ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3239/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3239/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra
cauzei de față, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată sub nr. 28297/3 din 10 iunie 2010 pe rolul Tribunalului
București, secția a III-a civilă,
reclamanta
U.C.M.R. - A.D.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC E. SA:
să fie obligată pârâta la plata către reclamantă a remunerației procentuale de
10,5% din veniturile obținute din activitatea de radiodifuzare a operelor
muzicale, începând cu trimestrul III 2009 până la data efectuării raportului de
expertiză, procent ce reprezintă triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal
datorate, pentru radiodifuzarea operelor muzicale în cadrul postului R.G.F.M.
În
subsidiar, a solicitat reclamanta să fie obligată pârâta la plata către
U.C.M.R. - A.D.A. a remunerației procentuale de 3,5% din veniturile obținute
din activitatea de radiodifuzare a operelor muzicale, începând cu trimestrul
III 2009 până la data efectuării raportului de expertiză, pentru radiodifuzarea
operelor muzicale pe postul R.G.F.M.; să fie obligată pârâta la plata către
U.C.M.R. - A.D.A. a penalităților de 0,1%/zi de întârziere, aplicabile
remunerațiilor neachitate, datorate începând cu trimestrul III 2009 până la
data efectuării raportului de expertiză; să fie obligată pârâta, pentru
perioada cuprinsă între data efectuării raportului de expertiză și data plății
efective a remunerațiilor restante, la plata către U.C.M.R. - A.D.A. a
penalităților de 0,1%/zi de întârziere;
De
asemenea, s-a solicitat ca pârâta să fie obligată la predarea, către U.C.M.R. -
A.D.A., a raportului semnat și ștampilat de reprezentantul legal, cuprinzând:
lista completă a operelor muzicale radiodifuzate zilnic începând cu trimestrul
III 2009 până la data efectuării raportului de expertiză, în cadrul postului
R.G.F.M. (emisiuni, spoturi publicitare, promo-uri, etc.) cu menționarea pentru
fiecare operă muzicală utilizată a denumirii, autorului/autorilor, a numărului
de difuzări zilnice și a duratei de utilizare a fiecărei opere muzicale; să fie
obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată privind prezenta cauză.
In
motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este organism de gestiune colectivă,
desemnat ca unic colector al remunerațiilor datorate de utilizatori cu titlu de
drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru radiodifuzarea operelor
muzicale pe posturile de radio, remunerațiile fiind reglementate de Metodologia
publicată prin Decizia ORDA nr. 432/2006.
Potrivit
prevederilor mai sus menționate, pârâta avea obligația să încheie cu reclamanta
autorizația - licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale în
emisiuni radio, să plătească remunerațiile datorate cu titlu de drepturi patrimoniale
de autor și să comunice raportul cuprinzând lista operelor muzicale
radiodifuzate zilnic pe postul R.G.F.M., însă, aceasta a radiodifuzat, în
cadrul programelor sale, opere muzicale fără a plăti remunerațiile datorate cu
titlu de drepturi patrimoniale de autor.
Potrivit
adreselor comunicate de pârâtă pentru perioade anterioare, a
rezultat că ponderea operelor muzicale pentru
postul R.G.F.M., din total
timp de emisie, este de 70%. în astfel de
situații, potrivit pct. 3 lit. c) utilizatorii datorează o remunerație
procentuală de 3,5% din totalitatea veniturilor din activitatea de
radiodifuzare.
În
conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996,
cu modificările și completările ulterioare, pentru încălcarea drepturilor de
autor, cum este cazul și radiodifuzării operelor muzicale fără a deține
autorizație - licență neexclusivă, sunt datorate despăgubiri.
Întrucât
în speță este imposibilă - potrivit susținerilor reclamantei -
determinarea despăgubirilor în funcție de consecințele
economice negative, de
câștigul nerealizat, de beneficiile realizate pe
nedrept de pârâtă și de daunele morale, urmează ca acestea să se limiteze doar
la cuantumul reglementat de dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea
8/1996, cu modificările și reglementările ulterioare.
In
subsidiar, în cazul în care nu ar fi admis capătul de cerere de chemare în
judecată privind plata despăgubirilor reprezentând triplul remunerațiilor ce ar
fi fost legal datorate în cazul utilizării neautorizate, reclamanta a arătat că
solicită obligarea la plata remunerației procentuale de 3,5% din totalitatea
veniturilor obținute de pârâtă din activitatea de radiodifuzare, ce includ
veniturile din abonamente/taxa pentru serviciul public de radiodifuziune,
publicitate, anunțuri și informații, barter, sponsorizări, numere suprataxate,
concursuri și jocuri radiodifuzate, închirieri spațiu emisie, venituri din
radiodifuzări realizate în urma unei comenzi, venituri din asocieri în
participațiune obținute din activitatea de radiodifuzare etc, potrivit
Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 432/2006 în M.Of. Partea
I
nr. 93 din 06 februarie 2007.
Întrucât
pârâta nu și-a îndeplinit la termenele scadente obligația de plată a
remunerațiilor, datorează U.C.M.R. - A.D.A. și penalități de 0,1%/zi de
întârziere, aplicabile remunerațiilor neachitate, datorate începând cu
trimestrul III 2009 până la data efectuării raportului de expertiză.
Cum
data efectuării raportului de expertiză nu corespunde nici cu data pronunțării
hotărârii judecătorești și nici cu data plății efective a remunerațiilor, pe
lângă penalitățile ce vor fi stabilite prin raportul de expertiză, reclamanta a
solicitat ca pârâta să fie obligată în continuare la plata penalităților și
pentru perioada cuprinsă între data efectuării raportului de expertiză și data
plății efective a remunerațiilor.
In
conformitate cu dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. h), pct. 8 coroborat cu
art. 134 lit. d) din Legea nr. 8/1996, modificată, pentru ca remunerațiile
datorate de pârâtă să poată fi repartizate de U.C.M.R.- A.D.A. titularilor de
drepturi de autor de opere muzicale îndreptățiți la acestea, este necesar ca
aceasta să fie obligată să predea U.C.M.R.- A.D.A. raportul cuprinzând lista
operelor muzicale utilizate zilnic începând cu trim. III 2009, până la data
efectuării raportului de expertiză în cadrul postului R.G.F.M., cu menționarea
pentru fiecare operă muzicală a denumirii autorului/autorilor, a numărului de
difuzări zilnice și a duratei de utilizare a fiecărei opere muzicale pentru
operele radiodifuzate.
In
drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 8/1996, modificată,
protocolul privind utilizarea prin radiodifuziune a operelor muzicale de către
organismele de radiodifuziune, publicat în M. OF. nr. 93/2007 prin Decizia ORDA
nr. 432/2006, art. 111 și urm. C. proc. civ., Convenția de la Berna, ratificată
de România prin Legea 77/1998.
Prin
sentința civilă nr. 1913 din 08 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul
București, secția a III-a civilă,
a
fost admisă în parte cererea reclamantei, dispunându-se obligarea pârâtei la
plata către acesta a sumei de 58.833 lei, plus TVA, reprezentând remunerații de
3,5% pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe postul G.F.M., în perioada
trimestrul
IV
2009 - trimestrul III 2010, inclusiv.
De
asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 6.614,7
lei, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de
31.10.2010, penalități de întârziere în cuantum de 0,1% până la data plății
efective și obligarea pârâtei la comunicarea către reclamantă a raportului
menționat în capătul patru al cererii.
S-a
dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 4.639,3 lei cu
titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru
a dispune astfel, prima instanță a apreciat că sunt întemeiate susținerile
reclamantei cu privire la obligarea pârâtei la plata remunerațiilor
reprezentând drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor
muzicale, întrucât conform dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 8/1996, modificată
prin legea nr. 285/2004, utilizarea unei opere, dă naștere la drepturi
patrimoniale distincte ale autorului, inclusiv pentru radiodifuzare, conform
lit. g) a textului menționat, iar pârâta din cauză deține un post de radio care
a utilizat opere muzicale din repertoriul reclamantei, ai cărei membrii sunt
autori de opere muzicale și autori ai textelor.
S-a
constatat că reclamanta U.C.M.R.- A.D.A. este numită de ORDA ca organism de
gestiune colectivă unic colector, conform Deciziei nr. 135/2005, fiind îndreptățită
să solicite un procent din veniturile brute realizate lunar de
către pârâtă, în cuantumul stabilit în urma
negocierilor cu utilizatorii de opere,
desfășurate conform prevederilor
legii, și devenit obligatoriu prin includerea într-un act normativ cu putere de
lege, inițial, iar în prezent în cuprinsul deciziei ORDA, care conține în anexă
metodologia și tarifele aplicate pentru utilizarea operelor, în speță, H.G. nr.
769/1999, în vigoare până la 05 februarie 2007 și Metodologia din Anexa la
Decizia ORDA nr. 432/2006.
In ce
privește cuantumul acestor remunerații, tribunalul a reținut concluziile
raportului de expertiză, prin care s-a stabilit că pentru perioada trimestrul
III 2009 - trimestrul III 2010, pârâta a obținut venituri totale de 1.972.224
lei, remunerația de 3,5% datorată de pârâtă reclamantei pentru această perioadă
fiind în sumă de 58.833 lei, precum și suma de 6.614,7 lei, cu titlu de
penalități de întârziere, calculate pentru întreaga perioadă expirată, expertul
determinând și triplul remunerației legal datorate de pârâtă.
De
asemenea, s-a constatat că reclamanta nu este îndreptățită la acordarea
triplului remunerației, așa cum solicită, în baza disp. art. 139 alin. (2) din
Legea nr. 8/1996, întrucât nu sunt aplicabile aceste dispoziții în cauză.
Astfel, pârâta este ea însăși titular de drepturi conexe, conform legii
dreptului de autor și a drepturilor conexe, căruia legea îi recunoaște o serie
de drepturi exclusive, având posibilitatea să radiodifuzeze opere muzicale, în
schimbul plății unei remunerații echitabile către U.C.M.R.- A.D.A.. In cauză,
pârâta nu a săvârșit o faptă ilicită care să justifice aplicarea dispozițiilor
art. 139 alin. (2), care reglementează acordarea despăgubirilor reprezentând
triplul remunerațiilor, pentru încălcarea drepturilor și pentru repararea
prejudiciilor cauzate titularilor. Astfel, deși pârâta nu a semnat licența
neexclusivă, nu a săvârșit o faptă ilicită și nu a cauzat prejudiciu
reclamantei.
Apreciind
drept întemeiat capătul de cerere privind obligația stabilită prin metodologie
pentru utilizatorii de opere muzicale, prevăzută la pct. 8 și art. 134 lit. d)
din legea dreptului de autor și a drepturilor conexe, tribunalul a reținut că
pârâta are obligația de a preda reclamantei raportul complet cuprinzând lista
operelor muzicale radiodifuzate în perioada menționată, cu precizările de la
capătul 4 al cererii, respectiv, mențiunile privind denumirea operelor, autorii
operelor și durata de utilizare a acestora.
Totodată,
în aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul a dispus
obligarea pârâtei să achite reclamantei suma de 4.639,30 lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată reprezentate de: onorariu de expert, onorariu de avocat,
taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând soluția pentru
nelegalitate și netemeinicie.
Prin
decizia civilă nr. 143A din 05 mai 2011a Curții de Apel București, secția a
IX
a civilă și pentru cauze privind
proprietate intelectuală,
apelul
reclamantei a fost respins ca nefondat.
Pentru
a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că prin inițierea acțiunii
de față, reclamanta a urmărit angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei
- în forma în care aceasta o îmbracă prin prisma reglementării speciale din art.
139 alin. (1) din Legea 8/1996, raportat la conduita imputată acesteia de a fi
radiodifuzat opere muzicale asupra cărora reclamanta are drept de gestiune
colectivă, fără obținerea în prealabil a licenței ce ar fi autorizat-o la un
asemenea tip de utilizare a respectivelor opere.
In
condițiile în care a reținut existența dreptului autorilor de opere muzicale -
în numele și pe seama cărora reclamanta a promovat acțiunea în pretenții,
potrivit cu prevederile art. 139 alin. (1) din Legea 8/1996 - de a autoriza
radiodifuzarea respectivelor opere, cât și faptul că pârâta deține un post de
radio care utilizează opere din repertoriul gestionat de reclamantă, prima
instanță, cu neobservarea atât a protecției conferite prin art. 1 din Legea
8/1996 titularilor de drepturi de autor, cât și a existenței unei obligații
corelative menționatului drept al autorilor, a apreciat că nu are caracter
ilicit fapta pârâtei, de a radiodifuza operele generatoare de drepturi de autor
în absența oricărei autorizări din partea titularilor de drepturi.
Drepturile
a căror valorificare este urmărită de reclamanta apelantă în litigiul de față
sunt drepturi de autor (asupra unor opere muzicale), aflate în sfera de
reglementare a prevederilor art. 1 coroborat cu art. 7 lit. c) din Legea 8/1996
- opere originale de creație intelectuală în domeniul artistic - acestea fiind
distincte de drepturile conexe, a căror reglementare își găsește expresia în
prevederile art. 94 din același act normativ (reprezentate de drepturile
artiștilor interpreți și executanți asupra propriilor interpretări sau
execuții, drepturile producătorilor de înregistrări sonore și de înregistrări
audiovizuale asupra propriilor înregistrări, drepturile serviciilor de
radiodifuziune și televiziune asupra propriilor programe și emisiuni).
Dincolo
de faptul că cele două tipuri de drepturi au o reglementare distinctă în legea
specială, că sunt generate de activități de creație, legiuitorul a stabilit
expres - prin dispozițiile art. 92 alin. (1) din Legea 8/1996 - că drepturile
conexe dreptului de autor nu aduc atingere drepturilor autorilor. Nici o
dispoziție a prezentului titlu nu trebuie interpretată în sensul unei limitări
a exercițiului dreptului de autor".
Față de
considerentele anterior expuse, curtea de apel a constatat că în mod eronat
prima instanță a concluzionat că prezența drepturilor conexe reținute în
favoarea societății pârâte ar fi legitimat-o pe aceasta să utilizeze opere
muzicale ce aparțineau unor terți, fără acordul acestora din urmă (exprimat în
condițiile speciale stabilite prin art. 123 și urm. din Legea 8/1996) și,
astfel, conduita imputată de reclamantă ar avea un caracter licit.
In ce privește modalitatea de determinare a cuantumului
despăgubirilor
cuvenite,
instanța de apel a apreciat că, în litigiul dedus judecății, sunt aplicabile
prevederile art. 139 alin. (2) lit. a), prin care este instituită regula
potrivit căreia titularii de drepturi de autor sau organismele de gestiune
colectivă care îi reprezintă pot solicita
repararea prejudiciului material (cauzat
prin încălcarea drepturilor de
autor) luând în considerare criterii cum sunt consecințele economice negative,
în special câștigul nerealizat; beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor.
Reglementarea
din cuprinsul art. 139 alin. (2) lit. b) al aceluiași act normativ - care
permite acordarea triplului sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul
de utilizare care a făcut obiectul faptei ilicite - stabilește
o excepție de la menționata regulă, excepție care
devine operantă „în cazul în
care nu se pot aplica criteriile de la lit.
a)”.
Instanța
de apel a apreciat că în speță nu se verifică ipoteza care permite aplicarea
acestei reglementări de excepție, atâta vreme cât se poate aplica unul dintre
criteriile enunțate în art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea 8/1996, și anume
cel privind câștigul nerealizat - reprezentat de remunerația care ar fi trebuit
să o încaseze, potrivit cu art. 3 din Protocolul având ca obiect Metodologia
utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune
aprobat prin Decizia nr. 432/2006 a ORD A, dacă ar fi eliberat pârâtei
autorizația - licență neexclusivă, prevăzută la art. 1 din același Protocol.
Împrejurarea
că anterior, într-un litigiu care avea ca obiect plata remunerației pentru o
altă perioadă în care pârâta intimată a utilizat opere muzicale aflate în
repertoriul gestionat de reclamantă, fără a-i fi fost eliberată autorizație în
acest sens, s-au acordat reclamantei apelante despăgubiri în condițiile art.
139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996 nu poate avea vreun efect în litigiul
pendinte, în condițiile în care prin hotărârea anterioară (sentința civilă nr.
608/2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a) a fost soluționată
o situație litigioasă distinctă.
Totodată,
s-a apreciat că interpretarea dată de instanță în privința ierarhiei
criteriilor de determinare a cuantumului despăgubirilor ce sunt stabilite prin
art. 139 alin. (2) din Legea 8/1996, în respectivul litigiu, nu leagă instanța
chemată ulterior să soluționeze litigii născute între aceleași părți, în
condițiile în care jurisprudența nu constituie izvor de drept principal.
În
lumina prevederilor art. 2 alin. (3) teza a II-a din Legea 303/2004, dar și a
prevederilor art. 124 alin. (1) din Constituția României, actul de justiție
este subsumat imperativului supremației legii, astfel că, fiecare instanță
investită a judeca o pricină este ținută a face aplicarea directă a legii,
neputând fi ținută de interpretări ce s-au dat unor reglementări legale în alte
proceduri judiciare.
Art.
166 C. proc. civ. - potrivit căruia „excepția puterii de lucru judecat se poate
ridica, de părți sau de judecător, chiar înaintea instanțelor de recurs" -
invocat de apelantă, nu își găsește aplicare în cauză în condițiile în care
între litigiul pendinte și cel anterior nu există identitate de obiect și, ca
atare, nu este întrunită tripla identitate (de părți, obiect și cauză) cerută
spre a fi în prezența puterii de lucru judecat la care face referire norma
procedurală citată.
Având
în vedere considerentele expuse, pe care instanța de apel le-a adăugat celor
ale sentinței apelate, ținând seama de caracterul devolutiv al căii de atac a
apelului, s-a apreciat ca fiind corectă soluția primei instanțe de admitere a
pretențiilor reclamantei numai în limita sumei de 58.883 lei, ce reprezintă
echivalentul remunerației pe care ar fi încasat-o în situația în care ar fi
autorizat-o pe pârâtă să utilizeze repertoriul gestionat, la care se adaugă
penalitățile determinate pentru plata cu întârziere a acestei sume, potrivit cu
prevederile art. 11 din Protocolul menționat.
In
consecință, în conformitate cu prevederile art. 296 C. proc. civ., s-a respins
ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
In
termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat
recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304
pct. 7 și 9 C. proc. civ.
In
dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă a învederat că în mod
nelegal instanța de apel a precizat că sunt aplicabile dispozițiile art. 139
alin. (2) lit. a), iar nu cele ale art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr.
8/1996, apreciindu-se că este suficient să poată fi aplicat un singur criteriu
din cele enunțate la lit. a) din norma menționată, pentru a nu fi incidente
dispozițiile de la lit. b) ale normei juridice invocate.
In ceea
ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 166 C. proc. civ., instanța
de apel a apreciat că nu există identitate de obiect și astfel nu ar fi
întrunită cerința triplei identități (părți, obiect și cauză).
Recurenta
a învederat că această concluzie, la rândul ei, este nelegală pentru
următoarele motive:
a.
Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7), întrucât
deși instanța de apel găsește întemeiat apelul U.C.M.R. - A.D.A., cu toate acestea
îl respinge, situație în care există o contradicție între considerentele hotărârii
recurate și dispozitivul ei.
b.
Hotărârea
recurata este data cu aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9), respectiv, a
dispozițiilor art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1 996, cu modificările și completările
ulterioare.
Recurenta arată că legea civilă trebuie interpretată în
sensul aplicării ei,
iar
nu în cel al neaplicarii (
actus interpretandus est potins ut valeat quam ut
pereat
).
Or,
interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 139 alin. (2) din
Legea nr. 8/1996 face ca dispozițiile cuprinse la lit. b) ale acestei norme
juridice, să nu fie niciodată aplicabile.
Instanța
de apel a omis faptul că, determinarea sumelor legal datorate pentru o
utilizare licită este tocmai premisa pentru aplicarea lit. b) art. 139 alin.
(2) din Legea nr. 8/1996.
Potrivit
argumentului de interpretare logică
reductio ad absurdum
, nu este
posibilă decât o singură interpretare a normei juridice invocate, respectiv că,
posibilitatea determinării sumelor corespunzătoare unei utilizări legale a
operelor muzicale (potrivit metodologiei în vigoare) nu înlătură aplicarea
dispozițiilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 ci, dimpotrivă,
constituie premisa aplicării acestora.
Soluția contrară nu poate fi acceptată, întrucât ar face
ca dispozițiile art.
139
alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 să nu fie niciodată aplicabile.
In
plus, recurenta susține că în speță nu s-a stabilit și nu putea fi stabilită cu
certitudine întinderea exactă a prejudiciului prin aplicarea criteriilor
enunțate exemplificativ la lit. a) din art. 139 alin. (2) al Legii nr. 8/1996.
Recurenta
arată că a învederat instanței că există și prejudicii morale aduse autorilor
opere muzicale, dar întinderea acestora este însă imposibil de stabilit
datorită volumului mare de opere muzicale utilizate de către pârâtă, dar și
pentru că nu sunt disponibile informații exhaustive privind modalitățile de
utilizare (adaptări, modificări etc. ale operelor muzicale pentru propriile
emisiuni ale pârâtei).
In
egală măsură, nu pot fi stabilite prejudiciile morale cauzate tuturor autorilor
operelor muzicale utilizate de pârâtă cu încălcarea art. 10 lit. b) și d) din
Lege nr. 8/1996.
Pe de
altă parte, pârâta este o societate comercială al cărei scop este obținerea de
beneficii, iar în cadrul activității sale, desfășurată cu scopul de a obține
beneficii, pârâta utilizează opere muzicale.
In
consecință, având în vedere și prevederile art. 1203 C. civ.,
concluzia neîndoielnică este că pârâta a obținut
beneficii ca urmare a utilizării
operelor muzicale, prin radiodifuzare.
Întinderea
acestor beneficii nu poate fi însă determinată, deși reprezintă un criteriu
prevăzut în mod expres de lege pentru determinarea prejudiciului [art. 139
alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996].
Recurenta
arată că pentru motivele anterior redate, rezultă că nu pot fi stabilite în
speță despăgubirile în raport de consecințele economice negative,
cum în mod nelegal a apreciat instanța de apel,
astfel că, în mod greșit au fost
aplicate în cauză prevederile art. 139
alin. (2) lit. a), iar nu cele ale art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996.
Recurenta
reclamantă critică decizia instanței de apel și pentru greșita aplicare a
dispozițiilor art. 166 C. proc. civ., întrucât nu s-a ținut cont de puterea de
lucru judecat a sentinței civile nr. 608 din 27 aprilie 2010, definitivă și
irevocabilă a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr.
10797/3/2010.
Astfel,
prin sentința menționată, pronunțată în contradictoriu cu SC E. SA a fost
recunoscut în mod definitiv și irevocabil dreptul U.C.M.R. - A.D.A., raportat
la radiodifuzarea nelegală a operelor muzicale de către SC E. SA (fără
autorizație - licență neexclusivă valabilă), la o sumă egală cu triplul
remunerațiilor corespunzătoare unei radiodifuzări legale (autorizate).
Or, în
baza puterii de lucru judecat de care se bucură respectiva hotărâre, nicio
hotărâre ulterioară nu poate nega dreptul U.C.M.R. - A.D.A. recunoscut în mod
definitiv și irevocabil prin sentința civila nr. 608 din 27 aprilie 2010.
Prin
această hotărâre judecătorească pronunțată într-un dosar în care părțile cauzei
de față au avut aceeași calitate procesuală, a fost stabilit în mod definitiv
și irevocabil faptul că intimata-pârâtă SC E. SA a încălcat drepturile de autor
prin radiodifuzarea operelor muzicale fără autorizație licență neexclusivă,
astfel că, a fost stabilită în sarcina acesteia obligația de plată a triplului
remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate, pentru perioada trimestrul
IV
2008 și trimestrele
I, II
si III 2009, astfel cum prevăd
dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996.
Prin
urmare, în mod eronat, instanța de apel a reținut faptul că în cazul de față nu
ar fi operante prevederile art. 166 C. proc. civ. pe motivul lipsei identității
de obiect între cele două dosare.
Instanța
de apel trebuia să aibă în vedere că în dosarul nr. 10797/3/2010, aceeași
reclamantă a solicitat instanței obligarea aceleași intimate la plata triplului
remunerației datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor, pentru
radiodifuzarea operelor muzicale în trimestrul
IV
2008 și trimestrele
I, II
și III 2009.
Prin
acțiunea de față, recurenta reclamantă a solicitat obligarea intimatei la plata
aceleași remunerații, începând cu trimestrul
IV
2009, deci, în continuarea perioadei ce a fost avută în
vedere în Dosarul nr. 10797/3/2010, situația de fapt și de drept rămânând
neschimbată în raport de cele dispuse prin sentința nr. 608/27 aprilie 2010,
întrucât SC E. SA a continuat să radiodifuzeze în mod nelegal opere muzicale.
Așadar,
obiectul celor două cauze este același, respectiv, încălcarea drepturilor
patrimoniale de autor de opere muzicale, iar simplul fapt al perioadei diferite
pentru care se solicită remunerația (dar în succesiune imediată), neputând
conduce la ideea unor obiecte diferite.
Recurenta
mai arată că obiectul unei acțiuni este reprezentat de dreptul subiectiv
invocat, în cazul de față, dreptul patrimonial de autor de opere muzicale,
drept pe care aceasta a înțeles să îl valorifice atât în acțiunea precedentă,
cât și în cea de față.
În
aceste condiții, având în vedere că intimata a continuat să își desfășoare
activitatea și să difuzeze opere muzicale fără a încheia autorizație de licența
neexclusivă cu U.C.M.R. - A.D.A. în calitate de organism de gestiune colectivă
a drepturilor de autor, în vederea protejării drepturilor legal recunoscute
titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, reclamanta a solicitat prin
acțiunea introdusă în pricina de față, obligarea aceleiași pârâte la plata
remunerațiilor legal datorate ca urmare a utilizării neautorizate.
Potrivit doctrinei și practicii judiciare, trebuie
recunoscut efectul puterii
lucrului
judecat și considerentelor unei hotărâri, în măsura în care explică
dispozitivul și se reflectă în el, astfel că instanța
de apel a pronunțat o hotărâre
nelegală prin nerecunoașterea puterii de
lucru judecat considerentelor hotărârii menționate cu privire la utilizarea
ilicită a operelor muzicale.
O altă
eroare a instanței de apel se refera la confuzia făcută între jurisprudență ca
potențial izvor de drept și puterea de lucru judecat reglementată de art. 166
C. proc. civ., întrucât aceasta nu a solicitat să se aibă în vedere sentința
civilă nr. 608 din 27 aprilie 2010 cu titlu de practică judecătorească, ci
pentru a proba existența în prezentul dosar a puterii de lucru judecat ce
decurge din respectiva hotărâre, ceea ce instanța de apel a denaturat.
Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare la motivele de
recurs și nu au
fost
administrate alte probe în această etapă procesuală.
Recursul
formulat este fondat, potrivit celor ce succed.
Cererea
de față are ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru
încălcarea obligației de a obține de la organismul de gestiune colectivă
(recurenta reclamantă) autorizarea prin licență neexclusivă pentru utilizarea
repertoriului muzical protejat în cadrul postului R.G.F.M., astfel cum prevede
art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea 8/1996 [actual art. 130 lit. a)], dreptul
radiodifuzare a operelor muzicale fiind supus gestiunii colective obligatorii,
sens în care dispune art. 123 alin. (1) lit. d) din Legea 8/1996.
Instanțele
de fond au constatat că reclamanta U.C.M.R.- A.D.A. este numită de ORDA ca
organism de gestiune colectivă unic colector, conform Deciziei nr. 135/2005,
fiind îndreptățită să solicite un procent din veniturile brute realizate lunar
de către pârâtă, în cuantumul stabilit în urma negocierilor cu utilizatorii de
opere, desfășurate conform prevederilor legii, și devenit obligatoriu prin
adoptarea metodologiei și tarifelor aplicate pentru utilizarea operelor,
Metodologie cuprinsă în Anexa la Decizia ORDA nr. 432/2006.
Cum
pârâta nu s-a conformat obligației legale de a obține licența neexclusivă, s-a
plasat pe tărâm delictual, întrucât a comis o faptă ilicită radiodifuzând opere
muzicale protejate și pentru care trebuiau achitate drepturi de autor
corespunzătoare acestui tip de utilizare către organismul de gestiune
colectivă.
Instanța
de apel în mod legal a stabilit conduita delictuală a pârâtei, substituind, din
acest punct de vedere, considerentele sentinței și înlăturând contradicțiile
din raționamentul primei instanțe (care reținuse că pârâta nu a săvârșit o fată
ilicită, dar cu toate acestea a dispus obligarea sa la plata remunerațiilor, în
absența și a unei răspunderi contractuale ce ar fi fost subsecventă obținerii
licenței neexclusive).
Ca
atare, Înalta Curte constată că în speță nu sunt întrunite cerințele ipotezei
de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pe de
altă parte, constatarea caracterului fondat al uneia sau unora dintre criticile
formulate prin motivele de apel, nu trebuie în mod necesar să conducă la
schimbarea soluției în temeiul art. 296 C. proc. civ., întrucât, cum a fost
cazul în speță, restabilirea legalității poate avea loc prin substituirea
considerentelor cu argumente necontradictorii, legale care susțin soluția
primei instanțe, astfel cum corect a procedat curtea de apel.
Se
constată însă că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a prevederilor
art. 166 C. proc. civ. și 1201 C. civ., fiind astfel
fondate criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ.
Astfel,
între aceleași părți, întemeiat pe aceeași cauză, s-a mai derulat anterior un
litigiu, finalizat prin sentința civilă nr. 609 din 27 aprilie 2010 a
Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă,
obiectul celor două pricini fiind diferit, întrucât pretențiile concrete deduse
judecății au privit perioade diferite (trimestrul
IV
2008 și trimestrele
I, II,
și III 2009 în primul litigiu și, respectiv pentru
trimestrul
IV
2009 și trimestrele
I, II
și III 2010, în cel de-al doilea,
respectiv, cel de față).
In ce
privește condiția identității de părți, obiect și cauză, aceasta este o cerință
care valorifică doar efectul negativ al autorității de lucru judecat:
interzicerea reluării aceleiași judecăți, în condițiile identității de elemente
reglementate de art. 1201 C. civ., dată fiind dubla ipostază a autorității de
lucru judecat - excepție procesuală (efectul negativ al autorității de lucru
judecat - art. 166 C. proc. civ.) și prezumție legală de adevăr (efectul
pozitiv al puterii de lucru judecat - art. 1200 pct. 4 C. civ.).
Însă,
există deopotrivă încălcare a autorității de lucru judecat nu doar atunci când
vin în contradicție dispozitivele hotărârilor judecătorești, dar și atunci când
contradicția operează între considerentele acestora, în sensul de a se nega sau
dimpotrivă, de a se afirma ceea ce s-a negat anterior, asupra unei chestiuni
litigioase ce a făcut obiect al dezbaterilor și al verificării jurisdicționale,
autoritatea de lucru judecat având, așa cum s-a arătat, și o funcție pozitivă
care impune judecății ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranșate
deja printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.
În
acest din urmă caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți,
obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în
discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a rezolvat
anterior, așa încât, aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această
rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente.
Drept
urmare, cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei
chestiuni, ci constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și
pe care nu o poate ignora.
Înlăturarea
contrazicerilor dintre considerentele a două hotărâri judecătorești decurge din
împrejurarea că nu numai dispozitivului hotărârii
judecătorești i se atașează autoritatea de lucru judecat, ci și
considerentelor ei,
iar dintre acestea considerentelor decisive,
necesare (care reprezintă sprijinul indispensabil, fundamentul, explicația
soluției adoptate), dar și considerentelor decizorii sau cu valoare decizională
(cele care conțin o soluție adoptată pe cale incidentală, cu privire la un
aspect dedus judecății, dar care se regăsește în considerente).
Ca
atare, simplul fapt că soluția asupra unui aspect litigios este conținută în
considerente și nu în dispozitivul hotărârii, nu poate conduce la contestarea
autorității de lucru judecat a unor astfel de motive, fiind important doar
faptul că asupra unei chestiuni disputate în proces, în urma dezbaterii
contradictorii a părților, instanța anterioară a dat o rezolvare, deoarece
orice motiv sau considerent care tranșează un punct al litigiului, are un
caracter decisiv și dobândește, pentru această rațiune, autoritate de lucru
judecat.
Regimul
juridic descris anterior este aplicabil aspectelor litigioase tranșate prin
sentința civilă nr. 608 din 27 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a
IV-a civilă, anume, privind aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 139
alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996 pentru determinarea întinderii prejudiciului
a cărui reparare a solicitat-o reclamanta prin promovarea cererii de chemare în
judecată pentru o perioadă ulterioară celei avute în vedere în acel litigiu.
Prin
urmare, instanța de apel, în adoptarea deciziei recurate, nu putea contrazice
cele statuate anterior cu putere de lucru judecat, elemente ce se
constituiau în premisa demonstrată în ansamblul
circumstanțelor cauzei de față.
Deși
nici imperativul unor soluții judiciare unitare pentru situații identice sau
similare nu trebuie ignorat (din perspectiva asigurării unei securități
jurisprudențiale, dimensiune a unei proceduri echitabile conform art. 6 din
Convenția europeană a drepturilor omului), contrar celor statuate de curtea de
apel, sentința nr. 608/2010 nu reprezenta practică judiciară, ci o hotărâre
judecătorească înzestrată cu putere de lucru judecat privind aspecte litigioase
readuse în dezbatere și în cauza de fată.
Așa
fiind, Înalta Curte constată că pârâta trebuia a fi obligată la repararea
prejudiciului reclamat de recurentă în aceleași condiții de stabilire a întinderii
lui, în temeiul art. 139 alin. (2) lit. b) așa cum procedase instanța
anterioară, iar nu în baza art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea 8/1996; acest
prejudiciu stabilit în baza criteriului legal prevăzut de norma menționată
(triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a
făcut obiectul faptei ilicite), este de 176.499 lei, astfel cum rezultă din
expertiza efectuată la prima instanță, la care se adaugă cota legală de TVA
(24%).
Ca
atare, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., se va admite recursul declarat de reclamantă, se va modifica în tot
decizia recurată, iar în baza art. 296 C. proc. civ. apelul
formulat de aceeași reclamantă va fi admis, cu
consecința schimbării în parte a
sentinței apelate, astfel că, pârâta va
fi obligată la plata sumei anterior menționate; în baza art. 274 C. proc. civ.,
intimata va fi obligată la cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în
apel și se va păstra restul dispozițiilor sentinței.
Urmează
a se face aplicarea art. 274 C. proc. civ. pentru cheltuielile de judecată
efectuate de recurenta reclamantă și în această etapă procesuală, constând în
onorariu de avocat și taxe judiciare, conform dovezilor de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din
România - Asociația Drepturilor de Autor, împotriva deciziei civile nr. 143A
din 05 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a
IX
a civilă și pentru cauze privind proprietate
intelectuală.
Modifică
în tot decizia recurată, în sensul că :
Admite
apelul declarat de reclamanta Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din
România - Asociația Drepturilor de Autor, împotriva sentinței civile nr. 1913
din 08 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III a civilă.
Schimbă în parte sentința apelată, astfel:
Obligă
pe pârâta SC E. SA la plata către reclamantă a sumei de 176.499 RON plus TVA.
Obligă
pe intimata-pârâtă SC E. SA la plata sumei de 3.119,65 lei, reprezentând
cheltuieli de judecată către apelanta reclamantă.
Păstrează
celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă
pe intimata-pârâtă SC E. SA la plata sumei de 3.100 lei, reprezentând
cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 11 mai 2012.