ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3239/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 28297/3 din 10 iunie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta U.C.M.R. - A.D.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC E. SA: să fie obligată pârâta la plata către reclamantă a remunerației procentuale de 10,5% din veniturile obținute din activitatea de radiodifuzare a operelor muzicale, începând cu trimestrul III 2009 până la data efectuării raportului de expertiză, procent ce reprezintă triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate, pentru radiodifuzarea operelor muzicale în cadrul postului R.G.F.M. În subsidiar, a solicitat reclamanta să fie obligată pârâta la plata către U.C.M.R.

- A.D.A. a remunerației procentuale de 3,5% din veniturile obținute din activitatea de radiodifuzare a operelor muzicale, începând cu trimestrul III 2009 până la data efectuării raportului de expertiză, pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe postul R.G.F.M.; să fie obligată pârâta la plata către U.C.M.R. - A.D.A. a penalităților de 0,1%/zi de întârziere, aplicabile remunerațiilor neachitate, datorate începând cu trimestrul III 2009 până la data efectuării raportului de expertiză; să fie obligată pârâta, pentru perioada cuprinsă între data efectuării raportului de expertiză și data plății efective a remunerațiilor restante, la plata către U.C.M.R. - A.D.A. a penalităților de 0,1%/zi de întârziere; De asemenea, s-a solicitat ca pârâta să fie obligată la predarea, către U.C.M.R.

- A.D.A., a raportului semnat și ștampilat de reprezentantul legal, cuprinzând: lista completă a operelor muzicale radiodifuzate zilnic începând cu trimestrul III 2009 până la data efectuării raportului de expertiză, în cadrul postului R.G.F.M. (emisiuni, spoturi publicitare, promo-uri, etc.) cu menționarea pentru fiecare operă muzicală utilizată a denumirii, autorului/autorilor, a numărului de difuzări zilnice și a duratei de utilizare a fiecărei opere muzicale; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată privind prezenta cauză. In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este organism de gestiune colectivă, desemnat ca unic colector al remunerațiilor datorate de utilizatori cu titlu de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe posturile de radio, remunerațiile fiind reglementate de Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 432/2006.

Potrivit prevederilor mai sus menționate, pârâta avea obligația să încheie cu reclamanta autorizația - licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale în emisiuni radio, să plătească remunerațiile datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor și să comunice raportul cuprinzând lista operelor muzicale radiodifuzate zilnic pe postul R.G.F.M., însă, aceasta a radiodifuzat, în cadrul programelor sale, opere muzicale fără a plăti remunerațiile datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor. Potrivit adreselor comunicate de pârâtă pentru perioade anterioare, a rezultat că ponderea operelor muzicale pentru postul R.G.F.M., din total timp de emisie, este de 70%. în astfel de situații, potrivit pct. 3 lit. c) utilizatorii datorează o remunerație procentuală de 3,5% din totalitatea veniturilor din activitatea de radiodifuzare.

În conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cu modificările și completările ulterioare, pentru încălcarea drepturilor de autor, cum este cazul și radiodifuzării operelor muzicale fără a deține autorizație - licență neexclusivă, sunt datorate despăgubiri. Întrucât în speță este imposibilă - potrivit susținerilor reclamantei - determinarea despăgubirilor în funcție de consecințele economice negative, de câștigul nerealizat, de beneficiile realizate pe nedrept de pârâtă și de daunele morale, urmează ca acestea să se limiteze doar la cuantumul reglementat de dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996, cu modificările și reglementările ulterioare.

In subsidiar, în cazul în care nu ar fi admis capătul de cerere de chemare în judecată privind plata despăgubirilor reprezentând triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate în cazul utilizării neautorizate, reclamanta a arătat că solicită obligarea la plata remunerației procentuale de 3,5% din totalitatea veniturilor obținute de pârâtă din activitatea de radiodifuzare, ce includ veniturile din abonamente/taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, publicitate, anunțuri și informații, barter, sponsorizări, numere suprataxate, concursuri și jocuri radiodifuzate, închirieri spațiu emisie, venituri din radiodifuzări realizate în urma unei comenzi, venituri din asocieri în participațiune obținute din activitatea de radiodifuzare etc, potrivit Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 432/2006 în M.Of.

Partea I nr. 93 din 06 februarie 2007. Întrucât pârâta nu și-a îndeplinit la termenele scadente obligația de plată a remunerațiilor, datorează U.C.M.R. - A.D.A. și penalități de 0,1%/zi de întârziere, aplicabile remunerațiilor neachitate, datorate începând cu trimestrul III 2009 până la data efectuării raportului de expertiză. Cum data efectuării raportului de expertiză nu corespunde nici cu data pronunțării hotărârii judecătorești și nici cu data plății efective a remunerațiilor, pe lângă penalitățile ce vor fi stabilite prin raportul de expertiză, reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată în continuare la plata penalităților și pentru perioada cuprinsă între data efectuării raportului de expertiză și data plății efective a remunerațiilor.

In conformitate cu dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. h), pct. 8 coroborat cu art. 134 lit. d) din Legea nr. 8/1996, modificată, pentru ca remunerațiile datorate de pârâtă să poată fi repartizate de U.C.M.R.- A.D.A. titularilor de drepturi de autor de opere muzicale îndreptățiți la acestea, este necesar ca aceasta să fie obligată să predea U.C.M.R.- A.D.A. raportul cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic începând cu trim. III 2009, până la data efectuării raportului de expertiză în cadrul postului R.G.F.M., cu menționarea pentru fiecare operă muzicală a denumirii autorului/autorilor, a numărului de difuzări zilnice și a duratei de utilizare a fiecărei opere muzicale pentru operele radiodifuzate.

In drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 8/1996, modificată, protocolul privind utilizarea prin radiodifuziune a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune, publicat în M. OF. nr. 93/2007 prin Decizia ORDA nr. 432/2006, art. 111 și urm. C. proc. civ., Convenția de la Berna, ratificată de România prin Legea 77/1998. Prin sentința civilă nr. 1913 din 08 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă în parte cererea reclamantei, dispunându-se obligarea pârâtei la plata către acesta a sumei de 58.833 lei, plus TVA, reprezentând remunerații de 3,5% pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe postul G.F.M., în perioada trimestrul IV 2009 - trimestrul III 2010, inclusiv.

De asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 6.614,7 lei, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 31.10.2010, penalități de întârziere în cuantum de 0,1% până la data plății efective și obligarea pârâtei la comunicarea către reclamantă a raportului menționat în capătul patru al cererii. S-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 4.639,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a apreciat că sunt întemeiate susținerile reclamantei cu privire la obligarea pârâtei la plata remunerațiilor reprezentând drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale, întrucât conform dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 8/1996, modificată prin legea nr. 285/2004, utilizarea unei opere, dă naștere la drepturi patrimoniale distincte ale autorului, inclusiv pentru radiodifuzare, conform lit. g) a textului menționat, iar pârâta din cauză deține un post de radio care a utilizat opere muzicale din repertoriul reclamantei, ai cărei membrii sunt autori de opere muzicale și autori ai textelor. S-a constatat că reclamanta U.C.M.R.- A.D.A.

este numită de ORDA ca organism de gestiune colectivă unic colector, conform Deciziei nr. 135/2005, fiind îndreptățită să solicite un procent din veniturile brute realizate lunar de către pârâtă, în cuantumul stabilit în urma negocierilor cu utilizatorii de opere, desfășurate conform prevederilor legii, și devenit obligatoriu prin includerea într-un act normativ cu putere de lege, inițial, iar în prezent în cuprinsul deciziei ORDA, care conține în anexă metodologia și tarifele aplicate pentru utilizarea operelor, în speță, H.G. nr. 769/1999, în vigoare până la 05 februarie 2007 și Metodologia din Anexa la Decizia ORDA nr. 432/2006.

In ce privește cuantumul acestor remunerații, tribunalul a reținut concluziile raportului de expertiză, prin care s-a stabilit că pentru perioada trimestrul III 2009 - trimestrul III 2010, pârâta a obținut venituri totale de 1.972.224 lei, remunerația de 3,5% datorată de pârâtă reclamantei pentru această perioadă fiind în sumă de 58.833 lei, precum și suma de 6.614,7 lei, cu titlu de penalități de întârziere, calculate pentru întreaga perioadă expirată, expertul determinând și triplul remunerației legal datorate de pârâtă. De asemenea, s-a constatat că reclamanta nu este îndreptățită la acordarea triplului remunerației, așa cum solicită, în baza disp. art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, întrucât nu sunt aplicabile aceste dispoziții în cauză.

Astfel, pârâta este ea însăși titular de drepturi conexe, conform legii dreptului de autor și a drepturilor conexe, căruia legea îi recunoaște o serie de drepturi exclusive, având posibilitatea să radiodifuzeze opere muzicale, în schimbul plății unei remunerații echitabile către U.C.M.R.- A.D.A.. In cauză, pârâta nu a săvârșit o faptă ilicită care să justifice aplicarea dispozițiilor art. 139 alin. (2), care reglementează acordarea despăgubirilor reprezentând triplul remunerațiilor, pentru încălcarea drepturilor și pentru repararea prejudiciilor cauzate titularilor. Astfel, deși pârâta nu a semnat licența neexclusivă, nu a săvârșit o faptă ilicită și nu a cauzat prejudiciu reclamantei.

Apreciind drept întemeiat capătul de cerere privind obligația stabilită prin metodologie pentru utilizatorii de opere muzicale, prevăzută la pct. 8 și art. 134 lit. d) din legea dreptului de autor și a drepturilor conexe, tribunalul a reținut că pârâta are obligația de a preda reclamantei raportul complet cuprinzând lista operelor muzicale radiodifuzate în perioada menționată, cu precizările de la capătul 4 al cererii, respectiv, mențiunile privind denumirea operelor, autorii operelor și durata de utilizare a acestora. Totodată, în aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul a dispus obligarea pârâtei să achite reclamantei suma de 4.639,30 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de: onorariu de expert, onorariu de avocat, taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 143A din 05 mai 2011a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietate intelectuală, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat. Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că prin inițierea acțiunii de față, reclamanta a urmărit angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei - în forma în care aceasta o îmbracă prin prisma reglementării speciale din art. 139 alin. (1) din Legea 8/1996, raportat la conduita imputată acesteia de a fi radiodifuzat opere muzicale asupra cărora reclamanta are drept de gestiune colectivă, fără obținerea în prealabil a licenței ce ar fi autorizat-o la un asemenea tip de utilizare a respectivelor opere.

In condițiile în care a reținut existența dreptului autorilor de opere muzicale - în numele și pe seama cărora reclamanta a promovat acțiunea în pretenții, potrivit cu prevederile art. 139 alin. (1) din Legea 8/1996 - de a autoriza radiodifuzarea respectivelor opere, cât și faptul că pârâta deține un post de radio care utilizează opere din repertoriul gestionat de reclamantă, prima instanță, cu neobservarea atât a protecției conferite prin art. 1 din Legea 8/1996 titularilor de drepturi de autor, cât și a existenței unei obligații corelative menționatului drept al autorilor, a apreciat că nu are caracter ilicit fapta pârâtei, de a radiodifuza operele generatoare de drepturi de autor în absența oricărei autorizări din partea titularilor de drepturi.

Drepturile a căror valorificare este urmărită de reclamanta apelantă în litigiul de față sunt drepturi de autor (asupra unor opere muzicale), aflate în sfera de reglementare a prevederilor art. 1 coroborat cu art. 7 lit. c) din Legea 8/1996 - opere originale de creație intelectuală în domeniul artistic - acestea fiind distincte de drepturile conexe, a căror reglementare își găsește expresia în prevederile art. 94 din același act normativ (reprezentate de drepturile artiștilor interpreți și executanți asupra propriilor interpretări sau execuții, drepturile producătorilor de înregistrări sonore și de înregistrări audiovizuale asupra propriilor înregistrări, drepturile serviciilor de radiodifuziune și televiziune asupra propriilor programe și emisiuni).

Dincolo de faptul că cele două tipuri de drepturi au o reglementare distinctă în legea specială, că sunt generate de activități de creație, legiuitorul a stabilit expres - prin dispozițiile art. 92 alin. (1) din Legea 8/1996 - că drepturile conexe dreptului de autor nu aduc atingere drepturilor autorilor. Nici o dispoziție a prezentului titlu nu trebuie interpretată în sensul unei limitări a exercițiului dreptului de autor". Față de considerentele anterior expuse, curtea de apel a constatat că în mod eronat prima instanță a concluzionat că prezența drepturilor conexe reținute în favoarea societății pârâte ar fi legitimat-o pe aceasta să utilizeze opere muzicale ce aparțineau unor terți, fără acordul acestora din urmă (exprimat în condițiile speciale stabilite prin art. 123 și urm. din Legea 8/1996) și, astfel, conduita imputată de reclamantă ar avea un caracter licit.

In ce privește modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța de apel a apreciat că, în litigiul dedus judecății, sunt aplicabile prevederile art. 139 alin. (2) lit. a), prin care este instituită regula potrivit căreia titularii de drepturi de autor sau organismele de gestiune colectivă care îi reprezintă pot solicita repararea prejudiciului material (cauzat prin încălcarea drepturilor de autor) luând în considerare criterii cum sunt consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat; beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor. Reglementarea din cuprinsul art. 139 alin. (2) lit. b) al aceluiași act normativ - care permite acordarea triplului sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare care a făcut obiectul faptei ilicite - stabilește o excepție de la menționata regulă, excepție care devine operantă „în cazul în care nu se pot aplica criteriile de la lit. a)”.

Instanța de apel a apreciat că în speță nu se verifică ipoteza care permite aplicarea acestei reglementări de excepție, atâta vreme cât se poate aplica unul dintre criteriile enunțate în art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea 8/1996, și anume cel privind câștigul nerealizat - reprezentat de remunerația care ar fi trebuit să o încaseze, potrivit cu art. 3 din Protocolul având ca obiect Metodologia utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune aprobat prin Decizia nr. 432/2006 a ORD A, dacă ar fi eliberat pârâtei autorizația - licență neexclusivă, prevăzută la art. 1 din același Protocol.

Împrejurarea că anterior, într-un litigiu care avea ca obiect plata remunerației pentru o altă perioadă în care pârâta intimată a utilizat opere muzicale aflate în repertoriul gestionat de reclamantă, fără a-i fi fost eliberată autorizație în acest sens, s-au acordat reclamantei apelante despăgubiri în condițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996 nu poate avea vreun efect în litigiul pendinte, în condițiile în care prin hotărârea anterioară (sentința civilă nr. 608/2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a) a fost soluționată o situație litigioasă distinctă. Totodată, s-a apreciat că interpretarea dată de instanță în privința ierarhiei criteriilor de determinare a cuantumului despăgubirilor ce sunt stabilite prin art. 139 alin. (2) din Legea 8/1996, în respectivul litigiu, nu leagă instanța chemată ulterior să soluționeze litigii născute între aceleași părți, în condițiile în care jurisprudența nu constituie izvor de drept principal.

În lumina prevederilor art. 2 alin. (3) teza a II-a din Legea 303/2004, dar și a prevederilor art. 124 alin. (1) din Constituția României, actul de justiție este subsumat imperativului supremației legii, astfel că, fiecare instanță investită a judeca o pricină este ținută a face aplicarea directă a legii, neputând fi ținută de interpretări ce s-au dat unor reglementări legale în alte proceduri judiciare. Art. 166 C. proc. civ. - potrivit căruia „excepția puterii de lucru judecat se poate ridica, de părți sau de judecător, chiar înaintea instanțelor de recurs" - invocat de apelantă, nu își găsește aplicare în cauză în condițiile în care între litigiul pendinte și cel anterior nu există identitate de obiect și, ca atare, nu este întrunită tripla identitate (de părți, obiect și cauză) cerută spre a fi în prezența puterii de lucru judecat la care face referire norma procedurală citată.

Având în vedere considerentele expuse, pe care instanța de apel le-a adăugat celor ale sentinței apelate, ținând seama de caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, s-a apreciat ca fiind corectă soluția primei instanțe de admitere a pretențiilor reclamantei numai în limita sumei de 58.883 lei, ce reprezintă echivalentul remunerației pe care ar fi încasat-o în situația în care ar fi autorizat-o pe pârâtă să utilizeze repertoriul gestionat, la care se adaugă penalitățile determinate pentru plata cu întârziere a acestei sume, potrivit cu prevederile art. 11 din Protocolul menționat. In consecință, în conformitate cu prevederile art. 296 C. proc. civ., s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

In termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. In dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă a învederat că în mod nelegal instanța de apel a precizat că sunt aplicabile dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. a), iar nu cele ale art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, apreciindu-se că este suficient să poată fi aplicat un singur criteriu din cele enunțate la lit. a) din norma menționată, pentru a nu fi incidente dispozițiile de la lit. b) ale normei juridice invocate. In ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 166 C. proc. civ., instanța de apel a apreciat că nu există identitate de obiect și astfel nu ar fi întrunită cerința triplei identități (părți, obiect și cauză).

Recurenta a învederat că această concluzie, la rândul ei, este nelegală pentru următoarele motive: a. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7), întrucât deși instanța de apel găsește întemeiat apelul U.C.M.R. - A.D.A., cu toate acestea îl respinge, situație în care există o contradicție între considerentele hotărârii recurate și dispozitivul ei. b. Hotărârea recurata este data cu aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9), respectiv, a dispozițiilor art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1 996, cu modificările și completările ulterioare. Recurenta arată că legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în cel al neaplicarii ( actus interpretandus est potins ut valeat quam ut pereat ). Or, interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 face ca dispozițiile cuprinse la lit. b) ale acestei norme juridice, să nu fie niciodată aplicabile.

Instanța de apel a omis faptul că, determinarea sumelor legal datorate pentru o utilizare licită este tocmai premisa pentru aplicarea lit. b) art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. Potrivit argumentului de interpretare logică reductio ad absurdum , nu este posibilă decât o singură interpretare a normei juridice invocate, respectiv că, posibilitatea determinării sumelor corespunzătoare unei utilizări legale a operelor muzicale (potrivit metodologiei în vigoare) nu înlătură aplicarea dispozițiilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 ci, dimpotrivă, constituie premisa aplicării acestora. Soluția contrară nu poate fi acceptată, întrucât ar face ca dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 să nu fie niciodată aplicabile.

In plus, recurenta susține că în speță nu s-a stabilit și nu putea fi stabilită cu certitudine întinderea exactă a prejudiciului prin aplicarea criteriilor enunțate exemplificativ la lit. a) din art. 139 alin. (2) al Legii nr. 8/1996. Recurenta arată că a învederat instanței că există și prejudicii morale aduse autorilor opere muzicale, dar întinderea acestora este însă imposibil de stabilit datorită volumului mare de opere muzicale utilizate de către pârâtă, dar și pentru că nu sunt disponibile informații exhaustive privind modalitățile de utilizare (adaptări, modificări etc. ale operelor muzicale pentru propriile emisiuni ale pârâtei). In egală măsură, nu pot fi stabilite prejudiciile morale cauzate tuturor autorilor operelor muzicale utilizate de pârâtă cu încălcarea art. 10 lit. b) și d) din Lege nr. 8/1996.

Pe de altă parte, pârâta este o societate comercială al cărei scop este obținerea de beneficii, iar în cadrul activității sale, desfășurată cu scopul de a obține beneficii, pârâta utilizează opere muzicale. In consecință, având în vedere și prevederile art. 1203 C. civ., concluzia neîndoielnică este că pârâta a obținut beneficii ca urmare a utilizării operelor muzicale, prin radiodifuzare. Întinderea acestor beneficii nu poate fi însă determinată, deși reprezintă un criteriu prevăzut în mod expres de lege pentru determinarea prejudiciului [art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996]. Recurenta arată că pentru motivele anterior redate, rezultă că nu pot fi stabilite în speță despăgubirile în raport de consecințele economice negative, cum în mod nelegal a apreciat instanța de apel, astfel că, în mod greșit au fost aplicate în cauză prevederile art. 139 alin. (2) lit. a), iar nu cele ale art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996.

Recurenta reclamantă critică decizia instanței de apel și pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 166 C. proc. civ., întrucât nu s-a ținut cont de puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 608 din 27 aprilie 2010, definitivă și irevocabilă a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 10797/3/2010. Astfel, prin sentința menționată, pronunțată în contradictoriu cu SC E. SA a fost recunoscut în mod definitiv și irevocabil dreptul U.C.M.R. - A.D.A., raportat la radiodifuzarea nelegală a operelor muzicale de către SC E. SA (fără autorizație - licență neexclusivă valabilă), la o sumă egală cu triplul remunerațiilor corespunzătoare unei radiodifuzări legale (autorizate).

Or, în baza puterii de lucru judecat de care se bucură respectiva hotărâre, nicio hotărâre ulterioară nu poate nega dreptul U.C.M.R. - A.D.A. recunoscut în mod definitiv și irevocabil prin sentința civila nr. 608 din 27 aprilie 2010. Prin această hotărâre judecătorească pronunțată într-un dosar în care părțile cauzei de față au avut aceeași calitate procesuală, a fost stabilit în mod definitiv și irevocabil faptul că intimata-pârâtă SC E. SA a încălcat drepturile de autor prin radiodifuzarea operelor muzicale fără autorizație licență neexclusivă, astfel că, a fost stabilită în sarcina acesteia obligația de plată a triplului remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate, pentru perioada trimestrul IV 2008 și trimestrele I, II si III 2009, astfel cum prevăd dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996.

Prin urmare, în mod eronat, instanța de apel a reținut faptul că în cazul de față nu ar fi operante prevederile art. 166 C. proc. civ. pe motivul lipsei identității de obiect între cele două dosare. Instanța de apel trebuia să aibă în vedere că în dosarul nr. 10797/3/2010, aceeași reclamantă a solicitat instanței obligarea aceleași intimate la plata triplului remunerației datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor, pentru radiodifuzarea operelor muzicale în trimestrul IV 2008 și trimestrele I, II și III 2009. Prin acțiunea de față, recurenta reclamantă a solicitat obligarea intimatei la plata aceleași remunerații, începând cu trimestrul IV 2009, deci, în continuarea perioadei ce a fost avută în vedere în Dosarul nr. 10797/3/2010, situația de fapt și de drept rămânând neschimbată în raport de cele dispuse prin sentința nr. 608/27 aprilie 2010, întrucât SC E. SA a continuat să radiodifuzeze în mod nelegal opere muzicale.

Așadar, obiectul celor două cauze este același, respectiv, încălcarea drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale, iar simplul fapt al perioadei diferite pentru care se solicită remunerația (dar în succesiune imediată), neputând conduce la ideea unor obiecte diferite. Recurenta mai arată că obiectul unei acțiuni este reprezentat de dreptul subiectiv invocat, în cazul de față, dreptul patrimonial de autor de opere muzicale, drept pe care aceasta a înțeles să îl valorifice atât în acțiunea precedentă, cât și în cea de față. În aceste condiții, având în vedere că intimata a continuat să își desfășoare activitatea și să difuzeze opere muzicale fără a încheia autorizație de licența neexclusivă cu U.C.M.R.

- A.D.A. în calitate de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor, în vederea protejării drepturilor legal recunoscute titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, reclamanta a solicitat prin acțiunea introdusă în pricina de față, obligarea aceleiași pârâte la plata remunerațiilor legal datorate ca urmare a utilizării neautorizate. Potrivit doctrinei și practicii judiciare, trebuie recunoscut efectul puterii lucrului judecat și considerentelor unei hotărâri, în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în el, astfel că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală prin nerecunoașterea puterii de lucru judecat considerentelor hotărârii menționate cu privire la utilizarea ilicită a operelor muzicale.

O altă eroare a instanței de apel se refera la confuzia făcută între jurisprudență ca potențial izvor de drept și puterea de lucru judecat reglementată de art. 166 C. proc. civ., întrucât aceasta nu a solicitat să se aibă în vedere sentința civilă nr. 608 din 27 aprilie 2010 cu titlu de practică judecătorească, ci pentru a proba existența în prezentul dosar a puterii de lucru judecat ce decurge din respectiva hotărâre, ceea ce instanța de apel a denaturat. Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs și nu au fost administrate alte probe în această etapă procesuală. Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.

Cererea de față are ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru încălcarea obligației de a obține de la organismul de gestiune colectivă (recurenta reclamantă) autorizarea prin licență neexclusivă pentru utilizarea repertoriului muzical protejat în cadrul postului R.G.F.M., astfel cum prevede art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea 8/1996 [actual art. 130 lit. a)], dreptul radiodifuzare a operelor muzicale fiind supus gestiunii colective obligatorii, sens în care dispune art. 123 alin. (1) lit. d) din Legea 8/1996. Instanțele de fond au constatat că reclamanta U.C.M.R.- A.D.A.

este numită de ORDA ca organism de gestiune colectivă unic colector, conform Deciziei nr. 135/2005, fiind îndreptățită să solicite un procent din veniturile brute realizate lunar de către pârâtă, în cuantumul stabilit în urma negocierilor cu utilizatorii de opere, desfășurate conform prevederilor legii, și devenit obligatoriu prin adoptarea metodologiei și tarifelor aplicate pentru utilizarea operelor, Metodologie cuprinsă în Anexa la Decizia ORDA nr. 432/2006. Cum pârâta nu s-a conformat obligației legale de a obține licența neexclusivă, s-a plasat pe tărâm delictual, întrucât a comis o faptă ilicită radiodifuzând opere muzicale protejate și pentru care trebuiau achitate drepturi de autor corespunzătoare acestui tip de utilizare către organismul de gestiune colectivă.

Instanța de apel în mod legal a stabilit conduita delictuală a pârâtei, substituind, din acest punct de vedere, considerentele sentinței și înlăturând contradicțiile din raționamentul primei instanțe (care reținuse că pârâta nu a săvârșit o fată ilicită, dar cu toate acestea a dispus obligarea sa la plata remunerațiilor, în absența și a unei răspunderi contractuale ce ar fi fost subsecventă obținerii licenței neexclusive). Ca atare, Înalta Curte constată că în speță nu sunt întrunite cerințele ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Pe de altă parte, constatarea caracterului fondat al uneia sau unora dintre criticile formulate prin motivele de apel, nu trebuie în mod necesar să conducă la schimbarea soluției în temeiul art. 296 C. proc.

civ., întrucât, cum a fost cazul în speță, restabilirea legalității poate avea loc prin substituirea considerentelor cu argumente necontradictorii, legale care susțin soluția primei instanțe, astfel cum corect a procedat curtea de apel. Se constată însă că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 166 C. proc. civ. și 1201 C. civ., fiind astfel fondate criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, între aceleași părți, întemeiat pe aceeași cauză, s-a mai derulat anterior un litigiu, finalizat prin sentința civilă nr. 609 din 27 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, obiectul celor două pricini fiind diferit, întrucât pretențiile concrete deduse judecății au privit perioade diferite (trimestrul IV 2008 și trimestrele I, II, și III 2009 în primul litigiu și, respectiv pentru trimestrul IV 2009 și trimestrele I, II și III 2010, în cel de-al doilea, respectiv, cel de față). In ce privește condiția identității de părți, obiect și cauză, aceasta este o cerință care valorifică doar efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți, în condițiile identității de elemente reglementate de art. 1201 C. civ., dată fiind dubla ipostază a autorității de lucru judecat - excepție procesuală (efectul negativ al autorității de lucru judecat - art. 166 C. proc.

civ.) și prezumție legală de adevăr (efectul pozitiv al puterii de lucru judecat - art. 1200 pct. 4 C. civ.). Însă, există deopotrivă încălcare a autorității de lucru judecat nu doar atunci când vin în contradicție dispozitivele hotărârilor judecătorești, dar și atunci când contradicția operează între considerentele acestora, în sensul de a se nega sau dimpotrivă, de a se afirma ceea ce s-a negat anterior, asupra unei chestiuni litigioase ce a făcut obiect al dezbaterilor și al verificării jurisdicționale, autoritatea de lucru judecat având, așa cum s-a arătat, și o funcție pozitivă care impune judecății ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranșate deja printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

În acest din urmă caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a rezolvat anterior, așa încât, aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente. Drept urmare, cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ci constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora.

Înlăturarea contrazicerilor dintre considerentele a două hotărâri judecătorești decurge din împrejurarea că nu numai dispozitivului hotărârii judecătorești i se atașează autoritatea de lucru judecat, ci și considerentelor ei, iar dintre acestea considerentelor decisive, necesare (care reprezintă sprijinul indispensabil, fundamentul, explicația soluției adoptate), dar și considerentelor decizorii sau cu valoare decizională (cele care conțin o soluție adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecății, dar care se regăsește în considerente).

Ca atare, simplul fapt că soluția asupra unui aspect litigios este conținută în considerente și nu în dispozitivul hotărârii, nu poate conduce la contestarea autorității de lucru judecat a unor astfel de motive, fiind important doar faptul că asupra unei chestiuni disputate în proces, în urma dezbaterii contradictorii a părților, instanța anterioară a dat o rezolvare, deoarece orice motiv sau considerent care tranșează un punct al litigiului, are un caracter decisiv și dobândește, pentru această rațiune, autoritate de lucru judecat.

Regimul juridic descris anterior este aplicabil aspectelor litigioase tranșate prin sentința civilă nr. 608 din 27 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, anume, privind aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996 pentru determinarea întinderii prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o reclamanta prin promovarea cererii de chemare în judecată pentru o perioadă ulterioară celei avute în vedere în acel litigiu. Prin urmare, instanța de apel, în adoptarea deciziei recurate, nu putea contrazice cele statuate anterior cu putere de lucru judecat, elemente ce se constituiau în premisa demonstrată în ansamblul circumstanțelor cauzei de față.

Deși nici imperativul unor soluții judiciare unitare pentru situații identice sau similare nu trebuie ignorat (din perspectiva asigurării unei securități jurisprudențiale, dimensiune a unei proceduri echitabile conform art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului), contrar celor statuate de curtea de apel, sentința nr. 608/2010 nu reprezenta practică judiciară, ci o hotărâre judecătorească înzestrată cu putere de lucru judecat privind aspecte litigioase readuse în dezbatere și în cauza de fată.

Așa fiind, Înalta Curte constată că pârâta trebuia a fi obligată la repararea prejudiciului reclamat de recurentă în aceleași condiții de stabilire a întinderii lui, în temeiul art. 139 alin. (2) lit. b) așa cum procedase instanța anterioară, iar nu în baza art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea 8/1996; acest prejudiciu stabilit în baza criteriului legal prevăzut de norma menționată (triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite), este de 176.499 lei, astfel cum rezultă din expertiza efectuată la prima instanță, la care se adaugă cota legală de TVA (24%). Ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se va admite recursul declarat de reclamantă, se va modifica în tot decizia recurată, iar în baza art. 296 C. proc. civ. apelul formulat de aceeași reclamantă va fi admis, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, astfel că, pârâta va fi obligată la plata sumei anterior menționate; în baza art. 274 C. proc. civ., intimata va fi obligată la cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în apel și se va păstra restul dispozițiilor sentinței. Urmează a se face aplicarea art. 274 C. proc. civ. pentru cheltuielile de judecată efectuate de recurenta reclamantă și în această etapă procesuală, constând în onorariu de avocat și taxe judiciare, conform dovezilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația Drepturilor de Autor, împotriva deciziei civile nr. 143A din 05 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietate intelectuală. Modifică în tot decizia recurată, în sensul că : Admite apelul declarat de reclamanta Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din România - Asociația Drepturilor de Autor, împotriva sentinței civile nr. 1913 din 08 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III a civilă. Schimbă în parte sentința apelată, astfel: Obligă pe pârâta SC E. SA la plata către reclamantă a sumei de 176.499 RON plus TVA. Obligă pe intimata-pârâtă SC E. SA la plata sumei de 3.119,65 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către apelanta reclamantă.

Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței. Obligă pe intimata-pârâtă SC E. SA la plata sumei de 3.100 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2012.