ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2445/2016

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1

.

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București-secția a VIII-a la data de 20.12.2012, reclamantul Institutul Național de Cercetare „A” în contradictoriu cu pârâta  Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a solicitat instanței ca, prin hotărârea  ce o va pronunța, să dispună  anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 274/19.06.2012 emisă de către Direcția Generală de Soluționare a contestațiilor din cadrul A.N.A.F. iar pe cale de consecință:

Anularea deciziei de impunere nr. 31/24.11.2011 precum și a raportului de inspecție fiscală (RIF) nr. 110353/24.11.2011, prin care s-a stabilit și impus  în sarcina reclamantului creanțe bugetare suplimentare de plată  reprezentând: impozit pe profit  în sumă de 1.600.554 lei și majorări de întârziere aferente în cuantum de 1.739.601 lei, TVA suplimentar de plată în sumă de 985.283 lei și majorări de întârziere aferente în sumă de 704.906 lei, vărsăminte de la persoane juridice pentru persoane cu handicap neîncadrate în sumă de 315.004 lei și majorări de întârziere aferente în sumă de 480.392 lei, impozit pe veniturile obținute în România de nerezidenți în sumă de 134316 lei și majorări de întârziere aferente în sumă de 216.032 lei.

Prin Sentința nr.361 din 11 februarie 2015, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a respins excepția lipsei de interes, a admis în parte acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamantul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare „A” în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a anulat parțial punctul 2 al deciziei nr. 274/19.06.2012, a anulat parțial decizia de impunere nr. 31/24.11.2011, precum și parțial RIF 110353/24.11.2011, în ceea ce privește suma de 229.943 lei impozit pe profit, cu accesoriile aferente, respectiv suma de 36.654 lei TVA, cu accesoriile aferente, a respins restul pretențiilor reclamantei, a respins cererea de suspendare ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-au reținut următoarele:

Prin decizia nr. 274/19.06.2012, emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor  s-a dispus desființarea parțială a deciziei de impunere nr. 31/24.11.2011 pentru suma totală de 5.601.689 lei reprezentând: 1.281.172 lei impozit pe profit și accesorii aferente în cuantum de 1.739.601 lei; 730.266 lei taxă pe valoarea adăugată și accesorii aferente în sumă de 704.906 lei; 315.004 lei-vărsăminte de la persoanele juridice pentru persoanele cu handicap neîncadrate și accesorii aferente în cuantum de 480.392 lei; 134.316 lei impozit pe veniturile obținute în România de persoane nerezidente și accesorii aferente în cuantum de 216.032 lei, urmând a se reface inspecția fiscală pentru aceeași perioadă și pentru aceleași obligații bugetare, respingerea ca neîntemeiată, a contestației formulate de reclamant pentru suma totală de 504.688 lei reprezentând impozit pe profit în cuantum de 319.362 lei, respectiv TVA în sumă de 185.326 lei, admiterea contestației pentru impozitul pe profit în sumă de 20 lei, constatarea necompetenței materiale de soluționare a capătului de cerere privind suspendarea deciziei de impunere nr. 31/24.11.2011.

Analizând viciile procedurale invocate de reclamant care ar genera nulitatea actelor contestate, în esență, Curtea a reținut următoarele:

Referitor la depășirea duratei maxime a controlului.

Instanța a constatat că reclamantul omite să precizeze care este temeiul legal care îi permite să conchidă că sancțiunea depășirii duratei inspecției fiscale ar fi nulitatea actelor fiscale emise.

S-a mai reținut că nerespectarea acestei durate nu constituie decât o expresie specifică a nesocotirii principiul minimei afectări a activității contribuabilului, fără absolut nicio repercusiune asupra legalității actelor emise, putând cel mult constitui eventual izvor pentru despăgubiri în vederea reparării eventualelor pagube generate de afectarea activității curente a reclamantului.

În ceea ce privește aspectele procedurale în măsură a antrena nulitatea actelor administrativ fiscale, în opinia instanței acestea sunt expres prevăzute în art. 46 C.pr.fiscală, iar motivele invocate de reclamant nu se regăsesc printre acestea.

Referitor la încălcarea competenței pentru efectuarea inspecției fiscale

Instanța a reținut că, la data demarării inspecției fiscale, anume la 28 iunie 2010, reclamantul avea calitatea de contribuabil mijlociu, împrejurare care a antrenat competența de administrare a DGFPMB; faptul că ulterior, pe parcursul inspecției aceasta a dobândit, prin Ordinul ANAF nr. 2730/2010 publicat în Monitorul oficial din 8 decembrie 2010, calitatea de mare contribuabil,în opinia instanței nu  prezintă relevanță în ceea ce privește inspecția deja începută.

Referitor la  viciile procedurale privind data și conținutul RIF, Curtea a reținut că reclamantul încearcă să subsumeze ipotezei din art. 43 lit. d și e C.pr.fiscală, privind lipsa obiectului și a motivelor de fapt, niște chestiuni derizorii, total lipsite de efect juridic, cu atât mai puțin vătămătoare pentru reclamant, pentru a forța incidența art. 46 C.pr.fiscală.

Mai mult, s-a reținut că erorile și neconcordanțele invocate la punctele 3.4 și 3.5. din acțiune nu constituie în nici un caz vicii procedurale cum le numește reclamantul, ci aspecte care țin de legalitatea impunerii.

Referitor la neîndeplinirea obligației de audiere a contribuabilului

Instanța a reținut că atât timp cât reclamantul a avut posibilitatea de a-și expune punctul de vedere, finalitatea reglementării a fost asigurată, după cum reiese de altfel din înseși susținerile reclamantului.

Referitor la nemotivarea respingerii punctului de vedere al contribuabilului

Instanța a subliniat pe de o parte că actele dosarului contrazic afirmația reclamantului, organul fiscal făcând referire la apărările reclamantului, a analizat documentele depuse de acesta după comunicarea proiectului de RIF, iar pe de altă parte lipsa oricărei vătămări chiar dacă s-ar reține eventuala nesocotire a acestei obligații, cât timp toate aspectele invocate de contribuabil au putut fi reiterate și au fost reiterate prin contestație, respectiv acțiune, fiind analizate ca atare.

În ceea ce privește aspectele și debitele vizate de soluția de desființare parțială a deciziei de impunere, curtea a reținut că organul de soluționare a contestației a făcut aplicarea art. 7 alin. 2, art. 94 alin. 1 și alin.2,  respectiv art. 216 alin. 3 și alin.3

1

din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Curtea a reținut că reclamantul justifică un interes în analizarea soluției de desființare, anume acela de a-și vedea lămurită situația obligațiilor fiscale, fără a se relua verificările, iar în această ordine de idei, instanța a respins excepția lipsei de interes.

În egală măsură, curtea a subliniat că reclamanta nu a argumentat în nici un fel criticarea soluției de desființare, prin eventuale considerente care să critice măsura desființării, iar nu a lămuririi pe fond a existenței debitelor cuprinse în decizia de impunere.

În ceea ce privește soluția de respingere ca neîntemeiată a contestației formulată de reclamant pentru suma totală de 504.688 lei reprezentând impozit pe profit în sumă de 319.362 lei, respectiv TVA în sumă de 185.326 lei, instanța a reținut următoarele:

Cu privire la impozitul pe profit în sumă de 319.362

de lei, acesta se compune din următoarele: impozit pe profit de 63.059 lei calculat de organul fiscal urmare a neacordării dreptului de deducere pentru cheltuielile în sumă de 394.119 lei înregistrate în anul 2005, deși erau aferente anilor fiscali precedenți, ce au făcut obiectul unei inspecții fiscale anterioare, nu al prezentei.

În ceea ce privește caracterul deductibil sau nu al acestor cheltuieli, curtea a reținut că expertul desemnat în cauză a determinat că reclamantul ”a înregistrat în anul 2005 în mod eronat pe seama conturilor de cheltuieli și nu a rezultatului reportat, cheltuieli în valoare totală de 394.119 lei, din care suma de 5.212 lei reprezentând TVA colectat aferent unor cheltuieli nedeductibile fiscal a influențat profitul impozabil aferent trimestrului IV 2005. Impozitul pe profit datorat suplimentar pentru trimestrul IV 2005 este de 834 lei” .

În acest sens, instanța a reținut că, expertul a determinat impozitul pe profit datorat suplimentar pentru trimestrul IV 2005 ca fiind la nivelul sumei de 834 de lei, iar nu 63.059 lei, diferența de 62.225 lei urmând a fi anulată.

În ceea ce privește impozitul pe profit de 26.060 lei

calculat de organul fiscal urmare a neacordării dreptului de deducere pentru cheltuielile în sumă de 162.878 de lei aferente perioadei februarie –iunie 2006, cheltuieli cu serviciile executate de terți, fără documente justificative potrivit legii, prin care să se facă dovada prestării efective și necesitatea efectuării acestor cheltuieli, s-au reținut următoarele.

În ceea ce privește caracterul deductibil sau nu al acestor cheltuieli, instanța a reținut că dintre aceste cheltuieli, pentru suma de 120.593,42 lei nu au fost identificate contracte sau alte documente care să dovedească prestațiile și pentru care reclamantul nu are drept de deducere, expertul arătând că ”documentele prezentate de institut în susținerea realității și corectitudinii înregistrării cheltuielilor respective nu sunt relevante…”.

Prin urmare, curtea a constatat că de fapt valoarea cheltuielilor nedeductibile este de doar 120.593,42 lei, astfel că impozitul pe profit aferent diferenței de  42.281 lei, impozit în valoare de 6765 lei (datorată acestor erori ale organului fiscal, evaluarea acestuia cu privire la caracterul nedeductibil al cuantumului corect al acestora fiind confirmată de expertul cauzei) urmează a fi anulat.

În ceea ce privește impozitul pe profit de 56.176 lei

calculat de organul fiscal urmare a neacordării dreptului de deducere pentru cheltuielile în sumă de 351.098 lei reprezentând achiziții efectuate de la un contribuabil declarat inactiv la data efectuării achizițiilor, SC „B” International Company, Curtea a reținut că cele 26 de facturi au fost emise în perioada 29.02.2008 – 18.12.2009, perioadă în care furnizorul era declarat inactiv prin Ordinul Președintelui ANAF nr. 134/2008, în vigoare prin publicarea în Monitorul oficial din data de 26 februarie 2008, SC „B” International Company SRL figurând în lista anexă.

În opinia instanței, acțiunea acestei forme de publicitate, anume publicarea în Monitorul Oficial, este aceea de a asigura cunoașterea situației acestuia de către eventualii cocotranctanți,  astfel că achiziționarea bunurilor de la un atare comerciant se face în deplină cunoștință de cauză în legătură cu efectele acesteia, inclusiv din perspectiva caracterului deductibil al acestor cheltuieli.

În consecință, curtea a conchis în sensul legalității impunerii impozitului pe profit de 56.176 de lei.

Referitor la impozitul pe profit

de 67.109 de lei calculat de organul fiscal urmare a neacordării dreptului de deducere pentru cheltuielile în sumă de 419.430 de lei întrucât pentru bunurile de natura stocurilor degradate, neimputabile, nu au fost încheiate contracte de asigurare, conform legii., în opinia instanței cheltuielile în sumă de  419.430 de lei nu au putut fi identificate de către expertul desemnat în cauză  în înregistrările contabile din anul 2007, în aceste evidențe fiind identificată  cu acest titlu, produse finite de natura stocurilor, degradate și neimputabile, suma de 768.562 de lei, care însă nu a fost dedusă fiscal, ci reclamantul ”a aplicat tratamentul fiscal corespunzător aplicabil cheltuielilor nedeductibile fiscal în raport de prevederile Codului fiscal”.

Prin urmare, instanța a anulat impozitul pe profit aferent acestor pretinse cheltuieli, impozit în sumă de 67.109 lei.

În ceea ce privește dreptul de deducere a TVA

în sumă de 118.620 de lei,  curtea a reținut că, din totalul de 118.620 de lei reclamantul nu are drept de deducere pentru facturile neconforme cu TVA aferent de 81.966 lei

Prin urmare, s-a reținut că reclamantul datorează un impozit pe profit de 13.115 lei aferent TVA fără drept de deducere.

Curtea a conchis în sensul anulării impozitului pe profit în sumă de 93.844 de lei, reprezentând (668.491 – 81.966) x 16%.

Urmare a anulării impozitului pe profit până la concurența sumei de 229.943 lei, a anulat și accesoriile aferente acestei sume.

Cu privire la TVA  în sumă de 185.326 de lei aceasta se compune din următoarele: TVA în sumă de 118.620 lei, în privința căruia s-a conchis  în sensul lipsei dreptului de deducere pentru TVA aferent facturilor neconforme, TVA în sumă de 81.966 lei, astfel că anularea TVA se impune doar pentru diferența de 36.654 de lei.

Pentru facturile cărora le este aferent acest TVA de 36.654 de lei, din totalul celor reținute de organul fiscal ca lipsite de drept de deducere pentru neconformitate, reclamantul a întreprins demersuri pentru corecția acestora, fiind astfel corectate facturi emise de furnizorul SC „C” Medical SRL, cu valoare totală de 229.575 lei și TVA corespunzător de 36.654  lei, TVA în sumă de 66.706 lei aferentă celor 26 facturi emise de SC „B” International Company, pentru aceleași considerente privind calitatea acesteia din urmă de contribuabil inactiv,  la impozitul pe profit.

Prin urmare, curtea a conchis în sensul anulării TVA în sumă de 36.654  de lei, cu accesoriile aferente.

Împotriva Sentinței nr.361 din 11 februarie 2015 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantul Institutul Național de Cercetare „A” și pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

3.1 Reclamantul Institutul Național de Cercetare „A” și-a întemeiat calea de atac pe prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1 din Codul de procedură civilă, arătând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită și încălcarea legii.

În motivarea recursului său, recurentul-reclamant a combătut considerentele  reținute de instanța de fond, reluând aceleași argumente pe care le-a susținut și în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În esență, acestea sunt următoarele:

- Nulitatea raportului de inspecție fiscală  și a deciziei de impunere emisă în baza sa pentru încălcarea duratei maxime a controlului în raport de dispozițiile art. 104 alin. (2) coroborate cu art. 2 alin. (3) și art. 105 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, în condițiile în care inspecția fiscală  a început la data de 28.06.2010 și s-a finalizat la 23.09.2011, totalizând 14 luni de zile;

- Aplicarea greșită de instanța de fond, a dispozițiilor art. 99 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală, art. 105 alin. (5) din Codul de procedură fiscală și dispozițiile Ordinului Președintelui A.N.A.F. nr. 2730/2010, în sensul că actele administrative fiscale au fost încheiate de un organ fiscal necompetent material, cu încălcarea principiului ierarhizării, la data controlului reclamantul fiind calificat în baza OPANAF nr. 2730/2010 mare contribuabil;

- Neîndeplinirea obligației de audiere a contribuabiliului și nemotivarea respingerii punctului de vedere formulat, fiind încălcate, astfel, dispozițiile art. 107 și 109 Cod procedură fiscala;

- Actul administrativ fiscal - RIF- este inform, prezentând vicii care îl afectează în mod grav, lipsindu-l de obiect, în sensul art. 43 lit. d) și e) din Codul de procedură fiscală, invocând neconformitatea datei RIF, lipsa unui număr important de anexe, lipsa datei finalizării controlului, neconcordanțe între sumele stabilite în cuprinsul RIF, precum și erori de calcul;

- Referitor la decizia de soluționare a contestației nr. 31/24.11.2011 prin care s-a dispus  desființarea parțială  a deciziei de impunere pentru suma de 5.601.689 lei, arată că organul administrativ-jurisdicțional nu menționează în mod clar și neechivoc motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, modalitate de soluționare apreciată ca fiind greșită;

Referitor la obligațiile suplimentare de plată stabilite prin actele administrativ-fiscale contestate, în esență, se arată următoarele:

I

.

Impozit de profit

- În mod greșit nu au fost acceptate la deducere cheltuielile cu amortizarea în sumă de 1.095.588 lei, invocându-se  lipsa unui document justificativ prin care să se facă dovada  efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, în condițiile în care înregistrarea în contabilitate a amortizării lunare nu se face în baza unui document justificativ, ci este o operațiune de calcul efectuată automat de programul informatic, recurentul făcând ample referiri la tratamentul  fiscal al cheltuielilor cu amortizarea, reevaluarea imobilizărilor corporale, împrejurare că administrează bunuri proprietatea publică supuse unor reglementări specifice, majorarea bazei de impozitare cu suma de 976.586 lei reprezentând cheltuieli aferente anului anterior celui de raportare este apreciată eronată, întrucât organul fiscal nu a ținut cont de prevederile pct. 13 din HG nr. 44/2004, în sensul că nedepunerea de către contribuabil a declarației rectificative ar fi condus la diminuarea  bazei impozabile în anul precedent celui  de raportare și nicidecum nu ar fi  generat un debit  suplimentar astfel încât stabilirea unui debit suplimentar  prin impozitul pe profit în sumă de 156.254 lei este nelegală;

- Excluderea  dreptului de deducere a cheltuielilor cu facturi neconforme cu cerințele minimale reglementată de Codul fiscal, în cuantum de 668.491 lei este nelegală, întrucât organul de control nu a informat conducerea recurentului cu privire la identificarea unor astfel de facturi  pe perioada controlului, informare care ar fi permis  corecția acestora, potrivit art. 159 ind. 2 din Codul fiscal, motiv pentru care stabilirea unui debit suplimentar privind impozitul pe profit în sumă de 106.959 lei este nelegală;

- Cheltuielile  aferente casărilor de mijloace fixe și obiecte de inventar în cuantum de 987.902 lei, calculate pe anii fiscali 2006/2009 au fost excluse  în mod nelegal de la deducere, reținându-se lipsa unui document justificativ, deși recurentul a înregistrat în contabilitate scoaterea din evidență a mijloacelor fixe și obiectelor de inventar în baza proceselor-verbale de casare, procedura de valorificare a casărilor fiind întotdeauna ulterioară casării și se materializează în vânzări de deșeuri, astfel încât stabilirea unui impozit pe profit suplimentar în cuantum de 158.064 lei este nelegală;

- Încadrarea cheltuielilor privind consumul de carburanți în cuantum de 71.328 lei în categoria cheltuielilor  nedeductibile reglementate de art. 21 alin. (4) lit. t) din Codul fiscal este nelegală, întrucât autovehiculele rutiere pentru care s-a decontat consumul de combustibil au fost utilizate pentru deplasarea între punctele de lucru ale institutului sau între acesta și laboratoarele de specialitate cu care colaborează în cadrul obiectului de activitate și programelor specifice de cercetare-dezvoltare, așa încât stabilirea impozitului pe profit suplimentar în cuantum de 11.412 lei este nelegală;

- Excluderea dreptului de deducere  pentru cheltuielile aferente lucrărilor de montaj și reparații sanitare în cuantum de 84.906 lei ce a condus la un impozit pe profit stabilit suplimentar  în cuantum de 13.585 lei este nelegală, întrucât toate lucrările  reținute de organul  de control au fost înregistrate în contul de investiții în curs și nu au afectat contul de profit și pierderi;

- Pentru cheltuielile aferente  serviciilor prestate de furnizori externi în valoare de 162.878 lei care au condus la un impozit pe profit stabilit suplimentar în sumă de 26.060 lei, în mod greșit s-a exclus dreptul de deducere, întrucât serviciile prestate de furnizori externi în perioada februarie-iunie 2006 au fost probate cu documente care fac dovada realității și necesității efectuării cheltuielilor respective.

- Excluderea dreptului de deducere a cheltuielilor aferente tranzacțiilor cu furnizori inactivi, respectiv SC „B” International Company SRL în cuantum de 351.058 lei ce a condus la un impozit pe profit suplimentar în sumă de 56.176 lei este nelegală, întrucât legiuitorul nu sancționează imperativ contribuabilul care nu a avut cunoștință de faptul că  furnizorul bunurilor  nu și-a îndeplinit obligațiile  declarative, ci lasă în sarcina organului de control analiza scopului economic al tranzacțiilor cu acest contribuabil, analiză ce nu a fost efectuată în cauza de față.

- Excluderea de la deductibilitate a cheltuielilor în sumă de 419.430 lei ce a generat un impozit pe profit suplimentar de 67.109 lei, în baza art. 21 alin. (4) lit. c) din Codul fiscal, care condiționează deductibilitatea cheltuielilor cu stocurile  degradate neimputabile de existența unor polițe de asigurare  este nelegală, întrucât produsele  farmaceutice în speță - vaccinurile-nu pot face obiectul asigurării, potrivit procedurilor societăților de asigurare, pe de-o parte iar pe de altă parte, cheltuiala cu primele de asigurare pentru stocurile de produse specifice activității institutului reclamant ar majora nejustificat prețul medicamentelor;

- Impozitarea sumei  de 842.720 lei reprezentând venituri în avans înregistrate în baza unui contract de cercetare care urma să fie analizat în anul 2010, este nelegală întrucât respectivele venituri au fost înregistrate în anul 2009 în contul  de imobilizări, respectiv investiții în curs, în anul 2009 nefiind îndeplinite  condițiile de recunoaștere a veniturilor, reglementate de norma contabilă aplicabilă.

Referitor la fondul special de încadrare în muncă al persoanelor cu handicap, arată recurentul că, din documentele anexate, rezultă  pe de-o parte, că institutul are angajate persoane cu handicap, pe bază de contracte individuale de muncă iar, pe de altă parte, a efectuat notificările impuse  de legislația în vigoare, iar în urma adreselor efectuate nu au fost repartizate persoane cu handicap în vederea angajării, astfel încât debitul suplimentar de 315.004 lei se impune a fi recalculat.

În ceea ce privește impozitul pe veniturile realizate de persoane juridice nerezidente arată că aceste venituri se încadrează la excepțiile prevăzute de art. 117 lit. g) din Codul fiscal, întrucât finanțarea activităților de consultanță s-a realizat în baza unor acorduri de finanțare gratuită, încheiate de Guvernul României, așa încât stabilirea debitului suplimentar de 134.136 lei este nelegală.

II. Taxa pe valoarea adăugată

Referitor la TVA deductibil neadmis la deduceri în cuantum de 244.367 lei, arată că suma stabilită de organul  de control rezultă  din: - tranzacții cu contribuabil inactiv, cuantumul sumei excluse la deducere – 66.706 lei, recurentul făcând  trimitere la argumentele invocate la capitolul impozit pe profit – facturile încheiate cu SC „B” International Company SRL;

- Facturile emise în anul anterior celui în care au fost înregistrate în contabilitate pentru suma de 29.616 lei fiind exclus dreptul de deducere, cu încălcarea prevederilor  art. 147 ind. 1 alin. (1) și (2) din Codul fiscal, potrivit cu care dreptul  de deducere se poate  exercita oricând în cadrul termenului de prescripție;

- TVA aferent  lucrărilor de montaj și reparații instalații sanitare, cuantumul sumei excluse de la deducere fiind  de 15.873 lei, cu încălcarea dispozițiilor art. 145 din Codul fiscal, care reglementează dreptul de deducere;

- Facturi neconforme, pentru suma de 118.620 lei nefiind admisă pentru deducerea, dar nici cererea recurentului de prelungire a duratei controlului, facturile neconforme fiind transmise în vederea corecțiilor, dar nerestituite de la furnizori;

- TVA deductibil pentru consumurile de carburanți auto, suma exclusă  de la deducere fiind de 13.552 lei, deși recurentul a probat că autovehiculele nu erau destinate transportului rutier de persoane.

În privința TVA-ului colectat stabilit suplimentar în sumă de 295.151 lei arată că acesta rezultă din:

- TVA aferent  stocuri degradate în cuantum de 37.749 lei, sumă stabilită în mod greșit de organul de control, întrucât recurentul, în timpul controlului, a depus procesele –verbale de distrugere care justifică îndeplinirea cumulativă a prevederilor pct. 7 alin. (1) din HG nr. 44/2004;

- TVA aferent  mijloace fixe  și obiecte de inventar casate în sumă de 187.701 lei, organul de control  procedând în mod nejustificat la încadrarea sumei de 987.901 lei ca minus în gestiune, în condițiile în care Codul fiscal  nu are reglementări specifice cu privire la  obligativitatea colectării TVA aferent casărilor;

- TVA aferent lucrărilor  de construcții montaj în sumă de 69.701 lei – sumă ce urmează a fi recuperată de la furnizor, fiind începute procedurile de recuperare.

În ceea ce privește  TVA din recalcularea pro-rata aferentă livrărilor de vaccin gripal pandemic, în sumă de 445.775 lei, arată că, în mod eronat organul de control a stabilit suma suplimentară  de plată, în condițiile în care, în cuprinsul raportului de inspecție fiscală se menționează  că, în urma recalculării proratei pentru vaccinul  gripal recurentul  a achitat suma de 428.422 lei, rămânând o diferență de plată de 17.353 lei.

Cu privire la suspendarea actelor administrative atacate, arată că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 și 15 raportat la art. 2 din Legea nr. 554/2004, respectiv paguba iminentă  și cazul bine justificat.

3.2 Recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii și-a întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă, arătând că, în mod eronat instanța de fond a anulat parțial pct. 2 al deciziei de impunere nr. 31/24.11.2011 în ceea ce privește  suma de 229.943 lei impozit pe profit, cu accesoriile aferente, respectiv suma de 36.654 lei TVA cu accesoriile aferente.

În esență, arată următoarele:

I.- Referitor la

impozitul pe profit

în sumă de 63.059 lei anulat de instanța de fond până la concurența sumei de 62.225 lei arată că recurenta-reclamantă datorează impozitul  în cuantumul stabilit de organul de control urmare a neacordării dreptului de deducere pentru cheltuieli în sumă de 394.119 lei înregistrate  în anul 2005, în condițiile în care aceste cheltuieli  erau aferente anilor fiscali precedenți care nu au făcut obiectul inspecției fiscale în cauză.

Arată recurenta că, în cuprinsul raportului de expertiză  contabilă avut în vedere de judecătorul fondului nu s-a ținut cont de faptul că recurentul-reclamant a înregistrat cheltuieli deductibile în sumă de 117.876 lei în trimestrul IV 2005, deși acestea erau aferente anului 2004, majorând astfel  cuantumul cheltuielilor deductibile fiscal la calculul impozitului pe profit. De asemenea, expertul nu a avut în vedere  includerea sumei de 276.243 lei în categoria cheltuielilor deductibile fiscal aferente anului 2005, reprezentând obligații suplimentare de plată  stabilite de inspecția fiscală , deși recurentul-reclamant avea obligația să corecteze prin ajustarea profitului impozabil al perioadei fiscale căreia îi aparțin cheltuielile omise a fi înregistrate, respectiv să depună declarația rectificativă pentru anul fiscal respectiv;

-În ceea ce privește impozitul pe profit în sumă de 26060 lei anulat de instanța de fond în limita sumei de 6765 lei arată că organul de control a procedat în mod corect la stabilirea impozitului în suma menționată în actele fiscale contestate, întrucât suma de 162.878 lei aferentă perioadei februarie-iunie 2006 în mod greșit a fost înregistrată în contul 628.24 “Alte cheltuieli cu servicii executate de terți” și considerată ca deductibilă la calculul impozitului pe profit, în condițiile în care documentele justificative în baza cărora s-a efectuat înregistrarea nu probează necesitatea respectivelor cheltuieli prin specificul activității desfășurate și modul în care au contribuit la realizarea veniturilor societății;

-În ceea ce privește impozitul pe profit în sumă de 67.109 lei anulat de instanța de fond, artă că organele de inspecție fiscală au procedat în mod corect la neacordarea dreptului de deducere pentru  cheltuielile de exploatare privind bunurile de natura stocurilor degradate în sumă de 419.430 lei, în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 571/2003, în condițiile în care recurentul  nu a făcut dovada încheierii contractelor de asigurare pentru aceste bunuri;

-Referitor la impozitul pe profit în sumă de 106.956 lei, anulat de instanța de fond în limita  sumei de 93.956 lei, arată că în mod greșit s-a reținut că recurentul  are drept de deducere pentru cheltuieli în cuantum de 586.525 lei, în condițiile în care respectivele cheltuieli au fost înregistrate în baza unor înscrisuri care nu aveau calitatea de document justificativ prevăzute de art. 145 alin. (8) din Codul fiscal, respectiv exemplarul original sau reconstituit potrivit legii.

II. -În ceea ce privește

taxa pe valoarea adăugată

anulată de instanța de fond pentru suma de 36.654 lei, arată că în mod greșit s-a procedat la anularea acestei sume, în condițiile în care  corecția facturilor emise de furnizorul SC „C” Medical SRL, cu o valoare totală de 229.575 lei și TVA aferent de 36.654 lei a avut loc în afara perioadei de inspecție fiscală, fiind astfel o modificare ulterioară a situației de fapt deja stabilite.

3.3 Recurenta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și-a întemeiat calea de atac pe dispozițiile  art. 491 coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din Codul de procedură civilă, arătând, în esență, următoarele:

- Hotărârea recurată este nelegală, întrucât instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage  sancțiunea nulității, în sensul că hotărârea recurată nu a fost comunicată  Agenției Naționale de Administrare Fiscală, fiind încălcat dreptul la apărare al acestei autorități;

- Hotărârea recurată este, în parte, nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, recurenta invocând în susținerea acestui motiv de recurs aceleași argumente invocate și de recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii (pct. 3.2).

Părțile litigante  au formulat întâmpinare la recursul celeilalte.

4.1 Astfel, recurentul-reclamant, prin întâmpinarea depusă la 28.09.2016, a invocat excepția tardivității recursului declarat de recurenta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în raport de dispozițiile  art. 301 din Codul de procedură civilă, precum și excepția nulității iar în raport de depunerea acestuia la o altă instanță decât cea prevăzută de art. 302 din Codul de procedură civilă de la 1865.

Pe fondul cererilor de recurs, solicită respingerea acestora motivat de faptul că  instanța de fond a considerat în mod judicios, în baza probatoriului administrat, a documentelor prezentate de reclamant coroborate și cu constatările raportului de expertiză fiscală că a fost impusă în mod nelegal în sarcina recurentului-reclamant obligația de plată a sumei de 229.443 lei impozit pe profit și 36.645 lei TVA.

Recurentul-reclamant argumentează pe larg fiecare categorie de cheltuieli, invocând aceleași motive prezentate și în propria cerere de recurs.

4.2 Recurenta-pârâtă Direcția Generală a Marilor Contribuabili, prin întâmpinarea depusă la data de 30.09.2016 solicită respingerea recursului formulat de recurentul-pârât ca nefondat arătând, în esență, următoarele:

Referitor la viciile procedurale invocate de recurentul-reclamant în ceea ce privește depășirea duratei maxime de efectuare a inspecției fiscale, necompetența organului de control și încălcarea dispozițiilor art. 107 din Codul de procedură fiscală arată că argumentele recurentului-reclamant nu sunt de natură a atrage nulitatea actului administrativ fiscal atacat, întrucât nu se regăsesc printre motivele prevăzute de art. 46 din Codul de procedură fiscală.

Cu privire la criticile aduse pe fondul cauzei, arată că recurentul-reclamant a reiterat pe larg aceleași argumente pe care le-a invocat în susținerea cererii de chemare în judecată, respinse în mod legal de instanța de fond.

Preliminar, în privința normelor de procedură aplicabile în prezenta cauză, Înalta Curte reține că, în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă - 20.12.2012 – prezenta cerere este supusă normelor înscrise în Codul de procedură civilă de la 1865, conform art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenți și a prevederilor art. 304 ind. 1 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurentul-reclamant și recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii sunt nefondate, iar recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală a Marilor Contribuabili tardiv declarat, pentru motivele ce vor fi expuse  în continuare, cu precizarea că argumentele vor fi grupate și li se va răspunde prin considerente comune, raportat la finalitatea lor concretă.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 274/19.06.2012, a deciziei de impunere nr. 31/24.11.2011 precum și a raportului de inspecție fiscală nr. 110353/24.11.2011 cu privire la obligații fiscale în sumă totală de 6.176.088 lei, sumele detaliate fiind menționate la pct. 1 al prezentei.

Soluția primei instanțe de admitere a acțiunii și anulare parțială a actelor administrativ-fiscale reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente cauzei în raport cu starea de fapt fiscală reținută, sentința analizând punctual, cu argumente de fapt și de drept, legalitatea fiecăreia dintre obligațiile fiscale supuse contestării, în condițiile art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, respectiv  pentru suma totală de 504.688 lei, reprezentând impozit pe profit în sumă de 319.362 lei, respectiv TVA în sumă de 185.326 lei, sume în privința  cărora contestația a fost respinsă  prin decizia emisă în soluționarea contestației.

Se impune a se menționa că, prin decizia de soluționare a contestației nr. 274/19.06.2011, s-a dispus desființarea parțială a deciziei de impunere nr. 31/24.11.2011 pentru suma totală de 5.601.689 lei, urmând a se reface inspecția fiscală pentru aceeași perioadă și pentru aceleași obligații bugetare și respingerea ca neîntemeiată a contestației formulate pentru suma totală de 504.688 lei.

5.1 Recurentul-reclamant critică soluția  de desființare parțială a deciziei de impunere invocând numai motive referitoare la existența debitelor cuprinse în decizia de impunere, fără să prezinte  critici cu privire la  măsura desființării dispusă de organul de soluționare a contestației, în  baza dispozițiilor art. 216 alin. (3) și 3 ind. 1 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit art. 216 alin. 3 din OG nr. 92/2003, „

3) Prin decizie se poate desființa total sau parțial actul administrativ atacat, situație în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluționare.

(3 ind.1) Soluția de desființare este pusă în executare în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei, iar noul act administrativ fiscal emis vizează strict aceeași perioadă și același obiect al contestației pentru care s-a pronunțat soluția de desființare.

”

Prin urmare, în mod corect, instanța de fond  a reținut că argumentele invocate de recurentul-reclamant privind starea de fapt și de drept prin care combate constatările organelor fiscale din cuprinsul deciziei de impunere  contestate, cu privire la obligațiile fiscale  suplimentare în sumă totală de 5.601.689 lei desființat de către organul de soluționare a contestației nu pot fi analizate de către instanță, în condițiile în care acestea nu mai există în cuprinsul niciunui act de impunere.

Posibilitatea instanței de contencios administrativ de a rezolva fondul litigiului, impunând măsuri care să înlăture complet și efectiv  consecințele vătămătoare ale conduitei administrative nelegale este exclusă de plano, în toate situațiile în care autoritatea  fiscală nu a soluționat contestația fiscală, pe fondul acesteia.

În privința viciilor procedurale invocate de recurentul-reclamant cu referire la depășirea duratei maxime de efectuare a inspecției fiscale, încălcarea competenței de către organul fiscal, nerespectarea dreptului de apărare al contribuabilului, instanța de control judiciar apreciază că sunt nefondate, din considerentele hotărârii recurate rezultând că  judecătorul fondului a examinat în profunzime și sistematizat cererile și susținerile recurentului-reclamant.

Cu referire la încălcarea prevederilor art. 104 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că termenul prevăzut de 6 luni este un termen de recomandare, iar nu unul de decădere, astfel că  că nerespectarea acestuia nu afectează legalitatea actelor emise, putând constitui, cel mult, un eventual izvor  pentru despăgubiri în vederea reparării eventualelor pagube generate de afectarea activității curente.

În ceea ce privește competența inspecției fiscale, potrivit art. 99 din Codul de procedură fiscală, „

1) Inspecția fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit și neîngrădit prin Agenția Națională de Administrare Fiscală ori, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale, conform dispozițiilor prezentului titlu, sau de alte autorități care sunt competente, potrivit legii, să administreze impozite, taxe, contribuții ori alte sume datorate bugetului general consolidat.

(2) Competența de exercitare a inspecției fiscale pentru Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile sale subordonate se stabilește prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Organele de inspecție fiscală din aparatul central al Agenției Naționale de Administrare Fiscală au competență în efectuarea inspecției fiscale pe întregul teritoriu al țării.

3) Competența privind efectuarea inspecției fiscale se poate delega altui organ fiscal. În cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală condițiile în care se poate efectua delegarea altui organ fiscal se stabilesc prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

”

Critica recurentului în sensul că, potrivit procedurii instituite de OPANAF nr. 2311/2007 competența efectuării controlului de fond ar fi aparținut Administrației Marilor Contribuabili este nefondată, întrucât la data demarării inspecției fiscale-28.06.2010 recurentul-reclamant avea calitatea de contribuabil mijlociu, iar împrejurarea că, pe parcursul  inspecției fiscale, respectiv începând cu 01.01.2011, recurentul-reclamant a dobândit calitatea de mare contribuabil, conform ordinului ANAF nr. 2730/2010, nu este relevantă în privința unei inspecții fiscale deja începută, perioada supusă  verificării fiind 01.10.2005/31.12.2009, perioadă în care recurentul-reclamant, în calitate de contribuabil mijlociu a fost administrat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București.

Referitor la neîndeplinirea obligației de audiere a contribuabilului, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant și-a expus punctul de vedere cu privire la constatările inspecției fiscale, împrejurare ce rezultă  din cuprinsul motivelor de recurs (fila 10) în care sunt prezentate cronologic comunicările dintre organul fiscal și contribuabil.

Întrucât scopul  reglementării invocate  de recurentul-reclamant- art. 107 și art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală – constă în recunoașterea posibilității destinatarilor deciziilor care le afectează în mod sensibil  interesele  de a-și face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administrația intenționează  să își întemeieze decizia iar, în speță, recurentului-reclamant i s-a recunoscut  o astfel de posibilitate, critica urmează a fi respinsă ca nefondată.

În privința viciilor procedurale cu privire la data și conținutul RIF, data finalizării controlului, lipsa unor anexe, erori de calcul  în cuprinsul RIF, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte apreciază că susținerea recurentului-reclamant este lipsită de temei legal.

Sancționarea cu nulitatea a unui act administrativ fiscal a fost prevăzută de legiuitor la art. 46 din Codul de procedură fiscală, unde se prevede că  “

Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (6), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.”

Prin urmare,  numai pentru lipsa  unuia din elementele  enumerate în dispoziția legală precitată, legiuitorul  a prevăzut că actul administrativ fiscal  este lovit de nulitate.

Nerespectarea dispozițiilor legale invocate de recurentul-reclamant ar putea  atrage doar nulitatea virtuală a actului administrativ fiscal, care poate interveni numai în cazul producerii unei vătămări împotriva contribuabilului vizat.

Cum, în cauză, recurentul-reclamant nu a probat  existența vreunei vătămări  cauzate de lipsa  datei finalizării controlului ori a erorilor de calcul  și nici nu a invocat o astfel de vătămare, motivul  de recurs nu poate fi primit.

5.2 Cu privire la fondul litigiului, respectiv anularea parțială  a actelor administrativ-fiscale contestate în ceea ce privește suma de 229.943 lei impozit pe profit cu accesoriile aferente  și a sumei de 36.654 lei TVA cu accesoriile aferente, întrucât expunerea considerentelor sentinței atacate, cuprinsă în punctul 2 al prezentei decizii, cuprinde ambele referiri la elementele probatorii și la prevederile legale aplicabile pentru fiecare categorie de debite, iar motivarea recursurilor a fost structurată, de asemenea, corespunzător  sumelor stabilite prin decizia nr. 274/19.06.2012, Înalta Curte apreciază că în contextul cercetării recursurilor nu se impune reluarea tuturor aspectelor examinate de instanța de fond, argumentele punctuale fiind însușite și de instanța de control judiciar.

În dezlegarea problemelor de drept în dispută, judecătorul fondului a avut în vedere expertiza judiciară contabilă și fiscală, probă administrativă conform art. 201 Codul de procedură civilă de la 1865, conținând o opinie  de specialitate asupra unor împrejurări de fapt  pe care instanța  a supus-o propriei evaluări, în coroborare cu celelalte  probe ale cauzei. Concluziile expertizei ar putea fi înlăturate doar pe baza unor probe contrare cu o suficientă  consistență, iar nu prin simple afirmații sau interpretări proprii.

Or, recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii nu a formulat critici solide cu privire la  interpretarea dată de instanță asupra normelor de drept și opinia de specialitate  a expertului, ci s-a limitat la a relua argumentele reținute în actele administrative  contestate, arătând că aceasta diferă de optica instanței de fond.

Abordarea autorității fiscale în sensul de a acorda prioritate unor elemente de formă, se îndepărtează de la scopul legii și contravine principiilor generale de conduită în administrarea  creanțelor fiscale , prevăzute de art. 6 și 12 din Codul de procedură fiscală, care impun aprecierea  relevanței stărilor de fapt fiscale în ansamblul lor și adoptarea cu bună credință a unei soluții legale adecvate, care să nu depășească ceea ce este necesar și rezonabil pentru atingerea obiectivului de a preveni și înlătura prejudicierea bugetului public.

Așadar, în mod corect instanța de fond, făcând aplicarea dispozițiilor art. 12 și 13 din HG nr. 44/2004 precum și ale art. 63 alin. (1) din OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, a concluzionat că impozitul pe profit datorat suplimentar pentru trimestrul IV 2005 este de 834 lei, anulând, astfel, impozitul pe profit suplimentar în sumă de 62.225 lei.

Aceasta întrucât, din totalul sumei de 394.119 lei pentru care organul fiscal nu a acordat drept de deducere, numai suma de 5212 lei reprezentând taxă pe valoare adăugată prezintă caracter de nedeductibilitate, conform art. 21 alin. (4) cod fiscal, pentru această sumă datorându-se impozit pe profit, în timp ce în cazul cheltuielilor cu taxele de asigurări sociale, fond handicapați și servicii prestate de terți în cuantum de 388.907 lei omise a fi înregistrate în anul 2004 (conform Raportului de inspecție fiscală nr. 77255/29.09.2005) sunt cheltuieli deductibile fiscal, potrivit art. 21 alin. (2) Cod fiscal, iar înregistrarea acestora în trimestrul IV 2005 nu a determinat modificarea bazei impozabile și implicit, a impozitului pe profit datorat pentru trimestrul IV 2005.

Referitor la impozitul suplimentar în valoare de 6765 lei anulat de instanța de fond datorită unor erori de calcul  ale organului fiscal, în sensul că s-a reținut  valoarea în euro a unor facturi în dolari, iar în cazul unor facturi, conform specificațiilor menționate în cuprinsul acestora reprezentau achiziții de materiale  înregistrate în contul 602, iar nu prestări de servicii, cu consecințe asupra determinării cuantumului valoric al cheltuielilor deductibile fiscal, recurenta-pârâtă nu contestă constatările  expertului, criticile sale vizând numai dovada  prestării efective  a serviciilor  și necesitatea efectuării acestor cheltuieli.

Or, evaluarea recurentei-pârâte cu privire la caracterul nedeductibil  al cuantumului corect al cheltuielilor cu serviciile executate de terți, astfel cum a fost stabilit de către expertul contabil (obiectiv 4 raport expertiză, filele 2298-2302 dosar fond) a fost confirmat de către expert, așa încât criticile apar ca nefondate.

În ceea ce privește anularea impozitului pe profit în sumă de 67.109 lei, aferent cheltuielilor de natura stocurilor degradate neimputabile în cuantum de 419.430 lei (obiectiv 6 raport expertiză, fila 2491 dosar fond), considerentul avut în vedere  de instanța de fond a fost neidentificarea acestor cheltuieli în înregistrările contabile ale recurentului-reclamant, împrejurare necontestată  de către recurenta-pârâtă.

Întrucât în cuprinsul motivelor de recurs recurenta-pârâtă reia considerentele din întâmpinarea depusă la instanța de fond cu privire la această sumă, fără să aducă argumente noi în scopul identificării acestor sume, motivul de recurs apare ca nefondat.

În fine, nici criticile referitoare la anularea impozitului pe profit  în sumă de 93.844 lei și TVA în sumă de 36.654 lei întemeiate pe faptul că  recurentul-reclamant și-a exercitat dreptul  de deducere pentru cheltuieli și taxa pe valoarea adăugată în baza unor facturi  care nu aveau  toate informațiile obligatorii prevăzute de legea fiscală nu pot fi primite, întrucât în mod corect a concluzionat judecătorul fondului că achizițiile de la furnizorii care au emis facturile neconforme sau pentru care nu au fost identificate facturile originale (detaliate pe larg în cuprinsul raportului de expertiză-obiectiv 8 filele 2309-2310, 2321, 2322 dosar fond), reprezintă cheltuieli reale realizate în scopul desfășurării obiectului de activitate al recurentului-reclamant, fiind înregistrate în contabilitate în baza documentelor justificative-note de intrare-recepție și bonuri de consum – conform Legii contabilității nr. 82/1991 și OMFP nr. 3512/2008 și,pe cale de consecință, sunt întrunite condițiile de deductibilitate a cheltuielilor reglementate de art. 21 alin. (1) Cod fiscal.

În privința dreptului de deducere TVA, întrucât recurentul-reclamant a corectat facturile neconforme din punct de vedere al conținutului minimal de informații, potrivit art. 159 alin. (1) lit. b) Cod fiscal, emise de furnizorul SC „C” Medical SRL în valoare totală de 229.575 lei (detaliate în cuprinsul raportului de expertiză obiectiv 9 filele 2322-2325 dosar fond) în mod corect instanța de fond a dispus anularea sumei de 36.654 lei TVA aferent acestor facturi.

Critica recurentei-pârâte în sensul că facturile neconforme corectate în afara perioadei de inspecție fiscală urmează a fi respinsă, întrucât neluarea în considerare

a tuturor probelor administrative în faza  judiciară ar lipsi de conținut și efectivitate contenciosul actelor administrativ-fiscale, reglementat de art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală prin trimitere la Legea nr. 554/2004.

5.3 Referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili,  Înalta Curte constată că  a fost formulat tardiv, cu depășirea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 301 din Codul de procedură civilă de la 1865.

Aceasta întrucât, din analiza memoriului de recurs rezultă că acesta a fost depus la data de 1.06.2016, în condițiile în care sentința civilă recurată a fost comunicată la data de 3.03.2016, conform dovezii de comunicare aflată la fila 2602 dosar fond.

Susținerea recurenților în sensul că hotărârea recurată a fost comunicată la o altă adresă  decât sediul recurentei  urmează a fi înlătura