclamanților-recurenți privitor la penalitățile de întârziere, instanța de apel a reținut, contrar realității probate în dosar, că "interpretarea dată de prima instanță este în acord cu situația din cauză". Există contradicție între aceste considerente și cele reținute la pag. 19 parag. 3 din decizie, în care s-a reținut că "Reclamanții au obținut despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit prin hotărârea apelată în cauză. Prejudiciul moral nu poate fi cuantificat, astfel încât termenul de curgere a penalităților de întârziere să fie cel de 10 zile de la depunerea ultimului document în dosarul de daună". Prin reținerea unor motive străine de natura cauzei, instanța de apel a pronunțat o decizie contrară celor ce rezultă din considerentele deciziei apelate cu privire la momentul de la care curg penalitățile.

B. Hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) Instanța de apel în mod nelegal nu a obligat asigurătorul la plata penalităților de întârziere de la data de 23 februarie 2013, a 11-a zi de la avizarea de daună, prin încălcarea normelor de drept material conținute în art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, care constituie temeiul legal al aplicării sancțiunii penalizării asigurătorului. Legea stabilește coordonatele în care trebuie îndeplinită obligația de despăgubire a asigurătorului RCA, respectiv termenele de soluționare și procedura exactă, sancțiunea pentru nerespectarea acestor obligații fiind prevăzută la art. 37 din același ordin sub forma unor penalități de întârziere.

Prin urmare, privind penalitățile de întârziere, termenul de 10 zile curge de la data hotărârii definitive a instanței de judecată doar în două situații: în cazul în care persoana prejudiciată introduce o acțiune în pretenții direct în instanța de judecată, fără parcurgerea procedurii pe cale amiabilă; în situațiile prevăzute de art. 45 din Ordinul CSA nr. 34/2011. Dispozițiile art. 36 și 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 reglementează scadența obligației de plată a despăgubirilor de care este ținut asigurătorul RCA, precum și dreptul persoanei păgubite de a pretinde penalități de întârziere, cu titlu de sancțiune legală, în ipotezele în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligația de plată a despăgubirilor în termenele prevăzute.

Intenția edictării acestei reglementări a fost aceea de a asigura celeritatea în îndeplinirea obligațiilor de plată ce le revin societăților de asigurare autorizate care încheie polițe de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie. Penalitățile de întârziere la care se referă art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011 au rolul de a acoperi prejudiciul încercat de creditorul obligației de plată a despăgubirilor, ca urmare a achitării acestor despăgubiri cu o mare întârziere față de scadența stabilită prin același ordin.

Acesta este motivul pentru care, ca regulă, momentul de la care încep să curgă penalitățile de întârziere este legat de avizarea de daună și doar prin excepție, în anumite situații cum ar fi ipoteza când se solicită despăgubiri pe calea unei acțiuni, în justiție, fără ca în prealabil asigurătorul să fi fost avizat de producerea daunei, sau când persoana păgubită s-a constituit parte civilă în procesul penal, iar societatea de asigurare a fost citată în respectivul litigiu în calitate de asigurător de răspundere civilă etc., momentul de la care încep să curgă penalitățile de întârziere este stabilit în funcție de data primirii unei hotărâri judecătorești definitive cu privire la suma stabilită cu titlu de despăgubiri.

Având în vedere dispozițiile art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011, este în spiritul unei interpretări logice a textului ca în ipoteza în care asigurătorul nu a solicitat în scris și alte documente, scadența obligației de plata a despăgubirii să fie fixată în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar soluționării cererii de despăgubire, în speța data de 23 februarie 2013. Cum pârâta-intimata nu a mai solicitat alte înscrisuri și nici nu a anunțat persoanele păgubite despre intenția sa de a efectua investigații proprii, data la care obligația de plată a despăgubirilor a devenit scadentă și de la care au început să curgă penalitățile de întârziere este data de 23 februarie 2013. Nu poate fi reținut argumentul instanței de apel în sensul că numai instanța de judecată este în măsură să stabilească daunele morale.

Atât asigurătorului în procedura cererii și ofertei de despăgubire, cât și instanței de judecată le este direct aplicabil art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011 care prevede că daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Neacordarea penalităților de întârziere de la 13-a zi sau din prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea daunei și formularea pretențiilor de despăgubire, pe lângă faptul că instituie un tratament discriminator aplicat reclamanților-recurenți, conduce la încurajarea unui comportament contravențional al intimatei.

Potrivit, art. 63 lit. a) din Legea nr. 136/1995, constituie contravenție neplata la termen a despăgubirilor datorate din asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, către persoanele păgubite sau către asigurați, în condițiile normelor emise în baza art. 53. Recurenții solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata SC D. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele: În primul rând trebuie subliniat că, deși motivele de recurs sunt amplu dezvoltate, multe susțineri vizează situația de fapt și probele.

Aceste critici nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs. 1. Cu referire la cazul de modificare fondat pe prevederile pct. 6 al art. 488 C. proc.

civ., astfel cum a fost invocat de recurenți - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii - se observă că în speță susținerile recurenților nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății, fiind pe deplin și coerent susținută de considerente care nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv. Susținerea recurenților în sensul că hotărârea ar fi nemotivată cu privire la daunele morale, prestațiile periodice, cuantumul indemnizației și penalitățile de întârziere, întrucât instanța de apel a preluat argumentele primei instanțe este nefondată.

Astfel, instanța de control judiciar a argumentat soluția în raport de fiecare motiv de apel, iar faptul că a ajuns la concluzia primei instanțe, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și susțin decizia adoptată, iar varianta lipsei motivării hotărârii poate fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului, ceea ce nu este cazul în speță.

Astfel, instanța de apel a considerat ca fiind neîntemeiate susținerile reclamanților referitoare la cuantumul indemnizației, având în vedere că la dosar nu s-a depus dovada veniturilor salariale ale defunctului, astfel că prima instanță a avut în vedere salariul minim net pe economie aferent anului 2014. Calculele prezentate de recurenți privind cuantumul indemnizației vizează reaprecierea situației de fapt, astfel că nu poate fi analizată în recurs, însă criteriul aplicabil este cel prevăzut de art. 529 din noul C. civ., potrivit căruia, cuantumul indemnizației este de o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii. În ce privesc penalitățile de întârziere, în legătură cu care instanța de apel a considerat că soluția tribunalului este corectă, critica este de asemenea nefondată pentru argumentele anterior prezentate.

Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia motivarea privind momentul de la care curg penalitățile de întârziere ar fi contradictorie. Instanța de apel a reținut că încheierea din 10 februarie 2015, prin care s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinței instanței de fond nu a fost apelată. Faptul că instanța a reținut că penalitățile curg numai în situația în care asigurătorul nu plătește în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care sunt stabilite despăgubirile, soluție care oricum era stabilită de tribunal, definitivă prin neapelare, nu reprezintă o motivare contradictorie de natură să atragă casarea hotărârii. Așa fiind, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de părți, ținând cont de dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc.

civ. și răspunzând tuturor criticilor. Ca atare, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat. Criticile vizând momentul de la care curg penalitățile de întârziere vizează situația de fapt, astfel că, pentru considerentele anterior arătate, nu pot constitui obiect al analizei instanței de recurs. 2. Criticile încadrate de recurenți în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greșită a dispozițiilor legale, ceea ce ar conduce la acordarea unui cuantum al daunelor morale prea mic în raport de criteriile aplicabile conform dispozițiilor legale și jurisprudenței în materie. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a pronunțat o hotărâre conformă dispozițiilor art. 49 alin, 1 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora daunele morale se calculează potrivit legislației și jurisprudenței din România.

Temeiul despăgubirilor morale solicitate de reclamanți izvorăște din fapta delictuală a conducătorului auto asigurat F., materializată în producerea evenimentului rutier din data de 08 iulie 2012, soldat cu decesul concubinului reclamantei A., respectiv copiii reclamantei, B. și C., împrejurare care atrage incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, precum și celor ale art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Ordinul CSA nr. 14/2011. Odată admisă posibilitatea reparației bănești a daunelor morale se ridică problema cuantificării acestor daune, în condițiile în care nu există și nici nu poate exista un criteriu obiectiv de natură economică în baza căruia să se poată stabili acest lucru.

Daunele morale constituie consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc. În legătură cu natura daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale și întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar și nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale.

Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanțiale situației particulare deduse judecății, au fost expuse în raționamentul logico-juridic al soluției pronunțate în ce privește determinarea despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanți.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamanți ca urmare a decesului concubinului reclamantei și, respectiv tată vitreg al copiilor acesteia, pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului, precum și la criteriul echității și principiul proporționalității cu dauna suferită, a căror aplicare era de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză a terțelor persoane păgubite.

În privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate și stabilirea unei sume majorate acordată cu titlu de daune morale în raport de probele care relevă impactul și consecințele pe care le-a suferit pe plan fizic, social și emoțional, Înalta Curte reține că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Relativ la cuantumul daunelor morale recurenții mai susțin că, întrucât intimata nu le-a notificat respingerea pretențiilor de despăgubire și motivele respingerii în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, sunt îndreptățiți să solicite instanței să constate că asigurătorul este obligat ope legis la plata despăgubirilor conform pretențiilor de despăgubire formulate în cererea de despăgubire. În acest contest, recurenții susțin că scadența obligației de plată a despăgubirii este de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar soluționării cererii de despăgubire, în speță data de 23 februarie 2013, în raport cu dispozițiile art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Această susținere nu poate fi primită. Astfel, legea nu prevede obligația asigurătorului de a plăti daunele morale solicitate de persoanele vătămate prin producerea unor accidente la nivelul pretențiilor acestora și la momentul solicitării lor. Situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurător este reglementată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Conform art. 36 din Ordinul menționat, despăgubirea se plătește de către asigurător în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabiliții și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Or, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurător RCA, context în care penalitățile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească. Rezultă că până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter cert, lichid și exigibil pentru a fi purtătoare de penalități.

În speță, nu s-a ajuns la un consens între reclamanți și societatea de asigurare, neexistând o înțelegere cu privire la cuantumul despăgubirii, astfel încât să fie aplicabile dispozițiile art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011 astfel cum susțin recurenții, respectiv plata pe cale amiabilă în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar soluționării cererii de despăgubire, dat fiind că reclamanții și societatea de asigurare cuantifică în mod fundamental diferit acest prejudiciu. Nu se poate reține nici încălcarea principiului nediscriminării, astfel cum susțin recurenții întrucât, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de apel a ținut seama de criteriile stabilite de jurisprudența în materie, în acord cu principiile ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, raportat la situația concretă din speță.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant, că art. 14 din Convenție, care reglementează principiul nediscriminării, completează celelalte dispoziții substanțiale ale Convenției sau ale Protocoalelor sale adiționale, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Pentru considerentele arătate, recursul declarat de reclamanți este nefondat și urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B., C. și A. împotriva Deciziei nr. 1577 din 19 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI a civilă, Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 iunie 2016. Procesat de GGC - NN