ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1099/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Reclamanta C. - S.G.C.D.A., printr-o acțiune formulată la 21 iulie 2009 pe rolul Tribunalului București a chemat în judecată pe pârâta SC A.B.C.P.M. SA, deținătoarea postului de Televiziune N. T.V. pentru obligarea acesteia la plata, cu dobânda legală, a remunerației reprezentând procentul de 3% datorat,, pentru radiodifuzarea pe acest post de televiziune, pe perioada trim. II - 2006 – trim. II 2009 a operelor autorilor reprezentați de reclamantă. A mai solicitat și obligarea pârâtei la comunicarea către reclamantă a play - listelor pentru aceeași perioadă, conform hotărârii arbitrale din 15 octombrie 2005 publicată în M. Of.

nr. 981 din 4 noiembrie 2005, prin Decizia O.R.D.A. nr. 212 din 18 octombrie 2005. În drept au fost invocate dispozițiile art. 43 alin. (2), art. 13, 38, 130 alin. (1) lit. a) și h) și art. 139 din Legea nr. 8/1996 și Hotărârea arbitrală din 15 octombrie 2005. Pârâta prin întâmpinarea depusă la dosar s-a apărat susținând că nu a difuzat opere scrise pe postul său de televiziune, lucru adus la cunoștința reclamantului prin două adrese, nr. 187 din 15 iulie 2008 și, respectiv, nr. 642 din 2 iulie 2009. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1006 din 22 mai 2012 a respins acțiunea ca neîntemeiată. S-a constatat că reclamantul este organismul de gestiune colectivă care a fost abilitat, în temeiul Legii nr. 8/1996, să gestioneze drepturile de autor în domeniul operelor scrise, în baza Deciziei nr. 8/1997.

Potrivit relațiilor furnizate de O.N.R.C., pârâta SC A.B.C.P.M. SA difuzează programe de televiziune într-unul din sediile sale secundare, ce are ca destinație studio de televiziune. În repetate rânduri, reclamanta a solicitat pârâtei, într-o formă sau alta, încheierea autorizației-licență neexclusivă de utilizare a operelor scrise (potrivit corespondenței dintre cele două părți, depusă la dosar la filele 11 - 23). Atât anterior prezentului litigiu, cât și pe parcursul judecării cauzei, pârâta a susținut constant că nu difuzează pe postul tv opere scrise (aspect confirmat și de expertiza efectuată în cauză). Având în vedere că reclamanta a arătat că pretențiile sale nu se referă la difuzarea de opere-scrise propriu-zise ci la difuzarea unor filme ce încorporează scenarii, opere scrise, tribunalul a analizat în ce măsură o asemenea pretenție, referitoare la difuzarea propriu-zisă de opere scrise, este sau nu întemeiată.

Acțiunea a fost apreciată ca fiind vădit nefondată având în vedere următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 123 1 și art. 123 2 din Legea nr. 8/1996, pentru ”comunicarea publică a operelor”, gestiunea colectivă este facultativă, iar nu obligatorie. Prin urmare, reclamantul este ținut să facă dovada calității sale de reprezentant, prin mandatul încheiat direct cu autorul, pentru justificarea atât a calității de reprezentant al acestuia, cât și pentru justificarea calității procesuale active.

S-a constatat că în cauză nu numai că nu s-a făcut dovada vreunui mandat acordat de titularul dreptului de autor asupra scenariilor filmelor difuzate de pârâtă pe postul N. T.V., dar, în plus, legea stabilește la art. 70 că ” prin contractele încheiate intre autorii operei audiovizuale (printre care se numără și autorul scenariului, potrivit art. 66) si producător, in lipsa unei clauze contrare, se prezuma că aceștia, cu excepția autorilor muzicii special create, îi cedează producătorului drepturile exclusive privind utilizarea operei în ansamblul său, prevăzute la art. 13, precum si dreptul de a autoriza dublarea și subtitrarea, în schimbul unei remunerații echitabile”, iar potrivit art. 71 ” autorii primesc remunerațiile cuvenite fie prin intermediul producătorului, fie direct de la utilizatori, fie prin organismele de gestiune colectiva a drepturilor de autor, pe baza contractelor generale încheiate de acestea cu utilizatorii”.

Reținând că pârâta nu a difuzat opere scrise propriu-zise, iar pentru filmele difuzate, reclamanta nu a dovedit că gestionează drepturile autorilor scenariilor, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată. 2. Instanța de apel Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 80/A din 11 aprilie 2013 a respins ca nefondat recursul. În motivarea acestei soluții instanța de apel a reținut că p otrivit dispozițiilor art. 66 din Legea nr. 8/ 1996, „sunt autori ai operei audiovizuale, în condițiile prevăzute la art. 5, regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală și autorul grafic pentru operele de animație sau al secvențelor de animație, când acestea din urmă reprezintă o parte importantă a operei.

În contractul dintre producătorul și regizorul sau realizatorul operei părțile pot conveni să fie incluși ca autori ai operei audiovizuale și alți creatori care au contribuit substanțial la crearea acesteia.” Dispozițiile art. 5 se refera la opera comună, iar în conformitate cu prevederile alin. (2) al acestui text de lege, „dreptul de autor asupra operei comune aparține coautorilor acesteia, între care unul poate fi autorul principal, în condițiile prezentei legi.„ S-a constatat că deși opera cinematografică este calificată de legiuitor ca fiind operă comună, prin trimiterea la dispozițiile art. 5 din Lege, rezultatul unei fuziuni de opere distincte, fapt care face să dispară atât autonomia contribuțiilor individuale, cât și posibilitatea de a le exploata separat.

Au mai fost reținute și prevederile art. 70 din Lege potrivit cărora, în lipsa unei clauze contrare, se prezumă că autorii operei audiovizuale, cu excepția autorilor muzicii special create, îi cedează producătorului drepturile exclusive prevăzute la art. 13, privind utilizarea operei în ansamblul său, precum și dreptul de a autoriza dublarea și subtitrarea, în schimbul unei remunerații echitabile.” În consecință, revine autorului care contestă cesiunea dreptului de utilizare a creației sale să facă dovada că nu a cesionat acest drept producătorului. S-a mai reținut totodată că în cauză nu s-a menționat care sunt autorii de scenarii pentru care se percepe remunerația compensatorie, iar reclamanta nu a dovedit ca gestionează drepturile anumitor autori de scenarii, mandatele de gestiune fiind încheiate cu autori de opere scrise de sine – stătătoare și nu de scenarii.

Mai mult, pârâta în cauză a încheiat la 02 aprilie 2004 cu D.S. o autorizație-contract din cuprinsul căreia rezultă ca D.S. acordă utilizatorului autorizația de a utiliza opere cu drepturi de autor protejate, aparținând repertoriului sau - repertoriu care cuprinde totalitatea filmelor artistice, documentare, de animație ș.a. Conform raportului de expertiza efectuat în cauză, obligațiile financiare privind radiodifuzarea operelor audiovizuale au fost virate către D.S. S-a apreciat astfel că în mod corect că instanța de fond a reținut, raportat la normele legale aplicabile în cauză, că nu se poate retine obligația pârâtei de plată a remunerației compensatorii.

Curtea retine totodată că în mod corect a făcut instanța de fond aplicarea dispozițiilor art. 123 din Legea nr. 8/1996, în sensul că gestiunea colectivă pentru comunicarea publică a operelor audiovizuale fiind una facultativă si nu obligatorie, potrivit art. 123 din Legea nr. 8/1996, astfel cum susține apelanta reclamantă. Apelanta reclamantă nu a făcut dovada mandatului acordat de către autorii scenariilor către aceasta, iar prevederile art. 25 din Legea nr. 8/1996 nu sunt aplicabile in cauza, întrucât reclamanta nu a invocat si nici nu a dovedit că este titulara unor drepturi de autor. 3. Recursul Reclamanta a declarat în termenul legal recurs împotriva Deciziei nr. 80/A a Curții de Apel București, Secția a IX-a, fiind invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurenta, în susținerea motivului invocat, a arătat următoarele: Consemnările instanței de fond privind natura utilizării și plății scenariilor din filmele românești ce fac obiectul acțiunii, sunt nefondate având în vedere faptul că Societatea C. prin corespondența adresată intimatei - pârâte a adus la cunoștință acesteia filmele românești și titularii de drepturi, radiodifuzați pe perioada în litigiu, ale căror opere scrise preexistente și scenarii se regăsesc în repertoriul protejat de recurenta - reclamantă.

Pentru a proba acest aspect, recurenta a susținut că au fost prezentate extrase din repertoriul C. privind reprezentarea titularilor de drepturi atât pe bază de mandat cât și pe baza mandatului legal stabilit de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 8/1996 care conferă calitate procesuală activă recurentei - reclamante pentru a solicita remunerațiile legale aferente utilizării, conform metodologiei în vigoare, respectiv Hotărârea arbitrală din 15 octombrie 2005 publicată în M. Of. nr. 981 din 04 noiembrie 2005. S-a criticat faptul că instanța de apel a ignorat modalitatea de gestiune colectivă, probată pentru titularii de drepturi precum și lista filmelor românești în care se regăsesc autorii de opere scrise și scenarii, reprezentați de C. Motivările instanței de fond și, respectiv, de apel, privind lipsa temeiniciei dreptului la remunerație sunt fundamentate pe o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 8/1996.

S-a mai criticat faptul că instanța de apel nu a analizat din nici o perspectivă hotărârea arbitrală din 15 octombrie 2005 aplicabilă în cauză și opozabilă intimatei - pârâte lipsind practic titularii de drepturi, reprezentați de C., de beneficiul remunerației compensatorii la care face trimitere chiar instanța de apel în considerentele deciziei. Pe acest aspect, motivarea instanței de apel pe considerentul netemeiniciei dreptului la remunerație este nefondată deoarece existența titularilor de drepturi în repertoriul C., făcut public pe site-ul O.R.D.A., în calitatea sa de organ de supraveghere și control, precum și existența mandatului legal prevăzut de art. 25 din Legea nr. 8/1996 cu modificările și completările ulterioare, a mandatului expres acordat de aceștia nu puteau fi ignorate în aprecierea și deliberările instanței de apel cu privire la calitatea de reprezentantă a C., în sensul art. 123 1 și art. 123 2 din Lege.

Sub aspectul considerentelor avute în vedere de instanță pe problematica de fond a cauzei, s-a susținut greșita interpretare a dispozițiilor Legii nr. 8/1996 în ceea ce privește aplicarea art. 70 coroborat cu art. 66 din lege interpretându-se restrictiv și retroactiv în ceea ce privește radiodifuzarea operelor scrise (scenarii) radiodifuzate în filme create anterior intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996. Instanța de apel a ignorat cerința aplicării art. 5 din Legea nr. 8/1996, în ceea ce privește păstrarea caracterului individual al drepturilor de autor în cazul filmelor care reprezintă creații intelectuale realizate în comun a mai multor autori.

Instanțele de fond și apel trebuiau să țină cont de legea dreptului de autor aplicabilă filmelor și ecranizărilor realizate după opere scrise preexistente care conferă protecția tuturor creatorilor care și-au adus contribuții la realizarea operei comune (dispozițiile Decret nr. 321/1956 raportat la dispozițiile Legii nr. 8/1996 în ceea ce privește utilizarea). S-a mai susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 8/1996 în cauză, prin aceea că s-a referit la mai multe texte ce reglementează contribuția creatorilor ce se regăsesc în opera audiovizuală, texte de lege pe care le-a aplicat aplicate retroactiv filmelor românești al căror cadru de legalitate s-a preconstituit anterior normelor invocate, respectiv legislației din Decretul nr. 321/1956.

S-a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare retroactivă a normelor din Legea nr. 8/1996 iar prin analiza textelor legale actuale invocate în cauză a exclus tocmai dreptul la remunerația echitabilă datorat fiecărui coautor pe toată perioada de protecție a filmelor românești ce fac obiectul utilizării. În atare situație, reclamanta a susținut că instanța de apel, în analiza legislației din domeniu (Legea nr. 8/1996 și Decretul nr. 321/1956), trebuia să plece de la necesitatea protejării drepturilor de autor, a plății remunerațiilor echitabile datorate autorilor și nu de la ideea unei prezumții relative de disoluție a contribuției fiecărui coautor în creația cinematografică care să motiveze neplata drepturilor recunoscute de lege.

S-a mai susținut că instanța de apel a omis să analizeze caracterul compensatoriu al drepturilor de autor, deși folosește noțiunea de remunerație compensatorie pentru utilizarea filmelor românești din speță, ignorând rațiunea legiuitorului român expres consacrată în Legea nr. 8/1996 și anume de a realiza un echilibru pe de o parte între toți beneficiarii de remunerații în cazul operelor comune create de coautori, iar pe de altă parte între beneficiile realizate de utilizatori din exploatarea filmelor și beneficiile cuvenite titularilor de drepturi coautori, Interpretarea restrictivă a instanței de apel lipsește de fundament tocmai beneficiul remunerațiilor echitabile recunoscute de lege titularilor de drepturi - titulari care pentru astfel de utilizări au elaborat prin organismele de gestiune colectivă metodologii de tarife recunoscute de lege prin proceduri arbitrale specifice - ajungându-se astfel la interpretarea că metodologiile aprobate tocmai pentru astfel de utilizări, sunt lipsite de temei legal ceea ce este o interpretare profund nelegală a instanței de apel.

S-a mai arătat că instanța nu a evidențiat faptul că prin opera comună coautorii îți păstrează drepturile proprii în opera comună realizată, în speță cea audiovizuală, fiind considerați, potrivit dispozițiilor art. 66 din Legea nr. 8/1996, autori individuali, constitutivi ai operei audiovizuale. Prin realizarea unei opere comune titularii de drepturi ce își aduc contribuția la realizarea acesteia nu își pierd calitatea de autori circumstanțiați domeniului de creație în care își aduc contribuția la realizarea unei opere comune audiovizuale. În speță autorii de scenarii, autori a căror opere fac parte din domeniul operelor scrise, își păstrează drepturile proprii în creația comună și beneficiază de drepturile conferite de Legea nr. 8/1996 domeniului de creație din care fac parte.

Mai mult decât atât, scenariul este prin definiție o operă scrisă recunoscută ca atare de către toți utilizatorii și consacrată în doctrina și dicționarele explicative ale limbii române ca operă scrisă. 4. Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală și temeinică, recursul fiind respins pentru considerentele următoare: Reglementările expres indicate ale Legii nr. 8/1996, incidente în cauză, au fost corect interpretate și aplicate. Pentru justificarea pretențiilor formulate, reclamanta trebuia să probeze cu precădere, existența raporturilor de mandat de reprezentare a autorilor ale căror opere au fost reproduse pe postul de televiziune deținut de pârâtă.

Potrivit Legii nr. 8/1996 gestionarea și apărarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe este reglementată expres în Titlul III cap. 1 (art. 123 - 129 1 ). Regula instituită de lege este stabilită în art. 129, titularii drepturilor de autor și drepturilor conexe își pot exercita drepturile recunoscute în mod individual sau pe bază de mandat prin organele de gestiune colectivă, în condițiile prezentei legi. Instanțele, în mod corect și legal, au constatat că în cauză drepturile pentru care s-a solicitat obligarea la plată a pârâtei, nu se înscriu în categoria de gestiune comună obligatorie prevăzută de art. 123 1 din lege. Pentru categoria de drepturi prevăzute expres de art. 123 2 din Lege, gestiunea colectivă este aleatorie.

Pentru aceste drepturi, art. 123 2 alin. (2) stabilește expres modalitatea de exercitare a gestiunii și anume „organul de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat” în limita repertoriului gestionat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 130 alin. (1) lit. a) sau negociază direct cu utilizatorii contractele de licență. Art. 123 3 prevede, în mod explicit, că drepturile recunoscute în cap. I al Titlului III, cu excepția celor prevăzute de art. 123 1 și 123 2 , pot fi gestionate prin intermediul organismului de gestiune colectivă numai în limita mandatului special acordat de titularii de drepturi. Art. 123 4 prevede expres că existența organelor de gestiune colectivă nu îi împiedică pe titularii drepturilor de autori și ai drepturilor conexe să se adreseze unor intermediari persoane fizice sau juridice specializate pentru a fi reprezentați.

Ca urmare, într-o reglementare care nu conferă monopol de reprezentare organelor de gestiune colectivă pentru o anumită categorie de drepturi, dovedirea mandatului de reprezentare este esențială în justificarea dreptului de a porni acțiune în justiție pentru valorificarea drepturilor de autor și drepturilor conexe în numele titularilor acestora. Instanțele au surprins corect problema dedusă judecății, și anume împrejurarea că reclamanta nu a dovedit că are un mandat de reprezentare a autorilor pentru forma de creație difuzată de pârâtă, sub formă de film. Corectă este și analiza făcută de instanțe cât privește distincția între opera scrisă și reproducerea cinematografică a acesteia, pentru această din urmă formă a operei difuzate, neexistând o dovadă a unui mandat expres acordat reclamantei, impus de reglementările în vigoare.

Criticile referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 8/1996 sunt nefondate. Instanța nu a negat caracterul individual al dreptului de autor în cazul filmelor, ca opere realizate în comun și nici nu a infirmat individualitatea coautorului într-o asemenea operă, problema discutată în cauză fiind aceea de reprezentare a autorilor. Exterioare problemelor discutate în cauză sunt și criticile referitoare la caracterul compensatoriu al remunerației echitabile și la rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut o asemenea plată. Aceste aspecte nu au format obiectul discuțiilor în cauză, după cum s-a subliniat mai sus. Critica referitoare la greșita aplicare a Legii nr. 8/1996, în sensul aplicării retroactive a acestei legi, în raport de dispozițiile Decretului nr. 321/1956, este confuză și neexplicită.

Instanța a soluționat acțiunea făcând o corectă aplicare a normei legale în vigoare, sub imperiul căreia se plasează raportul juridic dedus judecății, plata remuneratoare echitabilă pentru operele difuzate într-o perioadă situată după intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1996. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C. - S.G.C.D.A. împotriva Deciziei nr. 80/A din data de 11 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 aprilie 2014.