ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 340/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 340/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta D.E. a

solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S., să dispună

obligarea pârâtului la recunoașterea diplomei de licență, a diplomei de

masterat, a celor comunicate și nerecunoscute de M.E.C.T.S., în termen de 30 de

zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea

plății de 1.000 lei penalități pe zi de întârziere, de la data pronunțării

sentinței, precum și obligarea pârâtului, potrivit prevederilor art. 274 C. proc.

civ., la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a susținut, în esență, că a absolvit cursurile Facultății

de Geografie (promoția 2006), precum și cursurile de masterat ale aceleași

facultăți (2008), din cadrul Universității S.H., fiindu-i eliberate diploma de

licență din 28 februarie 2007, precum și diploma de master din 10 septembrie 2008

și, cu toate acestea, nu poate participa la examenele de titularizare.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâtul a invocat excepția lipsei de interes în promovarea

acțiunii, excepția inadmisibilității, întrucât pârâtul nu emite acte

administrative prin care să recunoască diplome de licență emise de o instituție

de învățământ superior care face parte din sistemul național de învățământ, iar,

pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr.

4098 din 11 septembrie 2013, Tribunalul București și-a declinat competența de

soluționare în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, având în vedere obiectul cererii de chemare în

judecată, respectiv obligarea pârâtului la recunoașterea diplomelor, precum și

calitatea de autoritate publică centrală a pârâtului M.E.C.T.S.

Pricina a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, la data de 25 septembrie 2013, iar în ședința publică

din 12 noiembrie 2013, Curtea, având în vedere obiectul acțiunii și anume

obligarea pârâtului M.E.C.T.S. la recunoașterea valabilității unui act, a

calificat acțiunea ca fiind una în constatare și a pus în discuție

admisibilitatea acesteia, față de prevederile art. 35 N.C.P.C.

Cu privire la

calificarea juridică a acțiunii, Curtea a avut în vedere împrejurarea că

obiectul cererii nu constă în obligarea pârâtului la emiterea unui act

administrativ, care să presupună expres sau implicit recunoașterea dreptului

conferit de respectivul act de studii, efectuarea unei operațiuni

administrative în acest sens sau obligarea Ministerului la soluționarea unei

cereri.

În acest sens, Curtea

a apreciat că acțiunea în realizare (denumită și „în condamnare”, „în

executare”) este soluționată printr-o hotărâre susceptibilă de executare

(constituind titlu executoriu), or obligarea unui pârât la recunoașterea unui drept

nu poate fi adusă la îndeplinire prin executarea sentinței.

A reținut instanța în

acest demers că, astfel cum rezultă din motivele de fapt prezentate în acțiune

și cum s-a afirmat și în ședința publică din 12 noiembrie 2013, până în

momentul invocării excepției inadmisibilității reclamanta a solicitat de fapt

constatarea dreptului său conferit de diploma de studii, față de autoritatea

care îi contestă acest drept - M.E.C.T.S., pentru a putea „folosi diplomele de

licență la examenul de titularizare”, în condițiile în care „i s-a îngrădit

dreptul reclamantei de a se prezenta la examenul de titularizare”.

Prin sentința civilă nr.

3504 din 12 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta D.E.,

în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S., ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că dispozițiile legii speciale în materia

contenciosului administrativ nu reglementează acțiunea în constatarea dreptului

și că dispozițiile de drept comun în materie, respectiv art. 35 C. proc. civ., sunt

în sensul că persoana care justifică un interes poate cere „constatarea

existenței sau inexistenței unui drept”, însă „cererea nu poate fi primită dacă

partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”.

Curtea de apel a avut

în vedere, astfel, că reclamanta are posibilitatea formulării acțiunii în

realizare, pe una dintre căile reglementate de Legea nr. 554/2004, respectiv:

anularea unui act administrativ, a operațiunilor administrative care au stat la

baza emiterii acestuia (art. 18 alin. 2 din Legea nr. 554/2004), obligarea la

emiterea unui act sau la efectuarea unor operațiuni administrative, refuzul de

soluționare a unei cereri privitoare la un drept.

Curtea a apreciat că

nu se poate reține admisibilitatea unei acțiuni în constatare în cazul în care

dreptul la acțiunea în realizare nu mai poate fi exercitat pentru expirarea

termenului legal sau pentru neîndeplinirea altor condiții legale, sau în cazul

în care acest drept ar fi unul viitor, eventual (cazul în care reclamanta ar

participa în viitor la un concurs, unde ar exista posibilitatea ca dosarul său

să fie respins).

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta D.E., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat reclamanta invocă dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., potrivit cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai

pentru motive de nelegalitate când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde dispoziții contradictorii sau străine de natura

pricinii.

Subliniază reclamanta

că instanța de fond a calificat acțiunea ca fiind una în constatare și a pus în

discuție admisibilitatea acesteia prin raportare la prevederile art. 35 N.C.P.C.,

în mod greșit, întrucât acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței de

judecată la data de 31 iulie 2012, anterior intrării în vigoare a acestor

dispoziții.

Recurenta-reclamantă

invocă și motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., respectiv „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia” și „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

În susținerea acestor

motive de recurs, recurenta arată că în mod greșit instanța a constatat

acțiunea dedusă judecății ca fiind în constatare, deși în ședință publică reclamanta

a calificat această acțiune ca fiind acțiune în realizare.

Mai arată recurenta

că instanța de fond în mod greșit a menționat în considerentele hotărârii

judecătorești faptul că „reclamanta are posibilitatea formulării acțiunii în

realizare, pe una dintre căile reglementate de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004”,

însă nu a ținut cont de faptul că aceasta și-a întemeiat acțiunea pe

dispozițiile Legii nr. 554/2004, așadar și pe dispozițiile art. 18 alin. (1).

Apreciază recurenta

că în mod nelegal și netemeinic instanța de fond nu a dat curs soluționării

cererii sale, respingându-i acțiunea ca inadmisibilă, deoarece a calificat în ședință

publică acțiunea drept o acțiune în realizare, iar motivarea în drept a

demersul său juridic s-a întemeiat pe Legea nr. 554/2004, așadar și pe

dispozițiile art. 18 alin. (2).

Pe fondul cauzei,

recurenta arată că respectiva calitate de unitate de învățământ superior

acreditată/neacreditată a Universități S.H. - pentru formele de învățământ

absolvite de reclamantă - vizează în mod exclusiv eventuala culpă acestei

universități, iar recurenta, în baza teoriei aparenței în drept, nu poate fi

victima lipsei de acreditare.

Mai arată recurenta

că există o anumită procedură privind acreditarea/ autorizarea provizorie a specializărilor

instituțiilor de învățământ, însă procedura în cauză nu vizează raporturile

juridice ale Universității cu recurenta, ci pe acelea cu autoritățile

administrației competente în materie.

Altfel spus,

eventualele abateri ale Universității în derularea procesului de învățământ la

specializările/ programele de studii organizate în formele de învățământ

neacreditate/ neautorizate nu pot fi imputate recurentei, aflată într-o eroare

comună cu privire la legalitatea formei de învățământ absolvite.

Subliniază recurenta

că diplomele din prezentul litigiu sunt valabile, întrucât nicio autoritate

administrativă sau instanță judecătorească nu s-a pronunțat în sensul

revocării/ constatării nulității sau anularii acestora, astfel încât produc în

continuare efecte juridice, ceea ce presupune că beneficiarilor diplomelor

trebuie să li se recunoască toate drepturile conferite de lege în baza

acestora.

A interpreta în sens

contrar înseamnă a prejudicia grav interesele absolvenților, prin acordarea de

diplome nerecunoscute de M.E.C.T.S. și, implicit, nici de alte autorități ale

statului, absolvenții riscând să fie excluși din carieră, din viața socială, în

condițiile în care au fost admiși la studii de către Universitatea S.H., au

achitat taxele de școlarizare, au promovat examenele din cursul anilor, precum și

examenul de licență/ masterat.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

În speță, instanța de

contencios administrativ a fost sesizată cu cererea reclamantei privind

obligarea autorității pârâte, Ministerul Educației Naționale (fost M.E.C.T.S.),

la recunoașterea diplomei de licență și a diplomei de master, obținute de

reclamantă.

Înalta Curte constată

că nu se poate reține incidența motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art.

304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., anume „

când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii”, respectiv „

când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății,

a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”,

raportat la raționamentul urmat de judecătorul fondului și argumentele expuse

de acesta în motivarea hotărârii sale.

Nici

susținerile recurentei privind faptul că hotărârea atacată ar fi lipsită de

temei legal sau ar fi dată cu aplicarea greșită a legii nu sunt fondate.

Înalta Curte constată

că, raportat la normele care reglementează atribuțiile ministerului pârât,

respectiv Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările

ulterioare și H.G. nr. 536/2011 privind organizarea și funcționarea M.E.C.T.S.,

cu modificările ulterioare, dar și reglementările legale relevante pentru speță

- Ordinul M.E.C.T.S. nr. 2284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind

regimul actelor de studii în învățământul superior, în vigoare la momentul eliberării

diplomei de licență și a diplomei de master ale reclamantei, nu se poate reține

că autoritatea publică pârâtă are vreo atribuție de a emite acte prin care să

recunoască diploma de licență, respectiv diploma de master, acte deja eliberate

de instituțiile de învățământ superior cu aprobarea intimatului-pârât

M.E.C.T.S., fiind tipărite pe formularele tipizate emise de acesta.

Diploma de licență,

respectiv diploma de master sunt documente oficiale și câtă vreme nu au fost

revocate de emitent sau anulate irevocabil prin hotărâre judecătorească, se

prezumă că au fost eliberate în condiții de legalitate, deci produc efecte

juridice sub aspectul drepturilor ce decurg din acestea.

Înalta Curte mai

reține că diplomele de licență/de master obținute în România sunt recunoscute

de plin drept, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei unei alte formalități.

Astfel, o diplomă de

licență emisă de o instituție de învățământ superior, cum este cea a

reclamantei, produce efecte juridice fără a fi necesar vreun act de

recunoaștere/ validare a diplomei de către ministerul de resort, diploma de

licență fiind un act administrativ care se bucură de prezumția de

autenticitate, în sensul că actul emană în mod real de la cine se afirmă că

emană, prezumția de veridicitate, în sensul că actul reflectă în mod real ceea

ce a stabilit autoritatea emitentă, și prezumția de legalitate, în sensul că

actul a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă

prevăzute de lege, fiind el însuși titlu executoriu în baza căruia se inițiază

procedura executării silite cu obligația corelativă a adresanților de a

respecta și pune în aplicare dispozițiile acestuia.

Prin urmare, atât

timp cât diploma de licență, respectiv diploma de master, nu sunt desființate

prin intermediul căilor prevăzute de lege, acestea se bucură de cele trei

prezumții sus-menționate, inclusiv prezumția de legalitate, care presupune

obligația celor cărora le sunt opuse actele administrative de a respecta și

pune în aplicare dispozițiile acestora.

În condițiile în care

ar fi nesocotite drepturile ce decurg din diploma de licență, respectiv din

diploma de master, protejarea acestora se poate realiza la cererea părții vătămate,

însă în cadrul altui demers judiciar promovat în contradictoriu cu instituția/ autoritatea

care îi nesocotește aceste drepturi.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004: „Orice persoană care se consideră

vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o

autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în

termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins

sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul

legitim poate fi atât privat, cât și public”.

Din interpretarea

acestui text rezultă că pentru a se putea adresa instanței de contencios

administrativ, persoana trebuie să dovedească:- vătămarea sa într-un drept al

său sau într-un interes legitim;

- această vătămare să

fie produsă de o autoritate publică fie printr-un act administrativ, fie prin

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Actul administrativ,

în sensul legii contenciosului administrativ poate fi un act administrativ pur

și simplu, sau un act administrativ asimilat.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, „actul administrativ reprezintă actul

unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în

regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a

executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi

juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și

contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în

valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes

public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale

pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse

competenței instanțelor de contencios administrativ”.

Potrivit art. 2 alin.

(2) din același act normativ: „Se asimilează actelor

administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere

referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu

răspunde solicitantului în termenul legal”.

Reclamanta, în

acțiunea adresată instanței de fond, nu a indicat nici ce vătămări i-au fost

aduse de autoritatea publică pârâtă și nici care este actul administrativ, în

sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sau actul administrativ

asimilat prin care i s-ar fi produs vătămarea.

De asemenea, în cauză

nu a fost indicat actul prin care această autoritate publică ar fi afirmat

nevalabilitatea diplomelor, diplome care, conform Ordinul M.E.C.T. nr. 2284/2007,

sunt eliberate de instituțiile de învățământ, ministerul având obligația de a

pune la dispoziție formularele tipizate printr-o unitate de specialitate.

Chiar dacă ar exista

o culpă a ministerului în ceea ce privește modul de emitere a diplomelor

formular, Înalta Curte constată că reclamanta nu a făcut dovada că ar exista un

act administrativ sau un act administrativ asimilat prin care această

autoritate nu ar recunoaște valabilitatea diplomelor emise pe numele acesteia.

Pe de altă parte, o

biectul acțiunii

judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr.

554/2004.

Potrivit acestui text

de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un

interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de

răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns

în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a

actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate

adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat

într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau

prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Noțiunea de

contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în

art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către

instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel

puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie

din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul

prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes

legitim.

Or, așa cum s-a

arătat anterior, diploma de licență și diploma de master sunt documente

oficiale și câtă vreme nu au fost revocate de emitent sau anulate irevocabil

prin hotărâre judecătorească, se prezumă că au fost eliberate în condiții de

legalitate, deci produc efecte juridice sub aspectul drepturilor ce decurg din acestea,

neexistând nicio altă obligație din partea autorității pârâte.

Constată Înalta Curte

că nu se poate vorbi nici de un refuz nejustificat de soluționare a unei

cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004 și nici de un exces de

putere din partea unei autorități publice, în sensul art. 2 lit. n) din Legea nr.

554/2004.

În raport de motivele

arătate, soluția instanței de fond de a respinge acțiunea ca inadmisibilă, în

baza dispozițiilor art. 18, cu referire la art. 8 al Legii nr. 554/2004, apare

ca fiind legală și temeinică.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot

fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe

care o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta D.E. împotriva Sentinței civile nr. 3504 din 12

noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.