ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 340/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta D.E. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S., să dispună obligarea pârâtului la recunoașterea diplomei de licență, a diplomei de masterat, a celor comunicate și nerecunoscute de M.E.C.T.S., în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea plății de 1.000 lei penalități pe zi de întârziere, de la data pronunțării sentinței, precum și obligarea pârâtului, potrivit prevederilor art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut, în esență, că a absolvit cursurile Facultății de Geografie (promoția 2006), precum și cursurile de masterat ale aceleași facultăți (2008), din cadrul Universității S.H., fiindu-i eliberate diploma de licență din 28 februarie 2007, precum și diploma de master din 10 septembrie 2008 și, cu toate acestea, nu poate participa la examenele de titularizare. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a invocat excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, excepția inadmisibilității, întrucât pârâtul nu emite acte administrative prin care să recunoască diplome de licență emise de o instituție de învățământ superior care face parte din sistemul național de învățământ, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 4098 din 11 septembrie 2013, Tribunalul București și-a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtului la recunoașterea diplomelor, precum și calitatea de autoritate publică centrală a pârâtului M.E.C.T.S. Pricina a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25 septembrie 2013, iar în ședința publică din 12 noiembrie 2013, Curtea, având în vedere obiectul acțiunii și anume obligarea pârâtului M.E.C.T.S. la recunoașterea valabilității unui act, a calificat acțiunea ca fiind una în constatare și a pus în discuție admisibilitatea acesteia, față de prevederile art. 35 N.C.P.C.

Cu privire la calificarea juridică a acțiunii, Curtea a avut în vedere împrejurarea că obiectul cererii nu constă în obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ, care să presupună expres sau implicit recunoașterea dreptului conferit de respectivul act de studii, efectuarea unei operațiuni administrative în acest sens sau obligarea Ministerului la soluționarea unei cereri. În acest sens, Curtea a apreciat că acțiunea în realizare (denumită și „în condamnare”, „în executare”) este soluționată printr-o hotărâre susceptibilă de executare (constituind titlu executoriu), or obligarea unui pârât la recunoașterea unui drept nu poate fi adusă la îndeplinire prin executarea sentinței.

A reținut instanța în acest demers că, astfel cum rezultă din motivele de fapt prezentate în acțiune și cum s-a afirmat și în ședința publică din 12 noiembrie 2013, până în momentul invocării excepției inadmisibilității reclamanta a solicitat de fapt constatarea dreptului său conferit de diploma de studii, față de autoritatea care îi contestă acest drept - M.E.C.T.S., pentru a putea „folosi diplomele de licență la examenul de titularizare”, în condițiile în care „i s-a îngrădit dreptul reclamantei de a se prezenta la examenul de titularizare”. Prin sentința civilă nr. 3504 din 12 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta D.E., în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S., ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că dispozițiile legii speciale în materia contenciosului administrativ nu reglementează acțiunea în constatarea dreptului și că dispozițiile de drept comun în materie, respectiv art. 35 C. proc. civ., sunt în sensul că persoana care justifică un interes poate cere „constatarea existenței sau inexistenței unui drept”, însă „cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”. Curtea de apel a avut în vedere, astfel, că reclamanta are posibilitatea formulării acțiunii în realizare, pe una dintre căile reglementate de Legea nr. 554/2004, respectiv: anularea unui act administrativ, a operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii acestuia (art. 18 alin. 2 din Legea nr. 554/2004), obligarea la emiterea unui act sau la efectuarea unor operațiuni administrative, refuzul de soluționare a unei cereri privitoare la un drept.

Curtea a apreciat că nu se poate reține admisibilitatea unei acțiuni în constatare în cazul în care dreptul la acțiunea în realizare nu mai poate fi exercitat pentru expirarea termenului legal sau pentru neîndeplinirea altor condiții legale, sau în cazul în care acest drept ar fi unul viitor, eventual (cazul în care reclamanta ar participa în viitor la un concurs, unde ar exista posibilitatea ca dosarul său să fie respins). Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta D.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat reclamanta invocă dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde dispoziții contradictorii sau străine de natura pricinii.

Subliniază reclamanta că instanța de fond a calificat acțiunea ca fiind una în constatare și a pus în discuție admisibilitatea acesteia prin raportare la prevederile art. 35 N.C.P.C., în mod greșit, întrucât acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 31 iulie 2012, anterior intrării în vigoare a acestor dispoziții. Recurenta-reclamantă invocă și motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., respectiv „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia” și „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

În susținerea acestor motive de recurs, recurenta arată că în mod greșit instanța a constatat acțiunea dedusă judecății ca fiind în constatare, deși în ședință publică reclamanta a calificat această acțiune ca fiind acțiune în realizare.

Mai arată recurenta că instanța de fond în mod greșit a menționat în considerentele hotărârii judecătorești faptul că „reclamanta are posibilitatea formulării acțiunii în realizare, pe una dintre căile reglementate de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004”, însă nu a ținut cont de faptul că aceasta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, așadar și pe dispozițiile art. 18 alin. (1). Apreciază recurenta că în mod nelegal și netemeinic instanța de fond nu a dat curs soluționării cererii sale, respingându-i acțiunea ca inadmisibilă, deoarece a calificat în ședință publică acțiunea drept o acțiune în realizare, iar motivarea în drept a demersul său juridic s-a întemeiat pe Legea nr. 554/2004, așadar și pe dispozițiile art. 18 alin. (2). Pe fondul cauzei, recurenta arată că respectiva calitate de unitate de învățământ superior acreditată/neacreditată a Universități S.H.

- pentru formele de învățământ absolvite de reclamantă - vizează în mod exclusiv eventuala culpă acestei universități, iar recurenta, în baza teoriei aparenței în drept, nu poate fi victima lipsei de acreditare. Mai arată recurenta că există o anumită procedură privind acreditarea/ autorizarea provizorie a specializărilor instituțiilor de învățământ, însă procedura în cauză nu vizează raporturile juridice ale Universității cu recurenta, ci pe acelea cu autoritățile administrației competente în materie. Altfel spus, eventualele abateri ale Universității în derularea procesului de învățământ la specializările/ programele de studii organizate în formele de învățământ neacreditate/ neautorizate nu pot fi imputate recurentei, aflată într-o eroare comună cu privire la legalitatea formei de învățământ absolvite.

Subliniază recurenta că diplomele din prezentul litigiu sunt valabile, întrucât nicio autoritate administrativă sau instanță judecătorească nu s-a pronunțat în sensul revocării/ constatării nulității sau anularii acestora, astfel încât produc în continuare efecte juridice, ceea ce presupune că beneficiarilor diplomelor trebuie să li se recunoască toate drepturile conferite de lege în baza acestora. A interpreta în sens contrar înseamnă a prejudicia grav interesele absolvenților, prin acordarea de diplome nerecunoscute de M.E.C.T.S. și, implicit, nici de alte autorități ale statului, absolvenții riscând să fie excluși din carieră, din viața socială, în condițiile în care au fost admiși la studii de către Universitatea S.H., au achitat taxele de școlarizare, au promovat examenele din cursul anilor, precum și examenul de licență/ masterat.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. În speță, instanța de contencios administrativ a fost sesizată cu cererea reclamantei privind obligarea autorității pârâte, Ministerul Educației Naționale (fost M.E.C.T.S.), la recunoașterea diplomei de licență și a diplomei de master, obținute de reclamantă.

Înalta Curte constată că nu se poate reține incidența motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., anume „ când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, respectiv „ când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”, raportat la raționamentul urmat de judecătorul fondului și argumentele expuse de acesta în motivarea hotărârii sale. Nici susținerile recurentei privind faptul că hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal sau ar fi dată cu aplicarea greșită a legii nu sunt fondate. Înalta Curte constată că, raportat la normele care reglementează atribuțiile ministerului pârât, respectiv Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare și H.G.

nr. 536/2011 privind organizarea și funcționarea M.E.C.T.S., cu modificările ulterioare, dar și reglementările legale relevante pentru speță - Ordinul M.E.C.T.S. nr. 2284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în învățământul superior, în vigoare la momentul eliberării diplomei de licență și a diplomei de master ale reclamantei, nu se poate reține că autoritatea publică pârâtă are vreo atribuție de a emite acte prin care să recunoască diploma de licență, respectiv diploma de master, acte deja eliberate de instituțiile de învățământ superior cu aprobarea intimatului-pârât M.E.C.T.S., fiind tipărite pe formularele tipizate emise de acesta.

Diploma de licență, respectiv diploma de master sunt documente oficiale și câtă vreme nu au fost revocate de emitent sau anulate irevocabil prin hotărâre judecătorească, se prezumă că au fost eliberate în condiții de legalitate, deci produc efecte juridice sub aspectul drepturilor ce decurg din acestea. Înalta Curte mai reține că diplomele de licență/de master obținute în România sunt recunoscute de plin drept, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei unei alte formalități.

Astfel, o diplomă de licență emisă de o instituție de învățământ superior, cum este cea a reclamantei, produce efecte juridice fără a fi necesar vreun act de recunoaștere/ validare a diplomei de către ministerul de resort, diploma de licență fiind un act administrativ care se bucură de prezumția de autenticitate, în sensul că actul emană în mod real de la cine se afirmă că emană, prezumția de veridicitate, în sensul că actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă, și prezumția de legalitate, în sensul că actul a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, fiind el însuși titlu executoriu în baza căruia se inițiază procedura executării silite cu obligația corelativă a adresanților de a respecta și pune în aplicare dispozițiile acestuia.

Prin urmare, atât timp cât diploma de licență, respectiv diploma de master, nu sunt desființate prin intermediul căilor prevăzute de lege, acestea se bucură de cele trei prezumții sus-menționate, inclusiv prezumția de legalitate, care presupune obligația celor cărora le sunt opuse actele administrative de a respecta și pune în aplicare dispozițiile acestora. În condițiile în care ar fi nesocotite drepturile ce decurg din diploma de licență, respectiv din diploma de master, protejarea acestora se poate realiza la cererea părții vătămate, însă în cadrul altui demers judiciar promovat în contradictoriu cu instituția/ autoritatea care îi nesocotește aceste drepturi.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”. Din interpretarea acestui text rezultă că pentru a se putea adresa instanței de contencios administrativ, persoana trebuie să dovedească:- vătămarea sa într-un drept al său sau într-un interes legitim; - această vătămare să fie produsă de o autoritate publică fie printr-un act administrativ, fie prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Actul administrativ, în sensul legii contenciosului administrativ poate fi un act administrativ pur și simplu, sau un act administrativ asimilat. Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, „actul administrativ reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”.

Potrivit art. 2 alin. (2) din același act normativ: „Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal”. Reclamanta, în acțiunea adresată instanței de fond, nu a indicat nici ce vătămări i-au fost aduse de autoritatea publică pârâtă și nici care este actul administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sau actul administrativ asimilat prin care i s-ar fi produs vătămarea. De asemenea, în cauză nu a fost indicat actul prin care această autoritate publică ar fi afirmat nevalabilitatea diplomelor, diplome care, conform Ordinul M.E.C.T.

nr. 2284/2007, sunt eliberate de instituțiile de învățământ, ministerul având obligația de a pune la dispoziție formularele tipizate printr-o unitate de specialitate. Chiar dacă ar exista o culpă a ministerului în ceea ce privește modul de emitere a diplomelor formular, Înalta Curte constată că reclamanta nu a făcut dovada că ar exista un act administrativ sau un act administrativ asimilat prin care această autoritate nu ar recunoaște valabilitatea diplomelor emise pe numele acesteia. Pe de altă parte, o biectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Noțiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Or, așa cum s-a arătat anterior, diploma de licență și diploma de master sunt documente oficiale și câtă vreme nu au fost revocate de emitent sau anulate irevocabil prin hotărâre judecătorească, se prezumă că au fost eliberate în condiții de legalitate, deci produc efecte juridice sub aspectul drepturilor ce decurg din acestea, neexistând nicio altă obligație din partea autorității pârâte.

Constată Înalta Curte că nu se poate vorbi nici de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004 și nici de un exces de putere din partea unei autorități publice, în sensul art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004. În raport de motivele arătate, soluția instanței de fond de a respinge acțiunea ca inadmisibilă, în baza dispozițiilor art. 18, cu referire la art. 8 al Legii nr. 554/2004, apare ca fiind legală și temeinică. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva Sentinței civile nr. 3504 din 12 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.