ÎCCJ, decizie (scj.ro #126171)

Antrenarea răspunderii civile delictuale a consiliului județean pentru neîndeplinirea obligației de  întreținere a drumurilor județene în vederea asigurării siguranței circulației. Decesul unei persoane cauzat de existența unei gropi în carosabil. Rezoluție de neîncepere a urmării penale pentru inexistența faptei de ucidere din culpă. Acordarea de despăgubiri materiale. Prezumția legală a prejudiciului nepatrimonial în beneficiul rudelor victimei. Despăgubiri morale.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

daune materiale

despăgubiri morale

faptă ilicită

prejudiciu

prezumții

NCC, art. 1357,art. 1376, art. 1381 - 1382, art. 1390, art. 1391

O.G. nr. 43/1997

C.proc.pen. din 1997, art. 346

1

.

Rațiunea dispozițiilor art. 346 alin. (3) C.proc.pen este aceea a neacordării despăgubirilor civile atunci când infracțiunea nu există, iar nu în situația în care fapta îmbracă o altă formă a ilicitului și a fost săvârșită de altcineva decât cel care a făcut obiectul cercetării penale.

Astfel, în condițiile în care prin rezoluția procurorului s-a dispus neînceperea urmăririi penale chiar față de victimă sub aspectul săvârșirii de către acesta a infracțiunii de ucidere din culpă (pe temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C.pr.pen. tocmai pentru că fapta nu există), inexistența răspunderii penale a victimei (care nu și-a provocat singură accidentul) nu poate avea semnificația inexistenței unei fapte ilicite de natură civilă, câtă vreme nu fapta sa  a fost aceea generatoare de prejudicii.

Cum reclamanții fac parte din categoria persoanelor enumerate în art. 1391 alin. (2) teza I C.civ., în mod corect instanța a prezumat, în ce-i privește, existența prejudiciului nepatrimonial.

Secția I civilă, decizia nr.2075  din 7 octombrie 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 24.04.2012, reclamanții D.I., D.M. și D.O.F. au chemat în judecată pe pârâții Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale - CNADNR și Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, solicitând obligarea la plata de daune materiale în valoare de 15.000 lei, acordarea unei pensii de întreținere pentru reclamanta D.I., daune morale în valoare de 500.000 euro.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că la data de 05.12.2011, D.G. conducea o bicicletă pe drumul DJ 506, îndreptându-se către gara din comuna Gălăteni, pentru a ajunge la serviciu în București. Pe drum, la km 61+600 m, pe partea dreaptă a carosabilului, pe sensul său de  mers,  a  intrat  cu  roata  din  față  a  bicicletei într-o groapă pe care nu a putut să o observe, datorită întunericului de la acea oră, moment în care janta roții din față s-a rupt.

Din impact a rezultat decesul lui D.G., toate acestea fiind detaliate în dosarul de cercetare penală nr. xx12/P/2011 aflat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria (în care s-a dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 178 C.p.).

În opinia reclamanților, cele care se fac vinovate de săvârșirea acestei infracțiuni sunt autoritățile și instituțiile Statului Român, care dau dovadă de iresponsabilitate și neglijență față de cetățeni. Mai mult, de la momentul decesului și până în prezent, groapa  a rămas neatinsă, chiar s-a mărit, autoritățile nefăcând nimic în acest sens.

În urma decesului intervenit în condițiile menționate, soția supraviețuitoare a fost nevoită să facă, împreună cu copiii săi, cheltuieli cu ocazia înmormântării și ulterior, a pomenirilor conform datinilor creștinești.

De asemenea, defunctul acorda întreținere reclamantei D.I., care nu realizează venituri, astfel încât s-a solicitat ca pentru aceasta să fie acordată o pensie de întreținere la nivelul minim pe economie.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 1357 și urm. C.civ. art. 1382, 1381, 1390 și urm. C.civ., OG nr. 84/2003.

Reclamanții au formulat cerere precizatoare prin care au arătat că înțeleg să cheme în judecată și Consiliul Județean Teleorman - Administrația Drumurilor, pentru a fi obligat la plata de daune materiale în cuantum de 15.000 lei, acordarea unei pensii de întreținere pentru reclamanta D.I. Cuantumul daunelor morale solicitate a fost precizat la suma de 2.200.000 lei.

La data de 11.02.2013, sub aspectul cadrului procesual, în raport de modificările legislative intervenite, tribunalul a dispus introducerea în cauză a pârâtului Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine (în locul Ministerului Transporturilor)

Prin sentința civilă nr. 178 din 10.02.2014, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins, pentru  lipsă calitate  procesuală pasivă, acțiunea îndreptată împotriva pârâților CNADNR și Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții. A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei  calității  procesuale  pasive  a  pârâtului  Consiliul  Județean  Teleorman  și  a  admis în parte acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu acest pârât, pe care l-a obligat să plătească  reclamanților  suma  de 50.000 lei cu titlul de daune morale. A respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor formulate de reclamanți.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că accidentul s-a produs la data de 05.12.2011, pe DJ 506 Km 61+600 m, în localitatea Frăsinet, așadar, în intravilanul unei localități rurale, pe un drum județean.

Potrivit art. 22 din OG nr. 43/1997, „Administrarea drumurilor județene se  asigură de  către  consiliile județene, iar a drumurilor de interes local de către consiliile locale pe raza administrativă a acestora. Fac excepție sectoarele de drumuri județene, situate în intravilanul localităților urbane, inclusiv lucrările de artă, amenajările și accesoriile aferente, care vor fi în administrarea consiliilor locale respective".

Față de această dispoziție legală, tribunalul a reținut că drumurile județene sunt administrate de consiliile județene, iar drumurile de interes local sunt administrate de consiliile locale. În prezenta cauză este vorba despre un drum județean și nu despre un drum de interes local, având în vedere că asigură legătura dintre localitățile din județ, trecând prin intravilanul mai multor localități.

Cea de-a doua ipoteză a textului normativ stabilește o excepție de la regula potrivit căreia drumurile județene sunt administrate de către consiliile județene. Această excepție privește însă numai sectoarele de drum județean situate în intravilanul localităților urbane. Întrucât comuna Frasinet nu este o localitate urbană, ci o localitate rurală, tribunalul a constatat că această excepție nu este incidentă în cauză.

În consecință, fiind aplicabilă  prima teză a art. 22 din OG nr. 43/1997, s-a reținut că sarcina administrării sectorului de drum județean - D 506, km6l+600m, situat în intravilanul comunei Frasinet, revine consiliului județean pe raza căruia se află situat, respectiv Consiliului Județean Teleorman.

Totodată, s-a constatat că din întreaga reglementare a OG nr. 43/1997 rezultă că au fost precis delimitate autoritățile cărora le revine sarcina administrării unei anumite porțiuni de drum public pe teritoriul Românei, iar potrivit art. 40 alin. (1) teza I din OG nr. 43/1997 „

Drumurile trebuie să fie semnalizate și menținute în stare tehnica corespunzătoare desfășurării traficului în condiții de siguranța de către, administratorul drumului

.''

Ca atare, tribunalul a concluzionat că nu se poate stabili o astfel de răspundere decât în sarcina administratorului drumului, așa încât, față de cele reținute anterior, a apreciat că are calitate procesuală pasivă în cauză numai Consiliul Județean Teleorman, nu și pârâții C.N.A.D.N.R. și Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții.

Față de temeiul juridic invocat de către reclamanți în formularea pretențiilor - art. 1357 C.civ., tribunalul a examinat întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în privința pârâtului Consiliul Județean Teleorman.

S-a reținut că, potrivit art. 1357 C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

Astfel, s-a constatat, conform celor reținute în rezoluția emisă la 20.03.2012 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria, (prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 178 C.p.) și susținute de întregul material probator administrat în instanță că, la data de 05.12.2011, în jurul orelor 04.10, numitul D.G. conducea o bicicletă pe DJ 506, din direcția comuna Băbăița către comuna Găleteni, transportând două găleți din material plastic. În momentul în care a ajuns la km 61+600 m, în intravilanul comunei Frăsinet, pe partea dreaptă a drumului, pe sensul de mers către comuna Găleteni, acesta a intrat cu roata din față a bicicletei într-o groapă aliată pe sensul său de mers, pe partea carosabilă și pe care nu a observat-o la timp din cauza întunericului, dezechilibrându-se și căzând pe partea carosabilă, întrucât janta roții din față a bicicletei s-a rupt la impactul cu groapa,

Din raportul de necropsie emis de Serviciul de Medicină Legală Teleorman, a rezultat că „moartea numitului D.G. a fost violentă, aceasta datorându-se asfixiei mecanice prin aspirat sanguin, consecința unui traumatism cranio-facial cu fractură a piramidei nazale. Leziunile s-au putut produce prin lovire de corp dur - cădere de pe bicicletă." Așadar, leziunile produse prin lovirea de carosabil consecutiva căderii de pe bicicletă au putut conduce la decesul lui D.G. Sângele recoltat de la decedat nu a conținut urme de alcool. Ca atare, a fost apreciată neîntemeiată susținerea pârâtului Consiliul Județean Teleorman în sensul că defunctul se afla sub influența alcoolului în momentul producerii accidentului.

Având în vedere că defunctul a fost găsit în imediata apropiere a unei gropi existente în carosabil, de dimensiuni apreciabile conform celor menționate în procesul-verbal de cercetare la fața locului, iar janta roții din față a bicicletei era îndoită, suferind o deformare accentuată, (aspecte rezultate și din fotografiile efectuate la fața locului și depuse la dosar) deplasarea în aceste condiții fiind imposibilă, tribunalul a reținut că procurorul a ajuns la o concluzie care este susținută de probele administrate, în sensul ca dezechilibrarea biciclistului a fost cauzată de groapa din carosabil, pe care nu a observat-o la timp.

Pe aspectul condițiilor răspunderii civile delictuale, tribunalul a reținut că trebuie întrunite cumulativ patru condiții: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și săvârșirea faptei ilicite cu vinovăție.

Referitor la existența unei fapte ilicite, aceasta poate consta nu numai într-o acțiune, ci și într-o inacțiune, respectiv în neluarea măsurilor necesare de către autorul faptei ilicite, dacă acesta avea obligația legală pentru a lua aceste măsuri.

În speță, tribunalul a stabilit că existența gropii în carosabil care a condus la dezechilibrarea biciclistului, căderea acestuia și decesul sau reprezintă o încălcare a obligațiilor legale referitoare la întreținerea corespunzătoare a drumului județean care revin pârâtului Consiliul Județean Teleorman, întrucât potrivit art. 40 alin. (1) teza I din OG nr. 43/1997

„

Drumurile trebuie să fie semnalizate și menținute în stare tehnică corespunzătoare desfășurării traficului în condiții de siguranță de către administratorul drumului

."

Susținerea pârâtului Consiliul Județean Teleorman, în sensul viabilității drumului județean, conform situației întocmite la data de 1.11.2011, nu a putut fi reținută în condițiile în care aceasta a fost contrazisă de împrejurarea dovedită, a existenței în carosabil, la data de 05.12.2011, a gropii menționate.

Astfel, neluarea măsurilor corespunzătoare, adecvate pentru a asigura siguranța circulației reprezintă o acțiune ilicită.

S-a apreciat că este îndeplinită și condiția existenței unui prejudiciu, defunctul fiind soțul reclamantei D.I. și tatăl reclamanților D.M. și D.O.F., cei care au suportat cheltuielile materiale prilejuite de înmormântarea și pomenirile făcute pentru defunct.

De asemenea, există legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtului și prejudiciul cauzat reclamanților întrucât cauza producerii decesului a constituit-o existența în carosabil a gropii respective, de dimensiuni apreciabile, responsabilitatea pentru existența acesteia revenind Consiliului Județean Teleorman.

Tribunalul nu a putut reține și culpa biciclistului în producerea accidentului, neidentificând o obligație care să-i revină acestuia potrivit regulilor de circulație și care să fi fost încălcată, faptul transportării pe bicicletă a unor încărcături și circulația pe timp de noapte nereprezentând astfel de încălcări.

Referitor la vinovăția în săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, tribunalul a apreciat că neluarea măsurilor de astupare a gropii și de înlăturare a pericolului, în condițiile în care exista obligația legală de întreținere continuă a drumului, astfel încât să se poată circula pe acesta în condiții de siguranță, reprezintă o inacțiune culpabilă a pârâtului Consiliul Județean Teleorman. Cum sub aspectul răspunderii civile delictuale, vinovăția presupune atât modalitatea intenției, cât și pe cea a culpei, a rezultat că și această condiție este întrunită în cauză.

Apărarea formulată de către pârât, în sensul că nu pot fi acordate despăgubiri civile, având în vedere că prin rezoluția procurorului s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 178 C.p., în temeiul art. 10 lit. a) C.p., față de dispozițiile art. 346 alin. (3) și art. 22 C.p.p., precum și față de renunțarea la orice despăgubire a reclamantei D.I. în faza cercetărilor efectuate în dosarul penal, a fost înlăturată de către tribunal.

În acest sens, s-a făcut trimitere la prevederile art. 1365 C.civ. conform cărora „instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite."

Instanța a apreciat că rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale a fost justificată de neimplicarea unei alte persoane în mod direct în producerea accidentului, în cauză neangajându-se răspunderea penală a vreunei persoane pentru producerea accidentului și nepunându-se problema vreunei răspunderi de orice natură a vreunei persoane juridice.

De aceea, tribunalul a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 346 alin. (3) C.p.p. și nici cele ale art. 22 C.p.p., acestea din urmă vizând o altă situație, respectiv existența unei hotărâri definitive a unei instanțe penale, ceea ce nu este cazul.

S-a considerat că precizarea, din cadrul declarației date în fața organului de cercetare penală, a reclamantei D.I., în sensul că nu pretinde despăgubiri, dar aceasta în condițiile în care nu se stabilise implicarea vreunei persoane în producerea accidentului și nu a beneficiat de asistență juridică, nu poate produce consecințe asupra dreptului său și al celorlalți reclamanți de a pretinde despăgubiri de la pârât, atât timp cât termenul de prescripție nu s-a împlinit.

Referitor la cuantumul prejudiciului material (de 15.000 lei) pretins, instanța a constatat că la dosar nu au

fost depuse înscrisuri care să facă, măcar parțial, dovada pretențiilor și că deși este de înțeles că în asemenea împrejurări tragice, reclamanții nu au avut reprezentarea necesității păstrării unor dovezi scrise ale cheltuielilor efectuate la momentul înmormântării, astfel de probe nu au fost prezentate nici pentru cheltuielile ulterioare și nu rezultă cu certitudine nici din proba cu martori administrată.

Ca atare, reținând că nu s-a făcut dovada prejudiciului material, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

În privința solicitării de acordare, către reclamanta D.I., a unei pensii, calculate la nivelul venitului minim pe economie, aceasta fiind lipsită de întreținerea pe care i-o acorda defunctul soț, tribunalul a făcut referire la dispozițiile art. 1390 C.civ., constatând că nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru asigurarea unei asemenea prestații, față de împrejurarea că reclamanta este o persoană majoră, aptă de muncă, având posibilitatea de a se întreține prin prestarea unor activități remunerate.

Cât privește prejudiciul moral solicitat de către reclamanți și evaluat de către aceștia la 2.200.000 lei, tribunalul a reținut că reclamanții au suferit, fără îndoială, un prejudiciu, prin decesul soțului și respectiv, tatălui lor, pe care l-a cuantificat la nivelul sumei de 50.000 lei, constatând, față de prevederile art. 1391 alin. (2) C.civ., că instanța este cea care face evaluarea, în funcție de valorile lezate.

Împotriva sentinței au declarat apeluri reclamanții și pârâtul Consiliul Județean Teleorman - Administrația Drumurilor, criticând soluția pentru nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 22/A din 14 ianuarie 2015, Curtea de Apel București,  Secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâtul Consiliul Județean Teleorman, ca nefondat. A admis apelul reclamanților și a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pe pârâtul Consiliul Județean Teleorman - Administrația Drumurilor să plătească reclamanților 15.000 lei reprezentând despăgubiri materiale și 135.000 lei reprezentând despăgubiri morale. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea a apreciat, cu referire la apelul pârâtului, caracterul nefondat al criticilor, întrucât tribunalul a constatat în mod corect, față de situația de fapt reținută în cauză, care nu a fost contestată, că sunt întrunite în mod cumulativ toate condițiile legale pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a apelantului-pârât pentru fapta proprie, respectiv: 1. existența unei fapte ilicite; 2. existența unui prejudiciu; 3. existența raportului de cauzalitate între acestea și 4. vinovăția pârâtului.

Astfel, cu privire la condiția existenței faptei ilicite, aceasta a fost stabilită, în mod corespunzător, ca fiind reprezentată de încălcarea unei obligații legale, respectiv cea prevăzută de art. 40 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor.

Apelantul-pârât a susținut că în mod greșit s-a raportat tribunalul, în analiza acestei condiții, la dispozițiile O.G. nr. 43/1997, deoarece acest act normativ nu a fost invocat de către reclamanți în motivarea în drept a cererii de chemare în judecată, ci doar dispozițiile O.U.G. nr. 84/2003, critică înlăturată de curte, câtă vreme în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, reclamanții au detaliat împrejurările care, în opinia acestora, conturează elementele faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, arătând că autoritățile chemate în judecată se fac vinovate de faptul că autorul lor a intrat cu roata din față a bicicletei într-o groapă din carosabil, cauzată de lipsa de întreținere a carosabilului.

Dispozițiile O.U.G. nr. 84/2003 au fost invocate de către reclamanți pentru justificarea calității procesuale pasive a pârâților și au fost reținute ca atare de către prima instanță de fond, care a constatat că numai apelantul-pârât Consiliul Județean - Administrația Drumurilor are calitatea de administrator al sectorului de drum unde s-a produs incidentul soldat cu decesul autorului reclamanților.

A fost înlăturată, de asemenea, susținerea apelantului-pârât conform căreia acesta ar fi făcut dovada faptului că nu a săvârșit fapta ilicită pretinsă de către reclamanți conform Inventarului întocmit la data de 01.12.2011 de către Direcția Dezvoltare Locală din cadrul Consiliului județean Teleorman cu privire la starea de viabilitate a drumurilor județene, în care s-a reținut că starea Drumului Județean 506 km 58+000-71+000 era foarte bună.

A arătat instanța de apel, ca mijlocul de probă invocat de către pârât nu este suficient pentru a dovedi că ar fi luat toate măsurile corespunzătoare, adecvate pentru a garanta siguranța circulației, fiind chiar contrazis de restul probelor administrate în cauză, constând în procesul-verbal de cercetare la fața locului din data de 05.12.2011, planșele foto și procesul-verbal din data de 05.12.2011 întocmit de specialistul criminalist din cadrul IPJ Teleorman, probe care au relevat existența gropii în carosabil la data menționată.

Pornind de la definiția faptei ilicite, conform căreia aceasta este orice faptă, atât comisivă, cât și omisivă, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane, s-a reținut că în speță, fapta ilicită constă în omisiunea pârâtului, în calitate de administrator al sectorului de drum pe care s-a produs incidentul rutier, de a-l menține în stare tehnică corespunzătoare desfășurării traficului, în condiții de siguranță.

Tot astfel, a fost înlăturat ca nefondată, critica pârâtului, conform căreia tribunalul ar fi făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 346 alin. (3) și art. 10 lit. a) C.p.p., ignorând faptul că încetarea procesului penal a fost dispusă pentru motivul că „fapta nu există".

Or, prin rezoluția din data 20.03.2012, Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria a dispus neînceperea urmăririi penale față de D.G. sub aspectul săvârșirii de către acesta a infracțiunii de ucidere din culpă prevăzute de art. 178 C.p. Având în vedere că răspunderea penală este personală, activitatea de cercetare penală desfășurată față de persoana autorului reclamanților, D.G., nu are nicio consecință juridică sub aspectul reținerii în cauza de față a elementelor răspunderii civile delictuale în sarcina apelantului-pârât Consiliul Județean Teleorman - Administrația Drumurilor.

Prin urmare, tribunalul nu a făcut o interpretare greșită a prevederilor art. 346 alin. (3) C.p.p. - potrivit cărora „nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul în care fapta imputată nu există ori nu a fost săvârșită de către inculpat" - deoarece în dosarul penal nr. xx12/P/2011 Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria nu a constatat că fapta apelantului-pârât nu există sau că acesta nu ar fi săvârșit vreo faptă penală.

În ce privește condiția existenței unui prejudiciu, s-a constatat că nu poate fi primită critica de netemeinicie potrivit căreia reclamanții nu au dovedit existența prejudiciului.

Astfel, apelantul-pârât a arătat că, deși potrivit art. 1391 alin. (2) NCC, pentru durerea încercată prin moartea victimei, instanța de judecată poate acorda despăgubiri descendenților și soțului victimei, reclamanții nu au făcut dovada unui asemenea prejudiciu, așa cum impuneau prevederile art. 1169 din Codul civil, actualele dispoziții ale art. 249 NCPC.

Din cuprinsul normativ al dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C.civ. - potrivit cărora „instanța de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența urna asemenea prejudiciu" - curtea a reținut că legiuitorul a prezumat existența unui prejudiciu moral constând în durerea provocată de moartea unei rude apropriate (descendent, ascendent, frate/soră sau soț), pe când cerința dovedirii faptului că au suferit ca urmare a decesului victimei este prevăzută de legiuitor doar în sarcina oricărei alte persoane decât cele menționate mai sus.

În al doilea rând, apelantul-pârât a susținut că nu s-a făcut dovada elementelor obiective pe baza cărora tribunalul a realizat cuantificarea daunelor morale, invocând o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 1169 din Codul civil, susținere apreciată neîntemeiată de curte întrucât prejudiciul moral nu este supus acelorași reguli de probațiune ca în cazul prejudiciului economic, deoarece prejudiciul moral nu se probează, ci este supus unor prezumții simple ale judecătorului, chemat să evalueze întinderea prejudiciului moral, pe baza unor criterii obiective.

S-a reținut că tribunalul a motivat întinderea prejudiciului moral, bazându-se pe un singur criteriu, acela că prin decesul soțului, respectiv tatălui reclamanților, aceștia au rămași lipsiți de sprijinul material și moral al acestuia.

Criteriile cu caracter general invocate de către apelantul-pârât în dezvoltarea motivelor de apel - respectiv consecințele negative suferite prin atingerea adusă onoarei și demnității unei persoane, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, consecințele vătămării, măsura în care au fost afectate situația familiară, profesională și socială - nu au fost de natură, în opinia instanței de apel, să conducă la o micșorare a daunelor morale acordate prin hotărârea de primă instanță.

Condiția referitoare la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu a fost apreciată de tribunal ea îndeplinită, existând un lanț cauzal între fapta pârâtului (de a nu lua măsurile necesare pentru întreținerea în stare corespunzătoare a sectorului de drum pe care a avut loc incidentul) și prejudiciul material și moral suferit de reclamanți, aspect combătut de apelantul-pârât în sensul că din concluziile raportului medico-legal de necropsie din 02.03.2012 emis de Serviciul de Medicină Legală Teleorman nu reiese cu certitudine că decesul victimei s-a produs datorită căderii de pe bicicletă, ci doar ca probabilitate.

Or, apelantul-pârât nu a indicat o altă cauză care, în opinia sa, ar fi putut constitui un element care să rupă lanțul cauzal reținut de prima instanță de fond.

Dimpotrivă, curtea a constatat că prima instanță de fond a stabilit în mod corect, din coroborarea raportului medico-legal de necropsie, cu planșele foto, procesul-verbal de cercetare la fața locului și declarațiile aflate în dosarul de cercetare penală, că existența gropii în carosabil este cea care a determinat căderea de pe bicicletă a autorului reclamanților, fapt care i-a produs leziuni la nivelul frunții și a rădăcinii piramidei nazale, infiltrat sanghin epicranian și aspirat sanguin pulmonar, ce au condus la stază și edem pulmonar, decesul victimei datorându-se asfixiei mecanice prin aspirat sanguin.

În ce privește condiția vinovăției apelantului-pârât, susținerea din motivul de apel a constat în aceea că O.U.G. nr. 84/2003 - act normativ invocat de către reclamanți în cererea de chemare în judecată - nu prevede obligații în sarcina consiliului județean, a fost analizată de curte cu ocazia analizei condiției privind existența faptei ilicite. În același timp, s-a constatat că în cadrul acestei critici, apelantul-pârât a confirmat că obligațiile sale legate de administrarea drumului sunt prevăzute de O.G. nr. 43/1997.

Referitor la critica potrivit căreia fapta victimei constituie o împrejurare principala care-i înlătură vinovăția, instanța de apel a respins-o, având în vedere că, în speță, este incidență o formă de răspundere civilă delictuală indirectă, care este obiectivă, independentă de orice culpă din partea pârâtului, potrivit dispozițiilor art. 1376 alin. (1) C.civ., întrucât pârâtul Consiliul județean Teleorman - Administrația Drumurilor este paznicul juridic al sectorului de drum pe care s-a produs incidentul rutier soldat cu decesul autorului reclamanților.

Or, în conformitate cu dispozițiile art. 1380 C.civ., pentru a constitui o cauză de exonerare de răspundere, ar fi trebuit ca prejudiciul să fi fost cauzat în mod exclusiv prin fapta victimei înseși, ipoteză care nu este susținută de probele administrate în cauză, respectiv procesul-verbal de cercetare la fața locului, raportul medico-legal de necropsie, planșele foto, precum și procesul-verbal întocmit de specialistul criminalist din cadrul IPJ Teleorman - înscrisuri a căror forță probantă nu a fost contestată în proces - din a căror analiză coroborată a rezultat că datorită existenței gropii în carosabil autorul reclamanților a căzut de pe bicicletă și a decedat, ca urmare a leziunilor suferite prin cădere.

De aceea, s-a concluzionat că invocarea faptului că autorul reclamanților este culpabil, la rândul lui, pentru că nu și-a echipat bicicleta cu mijloace de iluminare și dispozitive reflectorizant-fluorescente, în conformitate cu dispozițiile art. 70 din O.U.G nr. 195/2002, nu este de natură să conducă la exonerarea de răspundere a apelantului-pârât, deoarece această împrejurare nu a stat în mod exclusiv la baza producerii incidentului rutier, ci existența gropii în carosabil este factorul principal, cauzator al căderii de pe bicicletă, ce a fost urmată de decesul victimei.

Critica potrivit căreia însăși soția defunctului ar fi recunoscut faptul că nimeni nu se face vinovat de producerea incidentului rutier, prin declarațiile date în fața organelor de anchetă, de asemenea, nu a putut fi reținută, deoarece activitatea de cercetare penală a urmărit stabilirea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă de către D.G. și deci, prin declarația dată în fața organelor de cercetare penală, reclamanta nu s-a referit la situația juridică a pârâtei.

În privința apelului declarat de reclamanți, s-a reținut caracterul întemeiat pe două dintre criticile deduse judecății.

Astfel, a fost apreciată fondată critica potrivit căreia, deși tribunalul a constatat că reclamanții au dovedit efectuarea unor cheltuieli cu înmormântarea defunctului și pomenirile ulterioare, totuși, nu a acordat nicio sumă pentru acoperirea prejudiciului material.

În virtutea principiului reparării integrale a pagubei și aplicând o prezumție simplă conform căreia înmormântarea și pomenirile ulterioare ale defunctului au presupus efectuarea unor cheltuieli de către reclamanți, curtea a obligat pârâtul Consiliul Județean Teleorman - Administrația Drumurilor să plătească reclamanților suma de 15.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale, sumă pe care a apreciat-o rezonabilă în raport cu cheltuielile care se efectuează conform cutumei în asemenea situații și ținând, totodată, seama de declarația martorei G.M.

A fost găsită întemeiată și cea de-a doua critică, privind modalitatea de evaluare a prejudiciului moral de către tribunal.

S-a reținut că prin motivele de apel, reclamanții au reiterat argumentele aduse și în fața primei instanțe de fond, referitoare la împrejurările violente în care a decedat autorul acestora, suferința produsă soției și copiilor, pierderea singurului întreținător al familiei.

Este adevărat, a arătat instanța de apel, că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include, de regulă, o doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește, neexistând un sistem care să repare pe deplin daunele morale, constând în durerea pierderii soțului sau părintelui, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții.

În schimb, instanța trebuie să acorde victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-și aline, prin anumite avantaje, pierderea suferită prin decesul soțului, respectiv părintelui reclamanților.

În privința criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral, tribunalul a reținut aspectele legate de lipsirea reclamanților de sprijinul moral și material al autorului lor, durerea provocată prin decesul acestuia. În plus față de aceste criterii reținute de tribunal, curtea a avut în vedere și criterii precum vârsta copiilor defunctului, gradul de rudenie al reclamanților - soție respectiv copii, precum și efectele negative pe care le produce decesul autorului lor asupra dezvoltării profesionale și sociale în viitor a copiilor defunctului. De asemenea, au fost avute în vedere și circumstanțele deosebite, violente, în care a decedat autorul reclamanților.

S-a constatat că prima instanță de fond nu a ținut cont de toate aceste împrejurări de fapt ale cauzei, astfel încât au fost admise criticile sub acest aspect și majorat cuantumul daunelor morale la suma de 135.000 lei, considerându-se, pe de altă parte, că suma solicitată de reclamanți cu titlu de daune morale, de 500.000 euro, nu este rezonabilă.

Aceasta, întrucât despăgubirile acordate de instanță trebuie să fie subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, în acord cu jurisprudența C.E.D.O., care statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu titlu de reparație morală, în aplicarea art. 41 din Convenția europeană,

Critica privind neacordarea pensiei de întreținere în favoarea reclamantei D.I. a fost găsită nefondată, curtea constatând că în mod corect tribunalul a reținut ca aceasta este aptă de muncă.

S-a apreciat că împrejurările invocate prin motivele de apel - că este casnică șt nu înregistrează niciun venit - nu vin să combată cele reținute de tribunal în sprijinul soluției de respingere a solicitării de obligare a pârâtului la plata unei pensii de întreținere.

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C.pr.civ., constatând culpa procesuală a apelantul ui-pârât care a căzut în pretenții prin admiterea apelului declarat de partea adversă, curtea a respins cererea acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată, a admis cererea apelanților-reclamanți și a obligat pe apelantul-pârât să plătească reclamanților suma de 6.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții și pârâtul Consiliul județean Teleorman.

Prin acordarea daunelor morale trebuie avută în vedere și sancțiunea pe care trebuie să o suporte cel care a săvârșit fapta ilicită, pentru ca pe viitor să fie mai responsabil.

S-a arătat că instanța de recurs trebuie să asigure „o reparație echitabilă și demnă în raport cu suferința produsă" și că atât instanțele române, cât și Curtea Europeană au stabilit că daunele morale acordate victimelor să constea într-o reparație echitabilă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Aceasta, în condițiile în care reclamanții nu și-au fundamentat pretențiile în drept pe dispozițiile O.G. nr. 43/1997, iar indicarea acestora direct în apel nu poate constitui fundament pentru reținerea săvârșirii faptei ilicite.

În realitate, prin cererea dedusă judecății, reclamanții au invocat nesocotirea prevederilor art. 40 alin. (1) teza I din O.G. nr. 84/2003, care statuează obligații în sarcina C.N.A.D.N.R., cu privire la gestionarea și întreținerea rețelelor de drumuri și autostrăzi.

În mod nelegal, prin decizia recurată, se reține că dispozițiile O.U.G. nr. 84/2003 ar fi fost invocate pentru justificarea calității procesuale pasive, câtă vreme din cuprinsul acțiunii rezultă că reclamanții au încercat să dovedească săvârșirea faptei ilicite de către pârât prin nesocotirea unor dispoziții cuprinse în O.G. nr. 84/2003.

Totodată, în mod neîntemeiat, curtea a achiesat la concluziile judecătorului fondului, care a considerat că instituția pârâtă nu a luat măsurile corespunzătoare pentru siguranța circulației și aceasta înseamnă o încălcare a art.40 alin. (1) teza I din O.G. nr. 43/1997 întrucât, așa cum rezulta din inventarul întocmit la 01.12.2011, de către Direcția Dezvoltare Locală din cadrul Consiliului Județean Teleorman, cu privire la starea de viabilitate a drumului județean, starea drumului 506 km 58 +000-71+000 era foarte bună.

Instanța de apel a considerat că acest inventar nu este suficient pentru a demonstra îndeplinirea obligațiilor legale, fără să rezulte însă, care ar fi argumentele pentru care a considerat astfel:

S-a făcut, de asemenea, o greșită aplicare a prevederilor art. 346 C.p.p., (în forma incidență) care stabilesc că nu pot fi acordate despăgubiri „în cazul în care fapta imputată nu există sau nu a fost săvârșită de către „inculpat".

Față de împrejurarea că prin rezoluția procurorului s-a dispus reînceperea urmăririi penale pe temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C.p.p., pentru că fapta nu a existat, rezultă, coroborat cu art. 346 C.p.p. că, în astfel de situații, cum este și cea din speță, legiuitorul a statuat asupra imposibilității intentării unei acțiuni în despăgubiri.

Cu privire la existența prejudiciului material, instanța de apel a reținut, în mod eronat, că s-ar fi făcut dovada existenței lui, în condițiile în care reclamanții înșiși au arătat prin cererea dedusă judecății, că „nu au strâns chitanțe pentru dovedirea acestuia", așa încât, contrar prevederilor art. 1357 NCC și art. 249 C.pr.civ. - care obligă pe acela care face o afirmație în fața judecății să o dovedească - s-au considerat dovedite existența și întinderea cheltuielilor.

În mod asemănător, în privința daunelor morale, instanța de apel a justificat majorarea cuantumului acestora „pe baza reiterării de către reclamanți a argumentelor aduse în fața instanței de fond referitoare la împrejurările în care a decedat autorul acestora". Or, aceste simple afirmații nu pot constitui argumente logico juridice pentru judecătorii din apei în sensul redimensionării cuantumului daunelor morale.

Dimpotrivă, din interpretarea dispozițiilor art. 1391 alin. (2) NCC rezultă că, pentru durerea încercată prin moartea victimei, legiuitorul prevede în mod expres că despăgubirile pentru prejudiciul moral pot fi acordate numai sub condiția dovedirii unui asemenea prejudiciu.

În acest context, este greșit raționamentul instanței conform căruia prejudiciul nu se probează, ci este supus unor prezumții ale judecătorului, iar cerința dovedirii faptului că au suferit ca urmare a decesului victimei ar fi prevăzută de legiuitor doar în sarcina altei persoane decât cele avute în vedere de dispozițiile art.1391 alin. (2) C.civ.

În absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, literatura juridică și practica judiciară au stabilit că acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite prin atingerea adusă valorilor morale, iar în cuantificarea prejudiciului, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză,

Instanța de apel nu motivează în mod corect și nu arată temeiurile care au condus-o la redimensionarea, în sensul majorării, a daunelor morale. Nu pot fi astfel apreciate considerentele deciziei referitoare la „gradul de rudenie al reclamanților, precum și la efectele negative pe care le produce decesul autorului asupra dezvoltării profesionale, în condițiile în care și tribunalul, atunci când a stabilit o valoare mai mică a despăgubirilor morale, a avut în vedere tot valorile prejudiciate și gravitatea, atingerii aduse.

În ce privește raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, trebuie realizată o selectare a factorilor care pot fi reținute în sfera cauzalității.

În speță, potrivit raportului medico-legal de necropsie reiese că moartea a fost violentă, datorându-se asfixiei mecanice și că leziunile s-au putut produce prin lovire de corp dur, căderea de pe bicicletă, dar interpretând aspectele reținute de medicul legist rezultă că leziunile care au provocat decesul nu sunt cunoscute în mod concret, reținându-se că s-ar fi putut produce de căderea de pe bicicletă, fără a fi stabilit însă, din ce cauză victima a căzut.

Or, pentru stabilirea raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile delictuale trebuie să se țină seama că orice faptă care se desfășoară în societate se află într-o infinită serie de relații cu faptele altor oameni ori cu o serie de factori exteriori de mediu, evenimente naturale.

În acest sens, instanța de apel a apreciat în mod neîntemeiat că există legătură de cauzalitate și că „existența gropii în carosabil este cea care a determinat căderea de pe bicicletă a autorului reclamanților", neexistând nicio dovadă din care să reiasă cu o marjă rezonabilă de certitudine din ce cauză victima a căzut de pe bicicletă.

Referitor la condiția vinovăției, reclamanții n-au prezentat nicio dovadă vizând neîndeplinirea obligațiilor legale referitoare la administrarea și gestionarea dramurilor publice ce incumbă instituției recurate.

În realitate, instanța de apel nu a făcut decât să presupună existența vinovăției în sarcina pârâtei, nefiind preocupată de dovedirea existenței acesteia.

Pe de altă parte, fapta victimei înseși constituie o împrejurare principală care înlătură vinovăția autorului faptei ilicite.

Potrivit art.70 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 „bicicletele și mopedele care circulă pe drumurile publice trebuie să fie echipate cu mijloace de iluminare și dispozitive reflectorizant-fluorescente. Este interzisă circulația acestora pe timp de noapte fără aceste mijloace și dispozitive în stare de funcționare".

Aceasta înseamnă că fapta autorului reclamanților, care a circulat pe timp de noapte, neechipându-și bicicleta cu mijloace de iluminare, producând un eveniment de pe urma căruia a decedat, constituie o împrejurare din care reiese propria culpa a defunctului, înlăturând astfel, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului-recurent.

De asemenea, însăși soția defunctului, prin declarația dată în fața organelor de cercetare penală, recunoaște că „soțul a decedat ca urmare a accidentului rutier și nimeni nu se face vinovat de producerea acestuia".

S-a susținut  că este greșită și obligarea pârâtului la plata sumei de 6.000 lei cheltuieli de judecată deoarece, admițându-se, în parte, pretențiile reclamanților, în mod corespunzător trebuia redus și onorariul avocatului.

În drept, criticile au fost încadrate în dispozițiile art. 304 pct.7 și 9 C.pr.civ.

Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constata următoarele:

Astfel, deși indică în mod formal dispozițiile art. 304 pct.9 C.pr.civ., recurenții-reclamanți nu indică ce prevedere legală ar fi fost nesocotită de către instanța de apel în adoptarea soluției, ci doar își exprimă nemulțumirea față de cuantumul despăgubirilor morale.

Printr-o susținere de ordin general, recurenții-reclamanți arată că, potrivit jurisprudenței naționale și a instanței de contencios european s-a statuat că daunele morale trebuie să se constituie într-o reparație echitabilă fără să indice, în concret, în ce ar consta greșeala de judecată și nelegalitatea sub acest aspect a deciziei din apel.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, procedând la redimensionarea despăgubirilor morale, Curtea de Apel a avut în vedere, prin considerente exprese, tocmai „reparația echitabilă, subordonată unei aprecieri rezonabile, în acord cu jurisprudența Curții Europene, care statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu titlu de reparație morală, în aplicarea art.41 din Convenția Europeană".

Or, această apreciere a instanței devolutive de control judiciar, în contextul în care nu i se poate reproșa nesocotirea unor norme legale sau principii care guvernează materia, nu poate face obiect al cenzurii de legalitate.

Recurenții înșiși au arătat că nu pot indica aspectele de nelegalitate și că, în realitate, sunt nemulțumiți de cuantumul daunelor morale.

O astfel de atitudine procesuală ignoră faptul că pe calea recursului nu pot fi valorificate orice fel de nemulțumiri, ci doar acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate în termenii prevăzuți de art. 304 C.pr.civ.

Cum această exigență procedurală, specifică unei căi extraordinare de atac, nu a fost respectată, se va constata incidență sancțiunea nulității recursului, conform art. 306 alin. (1) coroborat cu art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.pr.civ.

Contrar susținerii recurentului, instanța de apel a reținut în mod corect că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și ca atare, pretențiile de despăgubire ale reclamanților sunt întemeiate.

Astfel, împrejurarea că reclamanții nu au indicat în cererea de chemare în judecată dispozițiile O.G. nr. 43/1997, a căror nesocotire a avut drept consecință săvârșirea faptei ilicite, nu înseamnă că nu au circumstanțiat împrejurările de fapt care să poată fi calificate ca atare de către instanță.

Reclamanții au arătat, potrivit motivelor de fapt ale cererii, că „autoritățile și instituțiile statului" sunt cele care „dau dovadă de neglijență și iresponsabilitate" în legătură cu neîntreținerea drumurilor, iar existența unei gropi în carosabil a dus la decesul unei persoane.

Or, revine instanței sarcina calificării juridice a împrejurărilor de fapt deduse judecății, chiar în absența indicării vreunui text de lege sau a indicării greșite a acestuia.

Faptul că în cererea de chemare în judecată au fost indicate dispozițiile O.U.G. nr. 84/2003 nu poate avea semnificația pretinsă de către recurentă, a analizei faptei ilicite prin raportare la

dispozițiile unui act normativ care instituia obligații în sarcina altei instituții.

În realitate, așa cum a reținut și instanța de apel, invocarea dispozițiilor O.U.G. nr. 84/2003 s-a făcut pentru justificarea calității procesuale pasive a pârâtei C.N.A.D.N.R., față de cadrul procesual fixat inițial prin cererea de chemare în judecată.

Ulterior, prin precizarea de acțiune formulată, pretențiile fiind îndreptată și împotriva Consiliului județean, instanța avea obligația să verifice conținutul actelor normative care instituie obligații în sarcina instituțiilor statului în legătură cu întreținerea diferitelor segmente de drum (național, județean, local), de vreme ce fapta ilicită ce se reclamă decurge tocmai din neîndeplinirea obligațiilor legale vizând asemenea lucrări de întreținere.

Pârâtul însuși s-a apărat în proces prevalându-se de dispozițiile O.G. nr.43/1997, dar susținând că locul incidentului s-ar situa în intravilanul localității și astfel, s-ar afla în administrarea Consiliului local.

Stabilind o altă situație de fapt în legătură cu regimul juridic al drumului - ca fiind județean și deci, în administrarea Consiliului județean – instanțele fondului au verificat în mod corespunzător obligațiile legale ce reveneau acestei instituții în legătură cu administrarea și întreținerea drumului prin raportare la actul normativ care asigura sediul materiei (respectiv, O.G. nr. 43/1997).

De aceea, este total eronată susținerea recurentului-pârât în sensul că în analiza existenței sau inexistenței acțiunii (inacțiunii) ilicite, instanța ar fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile O.U.G. nr.84/2003, care reglementează înființarea C.N.A.D.N.R. (față de care s-a constatat lipsa calității procesuale pasive).

Așa cum s-a menționat, încadrarea din punct de vedere juridic a faptelor deduse judecății este în căderea instanței, în virtutea funcției jurisdicționale (

juris dictio

) care presupune tocmai spunerea dreptului asupra situațiilor de fapt (

da mihi factum dabo tibi ius

).

Pe de altă parte, recurentul-pârât (revenind implicit asupra poziției exprimate anterior) afirmă, în mod neîntemeiat, că fapta ilicită nu ar exista întrucât a făcut dovada luării măsurilor adecvate pentru siguranța circulației prin depunerea la dosar a inventarului întocmit cu privire la starea de viabilitate a drumurilor județene, din care rezultă că aceasta era foarte bună.

Or, pe acest aspect, care ține de probațiune, instanțele fondului, în a căror putere de evaluare este dată această împrejurare, au constatat că înscrisul respectiv este contrazis de alte mijloace de probă (proces-verbal de cercetare la fața locului întocmit de organele de poliție, care a consemnat prezența unei gropi de dimensiuni importante, aptă să prezinte pericol pentru siguranța circulației rutiere).

Totodată, aducerea în dezbaterea judiciară din recurs a unor asemenea aspecte, care țin de evaluarea probatoriului, ignoră specificul căii extraordinare de atac exercitate, în cadrul căreia pot fi valorificate doar critici vizând legalitatea iar nu situații de fapt.

Este eronată și susținerea recurentului conform căreia despăgubirile civile oricum nu puteau fi acordate, față de dispozițiile art. 346 alin.(3) C.pr.pen., care nu deschid calea acțiunii civile atunci când fapta imputabilă nu există (în cauză, dispunându-se neînceperea urmăririi penale, prin rezoluție a procurorului, pe temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C.pr.pen. to