ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3250/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3250/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

judecății

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamantul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Îmbunătățiri Funciare

- I.N.C.D.I.F. - ISPIF, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi

a României - Departamentul III:

(i) Anularea în parte

a deciziei nr. 7 din 02 mai 2011 emisă de Curtea de Conturi a României - Departamentul

III și exonerarea de la plata sumelor stabilite prin măsurile nr. II. 3, nr. II.

4 și nr. II. 5, respectiv: II.3 virarea la bugetul de stat a sumei de 3.534.682

RON, reprezentând venituri obținute din chirii de către institut, a sumei de 530.202

RON cu titlul de penalități de întârziere, precum și a sumei de 1.123.910 RON majorări/dobânzi

de întârziere; II.4 - virarea la bugetul de stat a sumei de 123.472 RON reprezentând

penalități pentru întârzierea plății chiriei, calculată în timpul controlului pentru

10 (zece) contracte de închiriere; II.5 - recuperarea sumei de 90.407,81 RON, ca

urmare a facturării unor sume sub valoarea stabilită prin contract.

(ii) Suspendarea deciziei

nr. 7 din 02 mai 2011 emisă de Curtea de Conturi a României - Departamentul III,

până la soluționarea irevocabilă a prezentei cereri;

(iii) Obligarea Curții

de Conturi a României - Departamentul III la plata cheltuielilor de judecată ce

vor fi necesare pentru soluționarea prezentei cereri.

Prin încheierea pronunțată

în ședința publică din 12 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare a executării

actului administrativ, ca nefondată.

La același termen de judecată,

reclamantul a invocat oral excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 8 din H.G.

nr. 944/2006 privind

organizarea și funcționarea Institutului

Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Îmbunătățiri Funciare - I.N.C.D.I.F.

- „ISPIF" București

, depunând la dosar în ședința publică din 23 aprilie

2012, motivele invocate în susținerea excepției de nelegalitate.

La data de 14 iunie 2012,

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a formulat în cauză cerere de intervenție

accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, prin care a solicitat respingerea

excepției de nelegalitate ca nefondată. Instanța a încuviințat în principiu cererea

de intervenție accesorie la termenul de judecată din 3 septembrie 2012.

de fond

Prin sentința civilă

nr. 5950 din 22 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor

art. 8 din H.G. nr. 944/2006 și a respins ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamantul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Îmbunătățiri Funciare

- I.N.C.D.I.F. - ISPIF.

Prin aceeași sentință,

a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în interesul pârâtului Guvernul României.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, mai întâi, că dispozițiile art. 8 din H.G. nr. 944/2006

nu contravin sub nici o formă prevederilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998,

ci se completează cu acest act normativ.

A apreciat că aspectele

învederate de reclamant țin de interpretarea textului legal, că problema dacă s-a

acordat sau nu despăgubirea justă și prealabilă nu ține decât de executarea actului

administrativ, iar nu de legalitatea sa, și a arătat că până la semnarea protocolului

de predare-preluare din 01 iunie 2007, reclamantul nu a emis nici o pretenție cu

privire la o eventuală despăgubire ce i s-ar fi cuvenit. De altfel, chiar în cuprinsul

protocolului din 01 iunie 2007, se prevede expres la art. 1 alin. (2) că patrimoniul

predat este liber de sarcini și nu sunt constituite ipoteci sau alte sarcini, ceea

ce înseamnă că și eventualele datorii acumulate de SC ISPIF SA la bugetul de stat

la data adoptării H.G. nr. 944/2006, au fost șterse.

A mai constatat Curtea

că nu se poate retine nelegalitatea art. 8 din H.G. nr. 944/2006 prin prisma

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, câtă vreme, problema corelației dintre

hotărârea de guvern contestată și norma citată din Legea nr. 213/1998 ține, în fapt,

de interpretarea normativă, iar nu de legalitate.

A arătat că textul

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 instituie o excepție în favoarea administratorului

dreptului de proprietate care poate să încaseze din chirie o cotă-parte între 20

- 50%, în condițiile stabilite de legiuitor, aceasta reprezentând, însă, doar o

vocație, care, în speță, nu a fost confirmată prin dispozițiile contestate.

A mai reținut că la elaborarea

hotărârii contestate au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele

de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, proiectul actului administrativ

fiind avizat de autoritățile publice interesate în aplicarea acestuia și de către

Ministerul Justiției, conform art. 33 alin. (7) din H.G. nr. 1226/2007.

În ceea ce privește nelegalitatea

parțială a deciziei nr. 7/2011 și a încheierii nr. 14/2011 emise de pârâtă, instanța

de fond a reținut, mai întâi, că verificarea a fost legal efectuată, în condițiile

în care, datorită faptului că, în perioada supusă verificării, I.N.C.D.I.F. - ISPIF

București nu a virat la bugetul de stat veniturile obținute din închirierea bunurilor

aparținând domeniului public al statului, auditorii publici externi au constatat

că această abatere are caracter de continuitate și au extins în mod obligatoriu

perioada supusă verificării, incluzând în perioada verificată și anul 2008, conform

prevederilor pct. 51 lit. b) și f) și pct. 109, din Regulamentul privind organizarea

și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi.

Curtea a respins argumentul

potrivit căruia Sucursala Baza de Cercetare - Dezvoltare B. Giurgiu a fost controlată

legal pe aceeași temă de control și s-a emis decizia nr. 11/2011, care nu a reținut

vreo abatere în sensul celor de mai sus, arătând că I.N.C.D.I.F. - ISPIF este titularul

dreptului de administrare a patrimoniului public al statului predat de către Ministerul

Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale, iar Sucursala Baza de Cercetare -

Dezvoltare B. Giurgiu, este unitate fără personalitate juridică conform dispozițiilor

art. 4 alin. (2) lit. e) din H.G. nr. 944/2006, astfel că, obligația de plată către

bugetul de stat revine, potrivit art. 16 din Legea nr. 213/1998, titularului dreptului

de administrare, respectiv, I.N.C.D.I.F. - ISPIF București.

A reținut că din verificarea

componenței rulajelor din fișa contului 706 - venituri chirii, pe baza căreia a

fost întocmită balanța de verificare centralizată la nivel de I.N.C.D.I.F. - ISPIF

din anii 2008-2010, s-a constatat că aceasta include și suma de 45.819 RON care

reprezintă contravaloarea chiriei încasate din bunuri aparținând domeniului public

în perioada anilor 2008 -2010, la Sucursala Baza de Cercetare - Dezvoltare B. Giurgiu.

În vederea asigurării unui tratament unitar al constatării, aceasta a fost inclusă

numai în raportul de control întocmit la nivelul central al I.N.C.D.I.F. - ISPIF.

Instanța de fond a mai

apreciat că, având în vedere respectarea principiului execuției bugetare, prevăzut

de art. 61 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, coroborat cu Cap. 1, pct. 1.1-1.2 din

Normele de închidere a exercițiilor bugetare pe anii 2008-2010, echipa de audit

a luat în calcul în mod corect ca termen scadent de plată către bugetul de stat

a sumelor rezultate din închirierea bunurilor aparținând domeniului public al statului,

data de 31 decembrie a fiecărui an, iar baza legală de stabilire a accesoriilor

aferente veniturilor încasate de I.N.C.D.I.F.- ISPIF București, în perioada 2008-2010,

din închirierea bunurilor aparținând domeniului public al statului și nevirate la

bugetul de stat până la 31 decembrie a fiecărui an, a reprezentat-o O.G. nr. 92/2003.

În continuare, instanța

de fond a mai reținut că, întrucât penalitățile de întârziere necalculate, nefacturate,

neevidențiate și neîncasate de către I.N.C.D.I.F. - ISPIF în perioada anilor 2009-2010,

sunt aferente chiriei din închirierea domeniului public, rezultă că și suma de 123.472

RON pe care I.N.C.D.I.F. - ISPIF o va încasa cu titlu de penalități de întârziere,

conform clauzelor contractuale, se face venit la bugetul de stat.

În ceea ce privește diminuarea

fără nici o justificare a veniturilor proprii ale unității cu suma 90.407,81

RON, ca urmare a facturării serviciilor și lucrărilor executate unor beneficiari,

sub valoarea stabilită prin contract, Curtea a apreciat că, faptul că în data de

11 aprilie 2011, după încheierea acțiunii de control și până la data depunerii Obiecțiunilor

din 12 aprilie 2011, conducerea entității a încheiat cu SC E.-ISPIF SRL, pentru

fiecare din cele 14 contracte, câte o „Minută cu privire la executarea contractului

de prestări servicii și justificarea din punct de vedere financiar a valorii contractului”,

prin care a fost diminuată valoarea contractelor până la nivelul sumelor încasate,

constituie o încălcare a prevederilor contractuale, conform cărora „părțile contractante

au dreptul, pe durata îndeplinirii contractului, de a conveni modificarea și/sau

completarea clauzelor contractuale prin act adițional", și nu după finalizarea

și recepționarea lucrărilor, așa cum s-a procedat.

A mai reținut Curtea că

H.G. nr. 1705/2006, prin care se aprobă inventarul centralizat al bunurilor din

domeniul public al statului, prevăzut în anexele nr. 1 - 46, are caracter general

în raport cu H.G. nr. 944/2006, care o privește pe reclamantă, această din urmă

hotărâre de Guvern aplicându-se în speță.

În fine, a arătat că veniturile

obținute din închirierea bunurilor proprietate publică a statului se fac venit la

bugetul de stat, conform art. 16 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică

și regimul juridic al acesteia.

în cauză

Împotriva sentinței civile

nr. 5950 din 22 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul

Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Îmbunătățiri Funciare - I.N.C.D.I.F.

- ISPIF, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În ceea ce privește soluția

de respingere a excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 8 din H.G. nr. 944/2006,

recurentul a reiterat motivele invocate în susținerea excepției de nelegalitate,

referitoare la nerespectarea prevederilor art. 8 alin. (3) și art. 16 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998,

învederând, în esență,

următoarele aspecte:

Trecerea patrimoniului

imobiliar în domeniul public al statului s-a realizat fără nicio plată, în lipsa

acordului adunării generale acționarilor și fără respectarea procedurii de expropriere

pentru cauză de utilitate publică.

Faptul că nu s-a plătit

nicio sumă de bani ca urmare a trecerii bunurilor din patrimoniul privat al SC ISPIF

SA în domeniul public al statului, rezultă din adresa emisă de Ministerul Finanțelor

Publice, potrivit căreia, nu se putea realiza o preluare cu plată a bunurilor întrucât

„societatea comercială a fost desființată”.

Pentru a determina dacă

în speță există o privare de bunuri și dacă dispozițiile art. 8 alin. (3) din Legea

nr. 213/1998 au fost nesocotite, trebuie analizată realitatea situației litigioase

și dacă a existat sau nu o expropriere realizată fără plata unei juste și prealabile

despăgubiri.

În cauză, deși din punct

de vedere formal, nu a fost realizată o procedură de expropriere cu toate cele trei

etape pe care aceasta le presupune, respectiv, declararea de utilitate publică a

exproprierii, măsurile premergătoare, exproprierea propriu-zisă și stabilirea despăgubirilor,

transferul realizat de către Statul Român prin H.G. atacată, echivalează cu deposedarea

de bunuri la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Mai mult, prin semnarea

proceselor de predare-preluare, I.N.C.D.I.F. - ISPIF București nu a renunțat niciodată

la despăgubirea ce i s-ar fi cuvenit și nu a fost de acord cu trecerea bunurilor

în domeniul public cu titlu gratuit.

Susținerea instanței de

fond, conform căreia art. 8 din H.G. nr. 944.2006 nu contravine sub nicio formă

art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, întrucât prevede expres că patrimoniul

I.N.C.D.I.F. - ISPIF București trece în domeniul public, în condițiile legii, iar

neîndeplinirea procedurii exproprierii ține de executarea actului administrativ

și nu de legalitatea sa, este eronată.

Din redactarea art. 8

alin. (2) din H.G. nr. 944/2006, se observă că trecerea bunurilor în domeniul public

s-a realizat încă de la momentul intrării în vigoare a hotărârii, și nu la un moment

ulterior.

Or, dacă într-adevăr,

art. 8 din H.G. nr. 944/2006 ar fi fost în concordanță cu dispozițiile art. 8

alin. (3) din Legea nr. 213/1998 și dacă I.N.C.D.I.F. - ISPIF București ar fi avut

posibilitatea ca în executarea actului administrativ să obțină despăgubirile ce

i se cuveneau, urmare a îndeplinirii procedurii de expropriere, cel puțin momentul

trecerii bunurilor dintr-un patrimoniu în altul trebuia să fie unul ulterior intrării

în vigoare a hotărârii de guvern atacate, și nu concomitent.

Patrimoniul imobiliar

al societății comerciale nu era liber de sarcini, după cum în mod eronat s-a menționat

în cuprinsul actului normativ. Astfel, conform celor consemnate în extrasul de carte

funciară pentru informare din anul 2012 eliberat de OCPI - București, în P III a

CF nr. XX este înscris la poz. 2 sechestrul asigurător din 28 ianuarie 2004 în favoarea

Administrației Finanțelor Publice sector 4, deci anterior datei la care a fost emisă

H.G. nr. 944/2006.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, acestea au fost, la rândul lor, nerespectate,

nefiind stabilită cota procentuală ce se cuvenea din veniturile încasate urmare

a închirierii bunurilor.

Faptul că I.N.C.D.I.F.

- ISPIF București era îndreptățit la încasarea unui procent din chiria obținută

este de necontestat, având în vedere că are în administrare bunurile care au fost

preluate de la SC ISPIF SA, precum și formularea texului legal, din care rezultă

că această normă este una imperativă și nu dispozitivă, așa cum a susținut prima

instanță.

De asemenea, prin prisma

principiului ierarhiei actelor normative, H.G. nr. 944/2006 nu putea decât să pună

în aplicare dispozițiile cuprinse în Legea nr. 213/1998, act normativ de o forță

juridică superioară, conform prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Hotărârea de guvern nu

putea să modifice legea organică, nici dacă se are în vedere principiului simetriei

actelor normative. Așa cum se arată și în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000,

actele normative date în executarea legilor se emit în limitele și potrivit normelor

care le ordonă.

Totodată, prin nestabilirea

procentului la care I.N.C.D.I.F. - ISPIF București era îndreptățit, au fost lăsate

fără conținut dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, contrar principiului

potrivit căruia norma juridică este edictată în sensul în care ea să producă efecte

și nu invers.

Pe fondul cauzei, recurentul

a învederat că bunurile care au generat veniturile supuse controlului efectuat de

Curtea de Conturi a României, nu se regăsesc în Anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006

pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public.

A arătat că acest fapt

este confirmat, fie numai și pentru o parte din aceste bunuri, de răspunsul din

16 noiembrie 2011, primit de la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Mai

mult, H.G. nr. 1705/2006 a intrat în vigoare în data de 21 decembrie 2006, ulterior

intrării în vigoare a H.G. nr. 944/2006.

Recurentul a mai susținut

că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din H.G. nr. 944/2006, raportat

la care, consideră că veniturile obținute după momentul intrării în vigoare a acestei

hotărâri de guvern, în baza unor contracte de închiriere încheiate anterior acestui

act normativ, i se cuvin în totalitate, preluând toate drepturile autorului SC ISPIF

SA, iar veniturile obținute de aceasta din urmă nu se făceau venit la bugetul de

stat ci erau avute în vedere la calculul impozitului pe profit.

Recurentul a precizat

că norma specială, reprezentată de H.G. nr. 944/2006, se completează cu cea generală,

reprezentată de Legea nr. 213/1998, caz în care, în lipsa menționării în actul normativ

de înființare a I.N.C.D.I.F. - ISPIF București a unei cote părți ce i se cuvine

în calitate de titular al dreptului de administrare a bunurilor, urmează a fi avută

în vedere cota parte prevăzută de norma generală, cuprinsă între 20%-50% din valoarea

chiriilor încasate.

de intimații Guvernul României, Curtea de Conturi a României și Ministerul Agriculturii

și Dezvoltării Rurale

Prin întâmpinarea formulată

în cauză, intimatul-pârât Guvernul României a solicitat respingerea recursului ca

nefondat și menținerea soluției pronunțate de prima instanță cu privire la excepția

de nelegalitate, ca fiind legală și temeinică.

Intimatul a arătat, în

esență, că instanța de fond a apreciat în mod corect că ipoteza invocată de reclamant,

potrivit căreia nu ar fi beneficiat de o despăgubire prealabilă și justă pentru

imobilele supuse litigiului, nu are temei legal. Astfel, art. 8 din H.G. nr. 944/2006

nu contravine sub nicio formă art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, ci se completează

cu acest act normativ, iar problema ridicată nu vizează nelegalitatea actului administrativ,

ci modul de interpretare a acestuia.

Legal citat, intimatul-intervenient

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare în cauză, prin

care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică

a soluției de respingere a excepției de nelegalitate.

Intimatul-intervenient

a învederat, în esență, că în mod corect instanța de fond a reținut că problema

ridicată de reclamant privește executarea actului administrativ normativ și nu nelegalitatea

acestuia. Mai mult, Statul, ca acționar majoritar la capitalul SC ISPIF SA, a transferat

patrimoniul reclamantului din proprietatea privată a ISPIF și domeniul privat al

statului în domeniul public al statului, pe bază de protocol de predare-primire,

semnat de toate părțile implicate, conform prevederilor art. 7 din Legea nr. 213/1998

și principiului potrivit căruia, patrimoniul urmează regimul juridic al proprietarului.

Intimatul-intervenient

a mai susținut că dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu sunt

imperative, administratorul având doar vocația de a beneficia de un procent din

chirie.

Prin întâmpinarea depusă

în cauză, intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea recursului

ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 5950 din

22 octombrie 2012, prin care s-a respins acțiunea în anulare a măsurilor dispuse

la pct. II.3 - II.5 din decizia nr. 7/2011 și a încheierii nr. 14/2011,

reiterând, în esență, apărările formulate pe parcursul judecării

litigiului în primă instanță.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând actele și lucrările

dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs formulate și din oficiu,

în limitele prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

În ceea ce privește criticile

aduse soluționării excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 8 din H.G.

nr. 944/2006, acestea sunt nefondate.

Prima instanță, în mod

corect a apreciat că dispozițiile contestate pe calea excepției de nelegalitate,

nu contravin prevederilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

În cadrul procedurii prevăzute

de art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ se analizează

în funcție de actele normative cu forță juridică superioară în baza cărora acesta

a fost emis, în raport cu principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative,

principiu consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative, republicată.

Din redactarea textului

art. 8 din H.G. nr. 944/2006, rezultă faptul că patrimoniul imobiliar al recurentului-reclamant,

prevăzut la pct. 1 din Anexa 2 la H.G. nr. 944/2006, trece din proprietatea acestuia,

în domeniul public sau privat al statului, după caz, și se transmite în administrarea

reclamantului, în condițiile legii.

Sintagma „în condițiile

legii” din cuprinsul art. 8 din H.G. nr. 944/2006, se interpretează în sensul că

dispozițiile hotărârii de guvern, act normativ cu caracter de lege specială, se

completează cu norma generală în materie, reprezentată de prevederile Legii nr.

213/1998.

Argumentul invocat de

către reclamant în favoarea tezei nelegalității dispozițiilor contestate, respectiv,

neacordarea unei despăgubiri juste și prealabile în urma îndeplinirii procedurii

de expropriere, vizează modul de executare a actului administrativ normativ și nu

face obiectul controlului exercitat de instanța de contencios administrativ învestită

cu soluționarea excepției de nelegalitate.

Așa cum a reținut instanța

de fond, o eventuală problemă a nelegalității actului administrativ s-ar fi ivit

în situația în care textul art. 8 din H.G. nr. 944/2006 ar fi prevăzut că bunurile

trec în proprietatea publică/privată a statului fără nicio despăgubire, or actul

în discuție nu prevede o astfel de situație.

Mai mult, trecerea patrimoniului

reclamantului din proprietatea acestuia, în domeniul public sau privat al statului,

după caz, și transmiterea acestuia în administrarea reclamantului, s-a realizat

în baza protocolului de predare-primire din 01 iunie 2007, din cuprinsul căruia

rezultă că la data predării, patrimoniul reclamantului era liber de sarcini. Semnarea

protocolului de către toate părțile implicate și exprimarea acordului de voință

al acestora în ceea ce privește transferul patrimoniului din proprietatea SC ISPIF

SA în domeniul public al statului și în administrarea I.N.C.D.I.F - ISPIF București,

s-a realizat în schimbul ștergerii datoriei la bugetul de stat consolidat, acumulată

de către SC ISPIF SA la data aprobării H.G. nr. 944/2006.

De asemenea, mențiunile

cuprinse în extrasul de carte funciară pentru informare din anul 2012, nu conduc

la nelegalitatea dispozițiilor art. 8 din H.G. nr. 944/2006, având în vedere că

la alin. (2) al articolului menționat se prevede în mod expres că patrimoniul imobiliar

al reclamantului este liber de sarcini și nu sunt constituite ipoteci pe acesta.

În acord cu opinia primei

instanțe, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 din H.G. nr. 944/2006 nu

vin în contradicție nici cu prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Textul art. 16 din Legea

nr. 213/1998 instituie regula colectării la bugetul de stat sau, după caz, la bugetele

locale a sumelor încasate din închirierea sau din concesionarea bunurile proprietate

publică, iar alin. (2) al articolului menționat prevede o excepție în favoarea administratorului

dreptului de proprietate, care încasează o cotă-parte din chirie, în cazul în care

contractul de închiriere se încheie de către acesta.

Având în vedere că dispozițiile

art. 8 din H.G. nr. 944/2006 nu recunosc dreptul reclamantului de a încasa un procent

din chirie, nu se poate reține nelegalitatea acestor dispoziții raportat la prevederile

Legii nr. 213/1998, după cum s-a arătat anterior, aspectul dedus judecății vizând,

în fapt, modul de interpretare a acestor acte normative.

În ceea ce privește criticile

formulate de recurent pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate.

În mod judicios, instanța

de fond a apreciat că dispozițiile H.G. nr. 1705/2006 au caracter general în raport

cu prevederile H.G. nr. 944/2006, care reprezintă norma specială aplicabilă în speță.

În aceste condiții, împrejurarea că bunurile care au generat veniturile supuse controlului

nu se regăsesc în Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006, nu constituie un motiv de nelegalitate

a actelor administrative care fac obiectul acțiunii în anulare.

De asemenea, nu pot fi

primite susținerile recurentului vizând aplicarea în cauză a dispozițiilor art.

6 din H.G. nr. 944/2006, în temeiul cărora, recurentul consideră că i se cuvin în

totalitate veniturile obținute după momentul intrării în vigoare a acestei hotărâri

de guvern în baza unor contracte de închiriere încheiate anterior.

Întrucât în cuprinsul

H.G. nr. 944/2006 nu se face nicio trimitere la prevederile art. 16 alin. (2) din

Legea nr. 213/2008, nu se poate reține că norma specială reprezentată de hotărârea

de guvern, se completează cu norma generală în materie, reprezentată de Legea

nr. 213/1998. Prin urmare, rezultă că toate sumele încasate din închirierea bunurilor

proprietate publică se fac venit la bugetul de stat.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul

Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Îmbunătățiri Funciare - I.N.C.D.I.F.

- ISPIF, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Îmbunătățiri

Funciare - INCDIF - ISPIF București împotriva sentinței civile nr. 5950 din 22 octombrie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 septembrie 2014.