ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1099/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1099/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față,

constată următoarele:

Reclamanta C. - S.G.C.D.A., printr-o acțiune

formulată la 21 iulie 2009 pe rolul Tribunalului București a chemat în judecată

pe pârâta SC A.B.C.P.M. SA, deținătoarea postului de Televiziune N. T.V. pentru

obligarea acesteia la plata, cu dobânda legală, a remunerației reprezentând

procentul de 3% datorat,, pentru radiodifuzarea pe acest post de televiziune,

pe perioada trim. II - 2006 – trim. II 2009 a operelor autorilor reprezentați

de reclamantă. A mai solicitat și obligarea pârâtei la comunicarea către

reclamantă a play - listelor pentru aceeași perioadă, conform hotărârii

arbitrale din 15 octombrie 2005 publicată în M. Of. nr. 981 din 4 noiembrie

2005, prin Decizia O.R.D.A. nr. 212 din 18 octombrie 2005.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 43 alin. (2), art. 13, 38, 130 alin. (1) lit. a) și

h) și art. 139 din Legea nr. 8/1996 și Hotărârea arbitrală din 15 octombrie

2005.

Pârâta prin

întâmpinarea depusă la dosar s-a apărat susținând că nu a difuzat opere scrise

pe postul său de televiziune, lucru adus la cunoștința reclamantului prin două

adrese, nr. 187 din 15 iulie 2008 și, respectiv, nr. 642 din 2 iulie 2009.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1006 din 22 mai 2012 a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

S-a

constatat că reclamantul este organismul de gestiune colectivă care a fost

abilitat, în temeiul Legii nr. 8/1996, să gestioneze drepturile de autor în

domeniul operelor scrise, în baza Deciziei nr. 8/1997.

Potrivit relațiilor furnizate de O.N.R.C., pârâta SC

A.B.C.P.M. SA difuzează programe de televiziune într-unul din sediile sale

secundare, ce are ca destinație studio de televiziune.

În repetate rânduri, reclamanta a solicitat pârâtei, într-o

formă sau alta, încheierea autorizației-licență neexclusivă de utilizare a

operelor scrise (potrivit corespondenței dintre cele două părți, depusă la

dosar la filele 11 - 23). Atât anterior prezentului litigiu, cât și pe

parcursul judecării cauzei, pârâta a susținut constant că nu difuzează pe

postul tv opere scrise (aspect confirmat și de expertiza efectuată în cauză).

Având în vedere că reclamanta a arătat că pretențiile sale

nu se referă la difuzarea de opere-scrise propriu-zise ci la difuzarea unor

filme ce încorporează scenarii, opere scrise, tribunalul a analizat în ce

măsură o asemenea pretenție, referitoare la difuzarea propriu-zisă de opere

scrise, este sau nu întemeiată. Acțiunea a fost apreciată ca fiind vădit

nefondată având în vedere următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 123

1

și art. 123

2

din Legea nr. 8/1996, pentru ”comunicarea publică a operelor”, gestiunea

colectivă este facultativă, iar nu obligatorie. Prin urmare, reclamantul este

ținut să facă dovada calității sale de reprezentant, prin mandatul încheiat

direct cu autorul, pentru justificarea atât a calității de reprezentant al

acestuia, cât și pentru justificarea calității procesuale active.

S-a constatat că în cauză nu numai că nu s-a făcut dovada

vreunui mandat acordat de titularul dreptului de autor asupra scenariilor

filmelor difuzate de pârâtă pe postul N. T.V., dar, în plus, legea stabilește

la art. 70 că ”

prin contractele încheiate intre autorii operei

audiovizuale (printre care se numără și autorul scenariului, potrivit art. 66)

si producător, in lipsa unei clauze contrare, se prezuma că aceștia, cu

excepția autorilor muzicii special create, îi cedează producătorului drepturile

exclusive privind utilizarea operei în ansamblul său, prevăzute la art. 13,

precum si dreptul de a autoriza dublarea și subtitrarea, în schimbul unei

remunerații echitabile”, iar potrivit art. 71 ”

autorii primesc

remunerațiile cuvenite fie prin intermediul producătorului, fie direct de la

utilizatori, fie prin organismele de gestiune colectiva a drepturilor de autor,

pe baza contractelor generale încheiate de acestea cu utilizatorii”.

Reținând că pârâta nu a difuzat opere scrise propriu-zise,

iar pentru filmele difuzate, reclamanta nu a dovedit că gestionează drepturile

autorilor scenariilor, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 80/A

din 11 aprilie 2013 a respins ca nefondat recursul.

În motivarea acestei

soluții instanța de apel a reținut că

p

otrivit dispozițiilor

art. 66 din Legea nr. 8/ 1996, „sunt autori ai operei audiovizuale, în

condițiile prevăzute la art. 5, regizorul sau realizatorul, autorul adaptării,

autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru

opera audiovizuală și autorul grafic pentru operele de animație sau al

secvențelor de animație, când acestea din urmă reprezintă o parte importantă a

operei. În contractul dintre producătorul și regizorul sau realizatorul operei

părțile pot conveni să fie incluși ca autori ai operei audiovizuale și alți

creatori care au contribuit substanțial la crearea acesteia.”

Dispozițiile

art. 5 se refera la opera comună, iar în conformitate cu prevederile alin.

(2) al

acestui text de lege, „dreptul de autor asupra operei comune aparține

coautorilor acesteia, între care unul poate fi autorul principal, în condițiile

prezentei legi.„

S-a

constatat că deși opera cinematografică este calificată de legiuitor ca fiind

operă comună, prin trimiterea la dispozițiile art. 5 din Lege, rezultatul unei

fuziuni de opere distincte, fapt care face să dispară atât autonomia

contribuțiilor individuale, cât și posibilitatea de a le exploata separat.

Au mai

fost reținute și prevederile art. 70 din Lege potrivit cărora, în lipsa unei

clauze contrare, se prezumă că autorii operei audiovizuale, cu excepția

autorilor muzicii special create, îi cedează producătorului drepturile

exclusive prevăzute la art. 13, privind utilizarea operei în ansamblul său, precum

și dreptul de a autoriza dublarea și subtitrarea, în schimbul unei remunerații

echitabile.”

În

consecință, revine autorului care contestă cesiunea dreptului de utilizare a

creației sale să facă dovada că nu a cesionat acest drept producătorului.

S-a mai reținut

totodată că în cauză nu s-a menționat care sunt autorii de scenarii pentru care

se percepe remunerația compensatorie, iar reclamanta nu a dovedit ca

gestionează drepturile anumitor autori de scenarii, mandatele de gestiune fiind

încheiate cu autori de opere scrise de sine – stătătoare și nu de scenarii.

Mai mult, pârâta în

cauză a încheiat la 02 aprilie 2004 cu D.S. o autorizație-contract din

cuprinsul căreia rezultă ca D.S. acordă utilizatorului autorizația de a utiliza

opere cu drepturi de autor protejate, aparținând repertoriului sau - repertoriu

care cuprinde totalitatea filmelor artistice, documentare, de animație ș.a.

Conform raportului de

expertiza efectuat în cauză, obligațiile financiare privind radiodifuzarea

operelor audiovizuale au fost virate către D.S.

S-a apreciat astfel că

în mod corect că instanța de fond a reținut, raportat la normele legale

aplicabile în cauză, că nu se poate retine obligația pârâtei de plată a remunerației

compensatorii.

Curtea retine totodată

că în mod corect a făcut instanța de fond aplicarea dispozițiilor art. 123 din

Legea nr. 8/1996, în sensul că gestiunea colectivă pentru comunicarea publică a

operelor audiovizuale fiind una facultativă si nu obligatorie, potrivit art. 123

din Legea nr. 8/1996, astfel cum susține apelanta reclamantă.

Apelanta reclamantă

nu a făcut dovada mandatului acordat de către autorii scenariilor către

aceasta, iar prevederile art. 25 din Legea nr. 8/1996 nu sunt aplicabile in

cauza, întrucât reclamanta nu a invocat si nici nu a dovedit că este titulara

unor drepturi de autor.

Reclamanta a declarat

în termenul legal recurs împotriva Deciziei nr. 80/A a Curții de Apel București,

Secția a IX-a, fiind invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta, în

susținerea motivului invocat, a arătat următoarele:

Consemnările

instanței de fond privind natura utilizării și plății scenariilor din filmele

românești ce fac obiectul acțiunii, sunt nefondate având în vedere faptul că

Societatea C. prin corespondența adresată intimatei - pârâte a adus la

cunoștință acesteia filmele românești și titularii de drepturi, radiodifuzați

pe perioada în litigiu, ale căror opere scrise preexistente și scenarii se

regăsesc în repertoriul protejat de recurenta - reclamantă. Pentru a proba

acest aspect, recurenta a susținut că au fost prezentate extrase din

repertoriul C. privind reprezentarea titularilor de drepturi atât pe bază de

mandat cât și pe baza mandatului legal stabilit de dispozițiile art. 25 din

Legea nr. 8/1996 care conferă calitate procesuală activă recurentei -

reclamante pentru a solicita remunerațiile legale aferente utilizării, conform

metodologiei în vigoare, respectiv Hotărârea arbitrală din 15 octombrie 2005

publicată în M. Of. nr. 981 din 04 noiembrie 2005. S-a criticat faptul că instanța

de apel a ignorat modalitatea de gestiune colectivă, probată pentru titularii

de drepturi precum și lista filmelor românești în care se regăsesc autorii de opere

scrise și scenarii, reprezentați de C.

Motivările

instanței de fond și, respectiv, de apel, privind lipsa temeiniciei dreptului

la remunerație sunt fundamentate pe o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr.

8/1996.

S-a

mai criticat faptul că instanța de apel nu a analizat din nici o perspectivă

hotărârea arbitrală din 15 octombrie 2005 aplicabilă în cauză și opozabilă

intimatei - pârâte lipsind practic titularii de drepturi, reprezentați de C.,

de beneficiul remunerației compensatorii la care face trimitere chiar instanța

de apel în considerentele deciziei.

Pe

acest aspect, motivarea instanței de apel pe considerentul netemeiniciei

dreptului la remunerație este nefondată deoarece existența titularilor de

drepturi în repertoriul C., făcut public pe site-ul O.R.D.A., în calitatea sa

de organ de supraveghere și control, precum și existența mandatului legal

prevăzut de art. 25 din Legea nr. 8/1996 cu modificările și completările

ulterioare, a mandatului expres acordat de aceștia nu puteau fi ignorate în

aprecierea și deliberările instanței de apel cu privire la calitatea de

reprezentantă a C., în sensul art. 123

1

și art. 123

2

din Lege.

Sub

aspectul considerentelor avute în vedere de instanță pe problematica de fond a

cauzei, s-a susținut greșita interpretare a dispozițiilor Legii nr. 8/1996 în

ceea ce privește aplicarea art. 70 coroborat cu art. 66 din lege

interpretându-se restrictiv și retroactiv în ceea ce privește radiodifuzarea

operelor scrise (scenarii) radiodifuzate în filme create anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 8/1996.

Instanța

de apel a ignorat cerința aplicării art. 5 din Legea nr. 8/1996, în ceea ce

privește păstrarea caracterului individual al drepturilor de autor în cazul

filmelor care reprezintă creații intelectuale realizate în comun a mai multor

autori.

Instanțele

de fond și apel trebuiau să țină cont de legea dreptului de autor aplicabilă

filmelor și ecranizărilor realizate după opere scrise preexistente care conferă

protecția tuturor creatorilor care și-au adus contribuții la realizarea operei

comune (dispozițiile Decret nr. 321/1956 raportat la dispozițiile Legii nr. 8/1996

în ceea ce privește utilizarea).

S-a

mai susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor

Legii nr. 8/1996 în cauză, prin aceea că s-a referit la mai multe texte ce

reglementează contribuția creatorilor ce se regăsesc în opera audiovizuală,

texte de lege pe care le-a aplicat aplicate retroactiv filmelor românești al

căror cadru de legalitate s-a preconstituit anterior normelor invocate,

respectiv legislației din Decretul nr. 321/1956.

S-a

susținut că instanța de apel a făcut o aplicare retroactivă a normelor din

Legea nr. 8/1996 iar prin analiza textelor legale actuale invocate în cauză a exclus

tocmai dreptul la remunerația echitabilă datorat fiecărui coautor pe toată

perioada de protecție a filmelor românești ce fac obiectul utilizării.

În

atare situație, reclamanta a susținut că instanța de apel, în analiza

legislației din domeniu (Legea nr. 8/1996 și Decretul nr. 321/1956), trebuia să

plece de la necesitatea protejării drepturilor de autor, a plății

remunerațiilor echitabile datorate autorilor și nu de la ideea unei prezumții

relative de disoluție a contribuției fiecărui coautor în creația cinematografică

care să motiveze neplata drepturilor recunoscute de lege.

S-a

mai susținut că instanța de apel a omis să analizeze caracterul compensatoriu

al drepturilor de autor, deși folosește noțiunea de remunerație compensatorie

pentru utilizarea filmelor românești din speță, ignorând rațiunea legiuitorului

român expres consacrată în Legea nr. 8/1996 și anume de a realiza un echilibru

pe de o parte între toți beneficiarii de remunerații în cazul operelor comune

create de coautori, iar pe de altă parte între beneficiile realizate de

utilizatori din exploatarea filmelor și beneficiile cuvenite titularilor de drepturi

coautori,

Interpretarea

restrictivă a instanței de apel lipsește de fundament tocmai beneficiul

remunerațiilor echitabile recunoscute de lege titularilor de drepturi - titulari

care pentru astfel de utilizări au elaborat prin organismele de gestiune colectivă

metodologii de tarife recunoscute de lege prin proceduri arbitrale specifice -

ajungându-se astfel la interpretarea că metodologiile aprobate tocmai pentru

astfel de utilizări, sunt lipsite de temei legal ceea ce este o interpretare

profund nelegală a instanței de apel.

S-a

mai arătat că instanța nu a evidențiat faptul că prin opera comună coautorii

îți păstrează drepturile proprii în opera comună realizată, în speță cea

audiovizuală, fiind considerați, potrivit dispozițiilor art. 66 din Legea nr. 8/1996,

autori individuali, constitutivi ai operei audiovizuale. Prin realizarea unei

opere comune titularii de drepturi ce își aduc contribuția la realizarea

acesteia nu își pierd calitatea de autori circumstanțiați domeniului de creație

în care își aduc contribuția la realizarea unei opere comune audiovizuale.

În

speță autorii de scenarii, autori a căror opere fac parte din domeniul operelor

scrise, își păstrează drepturile proprii în creația comună și beneficiază de

drepturile conferite de Legea nr. 8/1996 domeniului de creație din care fac

parte. Mai mult decât atât, scenariul este prin definiție o operă scrisă

recunoscută ca atare de către toți utilizatorii și consacrată în doctrina și

dicționarele explicative ale limbii române ca operă scrisă.

de recurs

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală și

temeinică, recursul fiind respins pentru considerentele următoare:

Reglementările expres

indicate ale Legii nr. 8/1996, incidente în cauză, au fost corect interpretate

și aplicate.

Pentru justificarea

pretențiilor formulate, reclamanta trebuia să probeze cu precădere, existența

raporturilor de mandat de reprezentare a autorilor ale căror opere au fost

reproduse pe postul de televiziune deținut de pârâtă.

Potrivit Legii nr. 8/1996

gestionarea și apărarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe este

reglementată expres în Titlul III cap. 1 (art. 123 - 129

1

).

Regula instituită de

lege este stabilită în art. 129, titularii drepturilor de autor și drepturilor

conexe își pot exercita drepturile recunoscute în mod individual sau pe bază de

mandat prin organele de gestiune colectivă, în condițiile prezentei legi.

Instanțele, în mod

corect și legal, au constatat că în cauză drepturile pentru care s-a solicitat

obligarea la plată a pârâtei, nu se înscriu în categoria de gestiune comună

obligatorie prevăzută de art. 123

1

din lege.

Pentru categoria de

drepturi prevăzute expres de art. 123

2

din Lege, gestiunea colectivă

este aleatorie.

Pentru aceste

drepturi, art. 123

2

alin. (2) stabilește expres modalitatea de

exercitare a gestiunii și anume „organul de gestiune colectivă îi reprezintă

numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat” în limita

repertoriului gestionat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 130

alin. (1) lit. a) sau negociază direct cu utilizatorii contractele de licență.

Art. 123

3

prevede,

în mod explicit, că drepturile recunoscute în cap. I al Titlului III, cu

excepția celor prevăzute de art. 123

1

și 123

2

, pot fi

gestionate prin intermediul organismului de gestiune colectivă numai în limita

mandatului special acordat de titularii de drepturi.

Art. 123

4

prevede expres că existența organelor de gestiune colectivă nu îi împiedică pe

titularii drepturilor de autori și ai drepturilor conexe să se adreseze unor

intermediari persoane fizice sau juridice specializate pentru a fi

reprezentați.

Ca urmare, într-o

reglementare care nu conferă monopol de reprezentare organelor de gestiune

colectivă pentru o anumită categorie de drepturi, dovedirea mandatului de

reprezentare este esențială în justificarea dreptului de a porni acțiune în

justiție pentru valorificarea drepturilor de autor și drepturilor conexe în

numele titularilor acestora.

Instanțele au

surprins corect problema dedusă judecății, și anume împrejurarea că reclamanta

nu a dovedit că are un mandat de reprezentare a autorilor pentru forma de

creație difuzată de pârâtă, sub formă de film.

Corectă este și

analiza făcută de instanțe cât privește distincția între opera scrisă și

reproducerea cinematografică a acesteia, pentru această din urmă formă a operei

difuzate, neexistând o dovadă a unui mandat expres acordat reclamantei, impus

de reglementările în vigoare.

Criticile referitoare

la nerespectarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 8/1996 sunt nefondate.

Instanța nu a negat caracterul individual al dreptului de autor în cazul

filmelor, ca opere realizate în comun și nici nu a infirmat individualitatea

coautorului într-o asemenea operă, problema discutată în cauză fiind aceea de

reprezentare a autorilor.

Exterioare

problemelor discutate în cauză sunt și criticile referitoare la caracterul

compensatoriu al remunerației echitabile și la rațiunea pentru care legiuitorul

a prevăzut o asemenea plată. Aceste aspecte nu au format obiectul discuțiilor

în cauză, după cum s-a subliniat mai sus.

Critica referitoare

la greșita aplicare a Legii nr. 8/1996, în sensul aplicării retroactive a

acestei legi, în raport de dispozițiile Decretului nr. 321/1956, este confuză

și neexplicită. Instanța a soluționat acțiunea făcând o corectă aplicare a

normei legale în vigoare, sub imperiul căreia se plasează raportul juridic

dedus judecății, plata remuneratoare echitabilă pentru operele difuzate într-o

perioadă situată după intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1996.

Pentru toate aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de

reclamantă a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta C. - S.G.C.D.A. împotriva Deciziei nr.

80/A din data de 11 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 1 aprilie 2014.