ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3035/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Tribunalul Ialomița, prin Sentința civilă nr. 3365/F din 13 noiembrie 2012, a respins ca neîntemeiată, excepția invocată de pârâtul Muzeul Județean Ialomița, privind lipsa de interes a reclamantului în formularea acțiunii, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.P. în contradictoriu cu pârâții Muzeul Județean Ialomița și Direcția Județeană Pentru Cultură și Patrimoniu Cultural Național Ialomița, a constatat nulitatea absolută a înscrisului denumit "Act de donație" încheiat sub semnătură privată la data de 5 septembrie 2001, între T.N.

și T.Z., autorii reclamantului ș pârâtul Muzeul Județean Ialomița, prin reprezentanții săi, înregistrat la acesta sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001. De asemenea, instanța de fond a obligat pârâtul Muzeul Județean Ialomița să restituie reclamantului obiectele ce compun "Colecția Z. și N.T." individualizate în listele anexate la "actul de donație" și a obligat același pârât către reclamant, la plata sumei de 37.574,67 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele considerente: La data de 5 septembrie 2001 s-a încheiat, la domiciliul numiților T.N. și T.Z., înscrisul sub semnătură privată denumit "Act de donație", prin care cei doi au donat pârâtului, Muzeul Județean Ialomița, colecția lor de artă și 20 de lucrări din domeniul picturii, în vederea înființării la sediul pârâtului a Colecției Pictor și Inginer T.N.

și Z., care să fie deschisă permanent, cu toate lucrările donate și care să fie expuse în exclusivitate, conform tabelelor anexate la donație. Înscrisul a fost semnat de către donatori, iar din partea pârâtului de către numiții D.F. și G.I., persoane delegate să primească obiectele donate, precum și de președintele Societății Colecționarilor de Artă din România, V.P. În cuprinsul actului de donație există mențiunea condiționării oficializării donației prin notariat și a valabilității acesteia de îndeplinirea anumitor cerințe, expres prevăzute în conținutul înscrisului, la punctele 1 - 7 inclusiv. Astfel, la pct. 8 din înscrisul menționat, se prevede că în cazul în care nu sunt îndeplinite integral toate cerințele enunțate, donatorii își rezervă dreptul să anuleze donația, iar în caz de deces al lor, Societatea Colecționarilor de Artă din România, reprezentată de președintele acesteia, poate retrage donația în scopul de a o dona altui muzeu.

Actul de donație a fost înregistrat la Muzeul Județean Ialomița sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001, acesta fiind încheiat cu "acordul telefonic" al directorului muzeului, așa cum rezultă din mențiunea făcută pe înscrisul din 4 septembrie 2001, denumit delegație, prin care cei doi reprezentanți ai pârâtului au fost împuterniciți să participe la preluarea obiectelor care alcătuiau Colecția N.T. Acest înscris cuprinde prevederi referitoare la modalitatea de transportare a bunurilor, de inventariere a acestora pentru expunere și pentru încheierea actului la notariat, locul expunerii colecției, inscripționarea numelui colecției pe placă de marmură, posibilitatea donării unor piese religioase către biserica din lemn aflate în patrimoniul muzeului, cu condiția existenței acordului donatorului.

De asemenea la pct. 9 se arată că respectivul document servește ca bază pentru încheierea la notariat a documentației legate de donație. Având în vedere mențiunile cuprinse în cele două înscrisuri analizate, instanța de fond a considerat că voința reală a autorilor reclamantului și a pârâtului Muzeul Județean Ialomița, prin reprezentantul său legal, a fost aceea de a încheia un contract de donație cu sarcini, prin notariat, având ca obiect colecția de artă, cuprinzând toate bunurile preluate de pârât prin cele două persoane desemnate în acest sens. Prima instanță a considerat că această concluzie rezultă din interpretarea termenilor folosiți, în cuprinsul actului de donație, menționându-se că donația este condiționată de oficializarea acesteia prin notariat, iar în actul emis de pârât se precizează că acesta stă la baza încheierii la notariat a documentației legale de donație.

Așa fiind, a apreciat judecătorul fondului că, este fără echivoc faptul că voința reală a părților nu a fost, din partea familiei T., aceea de a gratifica, sub orice formă, respectiv de a lăsa bunurile pârâtului prin simpla tradițiune, după cum nici acesta nu a înțeles să accepte gratificarea doar prin primirea și preluarea bunurilor, ci urmat de încheierea donației în forma legală. În atare situație, susținerea pârâtului că bunurile au fost dobândite ca urmare a tradițiunii, a darului manual ca variantă a donației, care nu este supusă niciunei cerințe de formă, s-a apreciat neîntemeiată, fiind contrazisă de înscrisurile analizate, din care reiese că predarea bunurilor trebuia să fie urmată de încheierea contractului de donație la notariat, pentru valabilitatea acestuia.

Instanța de fond a mai avut în vedere faptul că, nu-și găsește aplicabilitate în cauză conversiunea actului juridic, întrucât, înscrisul denumit act de donație probează că donatorii au exclus posibilitatea producerii de efecte juridice prin simpla predare a bunurilor, aceștia condiționând donația, respectiv scoaterea din patrimoniul lor a bunurilor și transmiterea dreptului de proprietate asupra acestora pârâtului, de încheierea contractului la notariat. De asemenea, instanța de fond a mai reținut că, potrivit art. 813 din vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii înscrisului sub semnătură privată denumit "Act de donație", toate donațiile se fac prin act autentic, contractul de donație producând efecte juridice numai dacă consimțământul ambelor părți s-a manifestat în formă autentică.

Lipsa formei autentice, respectiv încheierea actului la notar, se sancționează cu nulitatea absolută a contractului, indiferent de persoana donatorului sau a donatarului, respectiv dacă sunt persoane fizice sau juridice, de drept public sau privat. Întrucât cerința formei este imperativ prevăzută de lege, sub sancțiunea nulității absolute, deci ad validitatem, a considerat prima instanță că, dovada existenței unei donații poate fi făcută numai cu înscrisul autentic, nulitatea pentru lipsa formei putând fi invocată de orice persoană interesată sau de instanță din oficiu, neputând fi înlăturată în niciun fel. De asemenea, având în vedere faptul că, potrivit certificatului de moștenitor din 30 aprilie 2002, eliberat de Biroul Notarilor Publici Asociați - M.P.S.

- B.T., reclamantul C.P., în calitate de văr gradul I, este moștenitorul legal al defunctului T.N., decedat la data de 25 ianuarie 2001, acesta la rândul său, în calitate de legatar testamentar, fiind moștenitor testamentar al defunctei sale soții, T.Z., decedată la data de 1 decembrie 2001, s-a apreciat că desființarea actului de donație, pentru lipsa formei, produce ca efect principal reîntoarcerea în patrimoniul donatorului a bunurilor donate, acestea urmând să revină, conform moștenirii legale, unicului moștenitor, reclamantul, cel care, în aprecierea instanței de fond, justifică un interes în promovarea acțiunii.

Menționarea, la pct. 8 din actul de donație, a faptului că, în cazul neîndeplinirii de către pârât a condițiilor prevăzute anterior, respectiv cele înscrise la pct. 1 - 7 inclusiv, dă dreptul, în caz de deces al donatorilor, ca președintele Societății Colecționarilor de Artă din România să retragă donația pentru a o dona altui muzeu, nu face ca reclamantul să nu justifice un interes în exercitarea acțiunii în nulitate. Aceasta deoarece, câtă vreme donația nu este valabilă, din cauza lipsei formei autentice, nu se mai pune problema neîndeplinirii sarcinilor impuse donatarului, caz în care persoana menționată ar fi fost îndreptățită să solicite revocarea donației în condițiile art. 829 și 832 C. civ., iar bunurile ar fi putut fi donate altui muzeu, iar nu să reintre în patrimoniul donatorilor conform art. 830 C. civ.

Față de considerentele enunțate, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția invocată de pârâtul Muzeul Județean Ialomița, privind lipsa de interes a reclamantului în formularea acțiunii, iar pe fondul cauzei, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.P. în contradictoriu cu pârâții Muzeul Județean Ialomița și Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniu Național Ialomița, a constatat nulitatea absolută a înscrisului denumit "Act de donație", încheiat sub semnătură privată la data de 5 septembrie 2001, între T.N.

și T.Z., autorii reclamantului și pârâtul Muzeul Județean Ialomița, prin reprezentanții săi, înregistrat la acesta sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001. Întrucât bunurile înscrise în anexele la actul de donație sunt deținute de pârât fără titlu, în baza unui contract nevalabil, tribunalul a dispus obligarea acestuia să restituie reclamantului obiectele ce compun "Colecția Z. și N.T.", individualizate în listele anexe la "actul de donație". În baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul, Muzeul Județean Ialomița către reclamant la plata sumei de 37.574,67 lei reprezentând cheltuieli de judecată, din care 15.000 lei onorariu de avocat și 22.569,52 lei taxa judiciară de timbru și 5,15 lei timbru judiciar.

Pârâtul Muzeul Județean Ialomița a formulat apel împotriva Sentinței civile nr. 3365F din 13 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă, apreciind că hotărârea este netemeinică și nelegală din următoarele considerente: Instanța de fond a soluționat cererea de chemare în judecată numai în contradictoriu cu Muzeul Județean Ialomița, în condițiile în care Societatea Colecționarilor de Artă din România era semnatară a actului de donație, în condițiile în care reclamantul fiind de rea-credință, urmărea evitarea discutării în contradictoriu cu Societatea Colecționarilor de Artă din România a clauzei nr. 8 din actul de donație, instanța de fond avea obligația de diligență impusă de buna și corecta administrare a justiției, de a introduce respectiva parte în cauză, după punerea în discuție a respectivei chestiuni preparatorii.

A mai susținut apelantul că, în mod nelegal, instanța a respins cererea de abținere/recurare a doamnei judecător D.C., ca urmare a antepronunțării cu ocazia soluționării excepției lipsei calității procesuale active și cu privire la excepția lipsei de interes a reclamantului, invocată de Muzeul Județean Ialomița.

În aprecierea apelantului, instanța de fond a încălcat dreptul de apărare al Muzeului Județean Ialomița, respingând în mod nelegal cererea de audiere a martorilor propuși a fi ascultați pe situația de fapt, respectiv în legătură cu discuțiile purtate înainte și cu ocazia dăruirii bunurilor de către familia T. O altă critică a fost aceea că, în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a înlăturat apărările Muzeului Județean Ialomița privind natura de instrumentum probationis a actului de donație, ce reflectă acordul părților privind darul manual și că, în mod nelegal, prima instanță a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes invocate de Muzeul Județean Ialomița, în condițiile în care clauza de la pct. 8 a actului de donație era validă, potrivit principiului conversiunii actului juridic, principiu ce își găsește exclusiv aplicarea în condițiile nulității absolute a actului de donație atacat.

Pe de altă parte, apelantul a criticat faptul că, instanța de fond a dispus în mod nelegal restituirea bunurilor culturale, constatând că actul de donație ce includea și anexele bunurilor donate, este lovit de nulitate absolută și că, netemeinic, instanța de fond a obligat Muzeul Județean Ialomița la plata unui onorariu de avocat în sumă de 15.000 lei, în condițiile în care munca prestată de avocat nu este proporțională cu onorariul pretins și nici cu complexitatea cauzei. Prin Decizia civilă nr. 104 din 28 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București s-a admis apelul formulat de apelantul-pârât Muzeul Județean Ialomița în contradictoriu cu intimatul-reclamant C.P. și intimata-pârâtă Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Ialomița și, pe cale de consecință, s-a dispus schimbarea, în tot, a sentinței apelate, în sensul că, s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel și-a fundamentat hotărârea pe următoarele considerente: În ceea ce privește prima critică a sentinței apelate, referitoare la nesoluționarea cauzei în contradictoriu și cu Societatea Colecționarilor de Artă din România, Curtea a arătat că: Principiul disponibilității este consacrat în dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și prevede că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii judecății. Prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

Pe de altă parte, cadrul procesual este stabilit de către reclamant, care menționează în cererea de chemare în judecată persoanele cu care înțelege să se judece și obiectul cererii, adică ceea ce pretinde. Referitor la primul aspect, s-a reținut că instanța nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces decât cele arătate de reclamant prin cerere. Părțile au însă posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului, sub forma chemării în judecată a altei persoane (art. 57 - 59 C. proc. civ.), chemării în garanție (art. 60 - 63 C. proc. civ.) și arătării titularului dreptului (art. 64 - 66 C. proc. civ.). Posibilitatea de a extinde cadrul procesual o au și alte persoane sub forma intervenției voluntare (art. 49 - 56 C. proc.

civ.), însă în cauza dedusă judecății, apelantul pârât nu a uzat de niciuna dintre aceste modalități. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că este nefondată susținerea apelantului privind neexercitarea rolului activ de către instanța de fond, sub acest aspect. Nefondată s-a reținut a fi și critica referitoare la greșita respingere a cererii de abținere a judecătorului fondului, ca urmare a antepronunțării sale în ceea ce privește interesul reclamantului, cu ocazia soluționării excepției lipsei calității procesuale active, invocată de Muzeul Județean Ialomița.

Aceasta deoarece, din verificarea actelor de procedură înfăptuite în soluționarea cauzei, nu rezultă că, după soluționarea excepției anterior menționate, prin soluția pronunțată asupra fondului cererii dedusă judecății, se antamează aceleași probleme de drept, care au primit deja o rezolvare, astfel ca, judecătorul fondului să se afle într-o situație de incompatibilitate, cum nejustificat susține apelantul. Nefondată s-a considerat a fi și critica acestuia referitoare la faptul că instanța de fond a încălcat dreptul la apărare al Muzeului Județean Ialomița, respingând în mod nelegal cererea de audiere a martorilor propuși a fi audiați pe situația de fapt. În speță, s-a apreciat că, instanța de fond, sub aspectul probelor ordonate și administrate, a manifestat rol activ, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., stabilind fără echivoc asupra existenței și întinderii dreptului invocat de reclamant, fără a fi încălcat apelantului dreptul la apărare, cum în mod nefondat susține acesta. În ceea ce privește critica apelantului-pârât, referitoare la soluționarea fondului cauzei deduse judecății, Curtea a constatat că, în fapt, așa cum a reținut și judecătorul fondului, la data de 5 septembrie 2001, s-a încheiat la domiciliul autorilor reclamantului, T.N. și T.Z., înscrisul sub semnătură privată denumit "Act de donație", înregistrat la Muzeul Județean Ialomița sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001, prin care cei doi au donat pârâtului Muzeul Județean Ialomița, colecția lor de artă și 20 de lucrări din domeniul picturii, înscrisul fiind semnat de către donatori, iar din partea pârâtului de către D.F.

și G.I., persoane delegate să primească obiectele donate, precum și de președintele Societății Colecționarilor de Artă din România, V.P. În cuprinsul actului de donație există mențiunea condiționării oficializării donației prin notariat și a valabilității acesteia de îndeplinirea anumitor cerințe expres prevăzute în conținutul înscrisului, la pct. 1 - 7 inclusiv, iar la pct. 8 din înscrisul menționat, se prevede că, în cazul în care nu sunt îndeplinite integral toate cerințele enunțate, donatorii își rezervă dreptul să anuleze donația, iar în caz de deces al lor, Societatea Colecționarilor de Artă din România, reprezentată de președintele acesteia, poate retrage donația în scopul de a o dona altui muzeu.

De asemenea la pct. 9 se arată că respectivul document servește ca bază pentru încheierea la notariat a documentației legale de donație. Curtea a constatat că judecătorul fondului a dat o interpretare greșită convenției părților, care, în aprecierea instanței de apel, chiar dacă poartă denumirea de "act de donație", comportă interpretarea clauzelor cuprinse în conținutul acestuia, după voința părților. Instanța de fond a reținut în mod corect că nu-și găsește aplicabilitate în cauză conversiunea actului juridic, întrucât, înscrisul denumit act de donație probează că donatorii au exclus posibilitatea producerii de efecte juridice prin simpla predare a bunurilor, aceștia condiționând donația, respectiv scoaterea din patrimoniul lor a bunurilor și transmiterea dreptului de proprietate asupra acestora pârâtului, de încheierea contractului la notariat.

Însă, mențiunea privind condiționarea oficializării donației prin notariat, care însă nu condiționează valabilitatea donației, conduce la concluzia că, în realitate, instanța are de analizat un antecontract de donație, nu de conversiune. Aceasta deoarece, prin convenția încheiată în condițiile arătate, la data de 5 septembrie 2001, de către autorii reclamantului și reprezentanții pârâtului, aceștia s-au obligat ca în viitor să încheie un contract de donație al cărui conținut esențial este determinat în prezentul act analizat de instanță. Instanța de apel constată că, prin actul supus analizei sale s-a încheiat între părți un acord de voință, prealabil perfectării altui contract, acord ce are ca obiect asumarea obligației de a face, adică de a perfecta ulterior contractul promis, în condițiile convenite prin respectivul acord prealabil.

Prin urmare, Curtea a constatat că, în mod greșit, a fost interpretată convenția părților, exprimată în înscrisul sub semnătură privată denumit "Act de donație", înregistrat la Muzeul Județean Ialomița sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001, pârâtul fiind în termen să ceară întocmirea în formă autentică a donației. Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs, reclamantul C.P., solicitând modificarea deciziei recurate în sensul menținerii hotărârii instanței de fond, ca fiind temeinică și legală. A criticat decizia recurată pentru nelegalitate, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului recurentul a prezentat următoarele motive: În mod eronat s-a reținut, de către instanța de apel că, la pct. 9 din actul numit donație, părțile au convenit ca documentul să servească ca bază pentru încheierea la notariat a documentației legale de donație, mai întâi pentru ca această convenție nu exista în conținutul actului de donație ci pe împuternicirea nr. 955 din 4 septembrie 2001, iar mai apoi pentru ca o asemenea clauză, chiar dacă ar putea fi considerată ca făcând parte din actul de donație, nu este în măsură să conducă la concluzia că părțile au dorit să încheie un alt act în fața notarului ci dimpotrivă, numai să autentifice actul de donație, în sensul de a adăuga ulterior înscrisului o încheiere de autentificare.

Art. 9 din împuternicirea emisă de către pârâtă la data de 4 septembrie 2001, cu o zi înainte de încheierea actului privat, precizează că documentul încheiat între părți va servi ca bază pentru încheierea la notariat a unei documentații legale de donație.

Modul în care au procedat părțile, la data încheierii înscrisului privat, în sensul procedării la inventarierea bunurilor și prețuirea acestora, nu este în măsură să sprijine teoria instanței de apel referitoare la existența în realitate a unui antecontract de donație, devreme ce părțile au calificat și numit expres actul încheiat ca fiind "act de donație" și nu "antecontract de donație". Ipoteza existenței unui antecontract în materia actelor cu titlu gratuit, cum este donația, este și mai puțin probabilă, dacă nu chiar imposibilă, dacă se are în vedere faptul că antecontractul este utilizat de regulă în materia contractelor cu titlu oneros, fiind aproape imposibil de utilizat în cazul liberalităților, cu atât mai mult în cazul donației.

În speța dedusă judecății, cum nu au fost prevăzute în înscrisul sub semnătură privată clauze specifice antecontractului (daune interese, clauze penale, pacte comisorii, executarea silită) este și mai greu de acceptat teoria unui antecontract de donație. Pentru a se înlătura orice dubiu cu privire la natura actului sub semnătură privată, la data de 5 septembrie 2001, după încheierea "actului de donație" încheiat în formă privată, în subsolul împuternicirii nr. 955 din 4 septembrie 2001 au fost adăugate de părți și alte mențiuni care lămuresc încă o dată, dacă mai era nevoie, faptul că părțile au dorit să încheie un act de donație.

Aceste mențiuni sunt următoarele: "S-a făcut actul de donație la domiciliul donatorilor din București (...)" și "condițiile donației sunt cele trecute în actul de donație". Rezultă faptul că donatorii au dorit să încheie o donație, având reprezentarea numai a faptului că autentificarea "actului de donație" urma a fi făcută la o dată ulterioară. Din această perspectivă "teoria antecontractului de donație", acreditată de instanța de apel, nu poate fi primită, fiind vorba de o interpretare forțată a unui înscris numit act de donație. Nu este admisibil ca un act numit (act de donație), atât în titulatura sa, cât și raportat la conținutul său (terminologia folosită), să poată fi interpretat de către instanța de judecată distinct de voința părților și de intenția avută de către donatar și donator la încheierea actului.

Actul de donație, încheiat de părți, în afara teoriei antecontractului, reținută de instanța de apel, nu poate produce efecte în absența autentificării ulterioare a înscrisului, care nu s-a mai produs potrivit voinței părților din cauza morții donatorilor și în absența acceptării autentice a donației făcută de forul tutelar al donatarului. În continuare, recurentul arată că indiferent de calificarea dată de către instanța de apel înscrisului a cărui nulitate absolută a solicitat-o și indiferent de voința părților, Muzeul Județean Ialomița nu deține în mod legal colecția, la data formulării cererii de chemare în judecată, pârâta fiind numai un detentor precar, motiv pentru care acțiunea se impunea a fi admisă cel puțin, în parte, cu privire la obligarea pârâtului Muzeul Județean Ialomița, la restituirea colecției de artă.

În mod eronat instanța de apel a respins acțiunea formulată în cauză, reținând faptul că actul de donație solicitat a se anula este în fapt un antecontract de donație și că apelanta pârâtă este încă în termen să ceară întocmirea în formă autentică a donației. Chiar în condițiile enunțate de către instanța de apel, intervenirea decesului donatorilor anterior încheierii în forma autentică a donației, face ca pârâta să nu mai poate solicita încheierea autentică a vreunei donații, donatorii nemaifiind în ființă. A mai motivat că susținerea instanței de apel, în sensul că pârâtul este în termen să ceară întocmirea în formă autentică a donației este nefondată, fiind cunoscut faptul că potrivit art. 814 din vechiul C. civ., acceptarea moștenirii se face prin act autentic comunicat donatorului înainte de moartea acestuia.

Ori, donatorii nu mai sunt în viață iar moștenitorii nu sunt în drept pentru a li se comunica actul de acceptare. Rezultă și din acest punct de vedere caducitatea pretinsei promisiuni de donație. Nici în contradictoriu cu moștenitorul C.P., apelanta-pârâtă nu mai poate solicita încheierea autentică a donației, fiind cunoscut faptul că acesta a solicitat în justiție a se constata nulitatea absolută a donației și restituirea colecției de artă, manifestându-și în mod expres opoziția la o astfel de gratuitate. Referitor la motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, consideră că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Din lectura înscrisului intitulat "Act de donație" nu se desprinde sub nicio formă altă concluzie decât aceea că actul respectiv a fost încheiat sub condiția autentificării ulterioare la notariat. Deținerea colecției, de către Muzeul Județean Ialomița, în alte condiții decât cele stabilite de donator, nu poate să fie decât nelegală și, în consecință, se impunea respingerea apelului pârâtei și menținerea soluției pronunțate de Tribunalul Ialomița, respectiv restituirea bunurilor care compun colecția către unicul moștenitor legal. Referitor la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru aceleași motive a susținut că decizia pronunțată de Curtea de Apel București, este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv art. 813 și urm. C. civ.

Mai arată că atitudinea părtinitoare a instanței de apel, concretizată în soluția dispusă în cauză, rezultă și din modul în care instanța a înțeles să soluționeze excepția netimbrării apelului, excepție invocată, prin întâmpinare, la termenul din data de 30 aprilie 2013. Deși a solicitat a se timbra la valoare apelul formulat în cauză, instanța de apel a respins excepția netimbrării, considerând că art. 17 din Legea nr. 146/1997 scutește apelanta de la obligația timbrării acțiunii întrucât acțiunea ce face obiectul judecății are ca obiect venituri publice. Obiectul judecății prezentei cauze nu se referea nicidecum la venituri publice, motiv pentru care apelul pârâtei trebuia timbrat la valoare.

Arată că în cadrul aceleiași atitudini "pro parte" au fost soluționate de către Curtea de Apel București și excepțiile lipsei calității de reprezentant a semnatarului apelului formulat în cauză, precum și excepția tardivității motivării apelului în interiorul termenului legal prevăzut de Codul de procedură civilă. În drept, a invocat art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. S-au citat legal părțile. Intimatul-pârât, Muzeul Județean Ialomița a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul C.P., ca nefondat. Intimatul-pârât Muzeul Județean Ialomița arată că hotărârea recurată este temeinic motivată în raport de voința părților exhibată în actele semnate.

În mod legal și temeinic instanța de apel a reținut că în raport de conținutul actului de donație dar și al delegației nr. 955/2001, actul juridic încheiat de părți este o promisiune (antecontract) de donație.

Argumentând această susținere intimatul a relevat că oficializarea donației prin notariat era condiționată de îndeplinirea în prealabil de către Muzeul Județean a sarcinilor impuse de donator prin actul de donație iar delegația nr. 955/2001 completată prin scriere și însușită prin semnare de către donatori stabilește condițiile de îndeplinire a sarcinilor iar la pct. 9 prevede că "prezentul document servește drept bază pentru încheierea la notariat a documentației legale de donație". Înalta Curte, analizând recursul prin prisma motivelor invocate de recurent și a apărărilor prezentate de intimat, raportat la dispozițiile legale incidente reține următoarele: Critica esențială prezentată de recurentul-reclamant se referă la calificarea greșită dată de instanța de apel convenției încheiată de părți intitulată "act de donație". Sub acest aspect se arată că instanța nu putea să califice actul de donație ca fiind antecontract de donație deoarece, pe de o parte, o atare calificare nu poate fi dată în materia actelor cu titlu gratuit, cum este donația iar, pe de altă parte, conținutul înscrisului evidențiază intenția neechivocă a părților de a încheia un act de donație având același conținut, căruia să i se adauge ulterior doar o încheiere de autentificare.

S-a susținut că acest din urmă aspect rezultă din modul în care au procedat părțile la data încheierii înscrisului privat, în sensul procedării la inventarierea bunurilor și prețuirea acestora, donatorii având reprezentarea numai a faptului că autentificarea actului de donație urma a fi făcută la o dată ulterioară. În acest context, s-a invocat faptul că actul de donație încheiat de părți nu putea produce efecte în absența autentificării ulterioare a înscrisului care nu s-a mai realizat, potrivit voinței părților, pentru că a intervenit moartea donatorilor iar acceptarea nu s-a efectuat în formă autentică de către donator. Analizând motivele invocate, prin raportare la conținutul convenției încheiate între părți și ținând seama de principiul prevăzut de art. 977 C. civ.

din 1864, conform cu care "interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante iar nu după sensul literal al termenilor" rezultă că părțile, prin înscrisul intitulat act de donație, au încheiat, așa cum corect a stabilit și instanța de apel, o promisiune bilaterală de donație care, dacă ar fi fost respectată, și dacă nu ar fi intervenit decesul promitenților donatori, ar fi dus la încheierea contractului de donație cu sarcini.

Analiza coordonată a conținutului convenției evidențiază faptul că promitenții donatori au condiționat încheierea valabilă a actului de donație, în forma autentică cerută de lege, de îndeplinirea prealabilă a anumitor obligații impuse promitentului donatar și anume: deschiderea (vernisajului) colecției să aibă loc în termen de 3 luni de la data preluării colecției de către Muzeul Județean Ialomița, prin împuterniciți, în același termen urmând a se încheia donația în formă autentică, fixarea la intrarea în muzeu a unei plăci de marmură groasă de 2 cm sculptată în relief, cu mențiunea "colecția de artă Z. și pictor - inginer N.T." iar o placă cu dimensiuni mai mici să se fixeze la începutul scărilor, la intrarea în sala de expoziție, editarea catalogului colecției și prezentarea datelor înscrise în catalogul expoziției, la intrarea în sala de expoziție.

Donația urma a se încheia cu sarcini iar acestea se referă la obligația de a fi păstrată deschisă în permanența și în totalitate expoziția, cu excepția expozițiilor temporare organizate în străinătate și de a fi păstrată colecția în totalitate, cu excepția situațiilor menționate în pag. 5 a actului. Susținerea recurentului potrivit căreia instanța de apel nu putea să califice actul de donație (care este un act cu titlu gratuit), ca fiind un antecontract, nu poate fi primită deoarece antecontractul de donație are caracter oneros, în limitele valorii obligațiilor impuse pentru încheierea actului și în limitele sarcinilor ce urmau a fi impuse donatorului, neexistând nicio dispoziția legală în materie care să interzică încheierea unei atare convenții.

Rezultă fără echivoc, din cuprinsul înscrisului întocmit de părți, că promitenții donatori au avut reprezentarea corectă că înscrisul intitulat "act de donație" este un antecontract ce conține elementele viitorului contract de donație ce urma a fi încheiat în termenul stabilit și în condițiile prevăzute de lege, după îndeplinirea obligațiilor prealabile impuse. Faptul că părțile au avut reprezentarea că nu acesta este actul de donație ci promisiunea de contract de donație este întărit și confirmat de art. 9 din împuternicirea emisă de intimatul-pârât nr. 955/2001, și însușită de donatori) cu o zi înainte de încheierea antecontractului, în care se precizează că documentul încheiat de părți "va servi ca bază pentru încheierea la notariat a unei documentații de donație". În cauză, promitenții donatori au decedat la data de 1 decembrie 2011 (T.Z.), și respectiv 25 ianuarie 2002 (pictorul T.N.) înainte de a se perfecta donația.

Instanța de apel a interpretat în mod corect actul juridic dedus judecății, reținând că acesta este un antecontract, o promisiune de a dona căreia îi corespunde obligația prealabilă a intimatului-pârât de a face, obligație cu caracter oneros. În aceste condiții, dispozițiile legale invocate de către recurent nu sunt aplicabile.

La pct. 8 din cuprinsul înscrisului intitulat act de donație, autorii recurentului au prevăzut și situația în care decesul lor va interveni înainte de îndeplinirea obligațiilor impuse Muzeului Județean Ialomița (dată fiind starea precară de sănătate), stabilind că în cazul decesului donatorilor, "Societatea colecționarilor de artă din România, reprezentată de președintele ei va putea retrage donația în scopul de a dona altui muzeu Județean din România". Recurentul-reclamant nu a răspuns în mod pertinent apărărilor intimaților-pârâți, din această perspectivă și, în condițiile în care nu a chemat în judecată și Societatea Colecționarilor de Artă, prin președintele ei, clauza cuprinsă la pct. 8 din Convenție este de natură să împiedice posibilitatea de a se analiza cererea de restituire a bunurilor în acest cadru procesual.

Reținerea instanței de apel referitoare la faptul că pârâtul ar putea solicita întocmirea donației în formă autentică este neavenită întrucât orice alt demers judiciar, inițiat de oricare dintre părți, excede limitelor învestirii instanței conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Critica referitoare la dispoziția instanței de apel, care a respins, ca neîntemeiată, excepția de netimbrare a apelului este argumentată succint prin faptul că obiectul cauzei nu se referă la venituri publice și că, astfel, apelul ar fi trebuit timbrat la valoare. O atare critică nu poate fi primită având în vedere că instanța de apel a reținut, în mod corect, că pârâtul Muzeul Județean Ialomița este o instituție publică, în subordinea Consiliului Județean iar donațiile, sponsorizările și alte transferuri voluntare intră în categoria surselor de venit public conform anexei 9, cap. 1 pct. 10 lit. a), b) din Legea nr. 5/2013.

Recurentul-pârât nu a fost în măsură să combată considerentele reținute în încheierea instanței de apel din această perspectivă, reiterând argumentele prezentate în apel și care au fost înlăturate motivat. În ceea ce privește soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant a apelantului pârât cât și excepția tardivității apelului, recurentul invocă faptul că acestea au fost soluționate "pro parte" fără a prezenta argumente de fapt și de drept care să permită instanței de recurs, în cadrul contractului de legalitate, să identifice veritabile critici de nelegalitate în legătură cu rezolvarea celor două excepții. Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) și (2) C. proc.

civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant C.P. împotriva Deciziei nr. 104/A din 28 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 14 octombrie 2014.

OPINIE CONCURENTĂ LA

MOTIVARE