ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3035/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3035/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Tribunalul Ialomița, prin Sentința civilă nr.

3365/F din 13 noiembrie 2012, a respins ca neîntemeiată, excepția invocată de

pârâtul Muzeul Județean Ialomița, privind lipsa de interes a reclamantului în

formularea acțiunii, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.P. în

contradictoriu cu pârâții Muzeul Județean Ialomița și Direcția Județeană Pentru

Cultură și Patrimoniu Cultural Național Ialomița, a constatat nulitatea

absolută a înscrisului denumit "Act de donație" încheiat sub semnătură

privată la data de 5 septembrie 2001, între T.N. și T.Z., autorii reclamantului

ș pârâtul Muzeul Județean Ialomița, prin reprezentanții săi, înregistrat la

acesta sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001.

De asemenea, instanța

de fond a obligat pârâtul Muzeul Județean Ialomița să restituie reclamantului

obiectele ce compun "Colecția Z. și N.T." individualizate în listele

anexate la "actul de donație" și a obligat același pârât către

reclamant, la plata sumei de 37.574,67 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele considerente:

La data de 5

septembrie 2001 s-a încheiat, la domiciliul numiților T.N. și T.Z., înscrisul

sub semnătură privată denumit "Act de donație", prin care cei doi au

donat pârâtului, Muzeul Județean Ialomița, colecția lor de artă și 20 de

lucrări din domeniul picturii, în vederea înființării la sediul pârâtului a

Colecției Pictor și Inginer T.N. și Z., care să fie deschisă permanent, cu

toate lucrările donate și care să fie expuse în exclusivitate, conform

tabelelor anexate la donație.

Înscrisul a fost

semnat de către donatori, iar din partea pârâtului de către numiții D.F. și

G.I., persoane delegate să primească obiectele donate, precum și de

președintele Societății Colecționarilor de Artă din România, V.P.

În cuprinsul actului

de donație există mențiunea condiționării oficializării donației prin notariat

și a valabilității acesteia de îndeplinirea anumitor cerințe, expres prevăzute

în conținutul înscrisului, la punctele 1 - 7 inclusiv.

Astfel, la pct. 8 din

înscrisul menționat, se prevede că în cazul în care nu sunt îndeplinite

integral toate cerințele enunțate, donatorii își rezervă dreptul să anuleze

donația, iar în caz de deces al lor, Societatea Colecționarilor de Artă din

România, reprezentată de președintele acesteia, poate retrage donația în scopul

de a o dona altui muzeu.

Actul de donație a

fost înregistrat la Muzeul Județean Ialomița sub nr. 1050 din 24 septembrie

2001, acesta fiind încheiat cu "acordul telefonic" al directorului

muzeului, așa cum rezultă din mențiunea făcută pe înscrisul din 4 septembrie

2001, denumit delegație, prin care cei doi reprezentanți ai pârâtului au fost

împuterniciți să participe la preluarea obiectelor care alcătuiau Colecția N.T.

Acest înscris

cuprinde prevederi referitoare la modalitatea de transportare a bunurilor, de

inventariere a acestora pentru expunere și pentru încheierea actului la

notariat, locul expunerii colecției, inscripționarea numelui colecției pe placă

de marmură, posibilitatea donării unor piese religioase către biserica din lemn

aflate în patrimoniul muzeului, cu condiția existenței acordului donatorului.

De asemenea la pct. 9

se arată că respectivul document servește ca bază pentru încheierea la notariat

a documentației legate de donație.

Având în vedere

mențiunile cuprinse în cele două înscrisuri analizate, instanța de fond a

considerat că voința reală a autorilor reclamantului și a pârâtului Muzeul

Județean Ialomița, prin reprezentantul său legal, a fost aceea de a încheia un

contract de donație cu sarcini, prin notariat, având ca obiect colecția de

artă, cuprinzând toate bunurile preluate de pârât prin cele două persoane

desemnate în acest sens.

Prima instanță a

considerat că această concluzie rezultă din interpretarea termenilor folosiți,

în cuprinsul actului de donație, menționându-se că donația este condiționată de

oficializarea acesteia prin notariat, iar în actul emis de pârât se precizează

că acesta stă la baza încheierii la notariat a documentației legale de donație.

Așa fiind, a apreciat

judecătorul fondului că, este fără echivoc faptul că voința reală a părților nu

a fost, din partea familiei T., aceea de a gratifica, sub orice formă,

respectiv de a lăsa bunurile pârâtului prin simpla tradițiune, după cum nici

acesta nu a înțeles să accepte gratificarea doar prin primirea și preluarea

bunurilor, ci urmat de încheierea donației în forma legală.

În atare situație,

susținerea pârâtului că bunurile au fost dobândite ca urmare a tradițiunii, a

darului manual ca variantă a donației, care nu este supusă niciunei cerințe de

formă, s-a apreciat neîntemeiată, fiind contrazisă de înscrisurile analizate,

din care reiese că predarea bunurilor trebuia să fie urmată de încheierea

contractului de donație la notariat, pentru valabilitatea acestuia.

Instanța de fond a

mai avut în vedere faptul că, nu-și găsește aplicabilitate în cauză

conversiunea actului juridic, întrucât, înscrisul denumit act de donație

probează că donatorii au exclus posibilitatea producerii de efecte juridice

prin simpla predare a bunurilor, aceștia condiționând donația, respectiv

scoaterea din patrimoniul lor a bunurilor și transmiterea dreptului de

proprietate asupra acestora pârâtului, de încheierea contractului la notariat.

De asemenea, instanța

de fond a mai reținut că, potrivit art. 813 din vechiul C. civ., în vigoare la

data încheierii înscrisului sub semnătură privată denumit "Act de

donație", toate donațiile se fac prin act autentic, contractul de donație

producând efecte juridice numai dacă consimțământul ambelor părți s-a manifestat

în formă autentică. Lipsa formei autentice, respectiv încheierea actului la

notar, se sancționează cu nulitatea absolută a contractului, indiferent de

persoana donatorului sau a donatarului, respectiv dacă sunt persoane fizice sau

juridice, de drept public sau privat.

Întrucât cerința

formei este imperativ prevăzută de lege, sub sancțiunea nulității absolute,

deci ad validitatem, a considerat prima instanță că, dovada existenței unei

donații poate fi făcută numai cu înscrisul autentic, nulitatea pentru lipsa

formei putând fi invocată de orice persoană interesată sau de instanță din

oficiu, neputând fi înlăturată în niciun fel.

De asemenea, având în

vedere faptul că, potrivit certificatului de moștenitor din 30 aprilie 2002,

eliberat de Biroul Notarilor Publici Asociați - M.P.S. - B.T., reclamantul

C.P., în calitate de văr gradul I, este moștenitorul legal al defunctului T.N.,

decedat la data de 25 ianuarie 2001, acesta la rândul său, în calitate de

legatar testamentar, fiind moștenitor testamentar al defunctei sale soții,

T.Z., decedată la data de 1 decembrie 2001, s-a apreciat că desființarea

actului de donație, pentru lipsa formei, produce ca efect principal

reîntoarcerea în patrimoniul donatorului a bunurilor donate, acestea urmând să

revină, conform moștenirii legale, unicului moștenitor, reclamantul, cel care,

în aprecierea instanței de fond, justifică un interes în promovarea acțiunii.

Menționarea, la pct.

8 din actul de donație, a faptului că, în cazul neîndeplinirii de către pârât a

condițiilor prevăzute anterior, respectiv cele înscrise la pct. 1 - 7 inclusiv,

dă dreptul, în caz de deces al donatorilor, ca președintele Societății

Colecționarilor de Artă din România să retragă donația pentru a o dona altui

muzeu, nu face ca reclamantul să nu justifice un interes în exercitarea

acțiunii în nulitate.

Aceasta deoarece,

câtă vreme donația nu este valabilă, din cauza lipsei formei autentice, nu se

mai pune problema neîndeplinirii sarcinilor impuse donatarului, caz în care

persoana menționată ar fi fost îndreptățită să solicite revocarea donației în

condițiile art. 829 și 832 C. civ., iar bunurile ar fi putut fi donate altui

muzeu, iar nu să reintre în patrimoniul donatorilor conform art. 830 C. civ.

Față de

considerentele enunțate, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția

invocată de pârâtul Muzeul Județean Ialomița, privind lipsa de interes a

reclamantului în formularea acțiunii, iar pe fondul cauzei, a admis acțiunea

formulată de reclamantul C.P. în contradictoriu cu pârâții Muzeul Județean Ialomița

și Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniu Național Ialomița, a

constatat nulitatea absolută a înscrisului denumit "Act de donație",

încheiat sub semnătură privată la data de 5 septembrie 2001, între T.N. și

T.Z., autorii reclamantului și pârâtul Muzeul Județean Ialomița, prin

reprezentanții săi, înregistrat la acesta sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001.

Întrucât bunurile

înscrise în anexele la actul de donație sunt deținute de pârât fără titlu, în

baza unui contract nevalabil, tribunalul a dispus obligarea acestuia să

restituie reclamantului obiectele ce compun "Colecția Z. și N.T.",

individualizate în listele anexe la "actul de donație".

În baza art. 274 C.

proc. civ., a fost obligat pârâtul, Muzeul Județean Ialomița către reclamant la

plata sumei de 37.574,67 lei reprezentând cheltuieli de judecată, din care

15.000 lei onorariu de avocat și 22.569,52 lei taxa judiciară de timbru și 5,15

lei timbru judiciar.

Pârâtul Muzeul

Județean Ialomița a formulat apel împotriva Sentinței civile nr. 3365F din 13

noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă, apreciind că

hotărârea este netemeinică și nelegală din următoarele considerente:

Instanța de fond a

soluționat cererea de chemare în judecată numai în contradictoriu cu Muzeul

Județean Ialomița, în condițiile în care Societatea Colecționarilor de Artă

din  România era semnatară a actului de donație, în condițiile în care

reclamantul fiind de rea-credință, urmărea evitarea discutării în

contradictoriu cu Societatea Colecționarilor de Artă din  România a clauzei nr.

8 din actul de donație, instanța de fond avea obligația de diligență impusă de

buna și corecta administrare a justiției, de a introduce respectiva parte în

cauză, după punerea în discuție a respectivei chestiuni preparatorii.

A mai susținut

apelantul că, în mod nelegal, instanța a respins cererea de abținere/recurare a

doamnei judecător D.C., ca urmare a antepronunțării cu ocazia soluționării

excepției lipsei calității procesuale active și cu privire la excepția lipsei

de interes a reclamantului, invocată de Muzeul Județean Ialomița.

În aprecierea

apelantului, instanța de fond a încălcat dreptul de apărare al Muzeului

Județean Ialomița, respingând în mod nelegal cererea de audiere a martorilor

propuși a fi ascultați pe situația de fapt, respectiv în legătură cu discuțiile

purtate înainte și cu ocazia dăruirii bunurilor de către familia T.

O altă critică a fost

aceea că, în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a înlăturat apărările

Muzeului Județean Ialomița privind natura de instrumentum probationis a actului

de donație, ce reflectă acordul părților privind darul manual și că, în mod

nelegal, prima instanță a respins excepțiile lipsei calității procesuale active

și a lipsei de interes invocate de Muzeul Județean Ialomița, în condițiile în

care clauza de la pct. 8 a actului de donație era validă, potrivit principiului

conversiunii actului juridic, principiu ce își găsește exclusiv aplicarea în

condițiile nulității absolute a actului de donație atacat.

Pe de altă parte,

apelantul a criticat faptul că, instanța de fond a dispus în mod nelegal

restituirea bunurilor culturale, constatând că actul de donație ce includea și

anexele bunurilor donate, este lovit de nulitate absolută și că, netemeinic,

instanța de fond a obligat Muzeul Județean Ialomița la plata unui onorariu de

avocat în sumă de 15.000 lei, în condițiile în care munca prestată de avocat nu

este proporțională cu onorariul pretins și nici cu complexitatea cauzei.

Prin Decizia civilă

nr. 104 din 28 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București s-a admis apelul

formulat de apelantul-pârât Muzeul Județean Ialomița în contradictoriu cu

intimatul-reclamant C.P. și intimata-pârâtă Direcția Județeană pentru Cultură,

Culte și Patrimoniu Cultural Național Ialomița și, pe cale de consecință, s-a

dispus schimbarea, în tot, a sentinței apelate, în sensul că, s-a respins

acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel și-a fundamentat hotărârea pe următoarele

considerente:

În ceea ce privește

prima critică a sentinței apelate, referitoare la nesoluționarea cauzei în

contradictoriu și cu Societatea Colecționarilor de Artă din România, Curtea a

arătat că:

Principiul

disponibilității este consacrat în dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. și prevede că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii judecății.

Prin principiul

disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai existența

procesului prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune

capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse

judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în

privința obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe

care procesul civil le-ar putea parcurge.

Pe de altă parte,

cadrul procesual este stabilit de către reclamant, care menționează în cererea

de chemare în judecată persoanele cu care înțelege să se judece și obiectul

cererii, adică ceea ce pretinde. Referitor la primul aspect, s-a reținut că

instanța nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces decât cele

arătate de reclamant prin cerere.

Părțile au însă

posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului, sub forma chemării în

judecată a altei persoane (art. 57 - 59 C. proc. civ.), chemării în garanție

(art. 60 - 63 C. proc. civ.) și arătării titularului dreptului (art. 64 - 66 C.

proc. civ.). Posibilitatea de a extinde cadrul procesual o au și alte persoane

sub forma intervenției voluntare (art. 49 - 56 C. proc. civ.), însă în cauza

dedusă judecății, apelantul pârât nu a uzat de niciuna dintre aceste

modalități.

Având în vedere toate

aceste considerente, Curtea a constatat că este nefondată susținerea

apelantului privind neexercitarea rolului activ de către instanța de fond, sub

acest aspect.

Nefondată s-a reținut

a fi și critica referitoare la greșita respingere a cererii de abținere a

judecătorului fondului, ca urmare a antepronunțării sale în ceea ce privește

interesul reclamantului, cu ocazia soluționării excepției lipsei calității

procesuale active, invocată de Muzeul Județean Ialomița.

Aceasta deoarece, din

verificarea actelor de procedură înfăptuite în soluționarea cauzei, nu rezultă

că, după soluționarea excepției anterior menționate, prin soluția pronunțată

asupra fondului cererii dedusă judecății, se antamează aceleași probleme de

drept, care au primit deja o rezolvare, astfel ca, judecătorul fondului să se

afle într-o situație de incompatibilitate, cum nejustificat susține apelantul.

Nefondată s-a

considerat a fi și critica acestuia referitoare la faptul că instanța de fond a

încălcat dreptul la apărare al Muzeului Județean Ialomița, respingând în mod

nelegal cererea de audiere a martorilor propuși a fi audiați pe situația de

fapt.

În speță, s-a

apreciat că, instanța de fond, sub aspectul probelor ordonate și administrate,

a manifestat rol activ, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., stabilind

fără echivoc asupra existenței și întinderii dreptului invocat de reclamant,

fără a fi încălcat apelantului dreptul la apărare, cum în mod nefondat susține

acesta.

În ceea ce privește

critica apelantului-pârât, referitoare la soluționarea fondului cauzei deduse

judecății, Curtea a constatat că, în fapt, așa cum a reținut și judecătorul

fondului, la data de 5 septembrie 2001, s-a încheiat la domiciliul autorilor

reclamantului, T.N. și T.Z., înscrisul sub semnătură privată denumit "Act

de donație", înregistrat la Muzeul Județean Ialomița sub nr. 1050 din 24

septembrie 2001, prin care cei doi au donat pârâtului Muzeul Județean Ialomița,

colecția lor de artă și 20 de lucrări din domeniul picturii, înscrisul fiind

semnat de către donatori, iar din partea pârâtului de către D.F. și G.I.,

persoane delegate să primească obiectele donate, precum și de președintele

Societății Colecționarilor de Artă din România, V.P.

În cuprinsul actului

de donație există mențiunea condiționării oficializării donației prin notariat

și a valabilității acesteia de îndeplinirea anumitor cerințe expres prevăzute

în conținutul înscrisului, la pct. 1 - 7 inclusiv, iar la pct. 8 din înscrisul

menționat, se prevede că, în cazul în care nu sunt îndeplinite integral toate

cerințele enunțate, donatorii își rezervă dreptul să anuleze donația, iar în

caz de deces al lor, Societatea Colecționarilor de Artă din România,

reprezentată de președintele acesteia, poate retrage donația în scopul de a o

dona altui muzeu.

De asemenea la pct. 9

se arată că respectivul document servește ca bază pentru încheierea la notariat

a documentației legale de donație.

Curtea a constatat că

judecătorul fondului a dat o interpretare greșită convenției părților, care, în

aprecierea instanței de apel, chiar dacă poartă denumirea de "act de

donație", comportă interpretarea clauzelor cuprinse în conținutul

acestuia, după voința părților.

Instanța de fond a

reținut în mod corect că nu-și găsește aplicabilitate în cauză conversiunea

actului juridic, întrucât, înscrisul denumit act de donație probează că

donatorii au exclus posibilitatea producerii de efecte juridice prin simpla

predare a bunurilor, aceștia condiționând donația, respectiv scoaterea din

patrimoniul lor a bunurilor și transmiterea dreptului de proprietate asupra

acestora pârâtului, de încheierea contractului la notariat.

Însă, mențiunea

privind condiționarea oficializării donației prin notariat, care însă nu

condiționează valabilitatea donației, conduce la concluzia că, în realitate,

instanța are de analizat un antecontract de donație, nu de conversiune.

Aceasta deoarece,

prin convenția încheiată în condițiile arătate, la data de 5 septembrie 2001,

de către autorii reclamantului și reprezentanții pârâtului, aceștia s-au

obligat ca în viitor să încheie un contract de donație al cărui conținut

esențial este determinat în prezentul act analizat de instanță.

Instanța de apel

constată că, prin actul supus analizei sale s-a încheiat între părți un acord

de voință, prealabil perfectării altui contract, acord ce are ca obiect

asumarea obligației de a face, adică de a perfecta ulterior contractul promis,

în condițiile convenite prin respectivul acord prealabil.

Prin urmare, Curtea a

constatat că, în mod greșit, a fost interpretată convenția părților, exprimată

în înscrisul sub semnătură privată denumit "Act de donație",

înregistrat la Muzeul Județean Ialomița sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001,

pârâtul fiind în termen să ceară întocmirea în formă autentică a donației.

Împotriva hotărârii

instanței de apel a declarat recurs, reclamantul C.P., solicitând modificarea

deciziei recurate în sensul menținerii hotărârii instanței de fond, ca fiind

temeinică și legală.

A criticat decizia

recurată pentru nelegalitate, invocând motivele de modificare prevăzute de art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

recursului recurentul a prezentat următoarele motive:

În mod eronat s-a

reținut, de către instanța de apel că, la pct. 9 din actul numit donație,

părțile au convenit ca documentul să servească ca bază pentru încheierea la

notariat a documentației legale de donație, mai întâi pentru ca această

convenție nu exista în conținutul actului de donație ci pe împuternicirea nr.

955 din 4 septembrie 2001, iar mai apoi pentru ca o asemenea clauză, chiar dacă

ar putea fi considerată ca făcând parte din actul de donație, nu este în măsură

să conducă la concluzia că părțile au dorit să încheie un alt act în fața notarului

ci dimpotrivă, numai să autentifice actul de donație, în sensul de a adăuga

ulterior înscrisului o încheiere de autentificare.

Art. 9 din

împuternicirea emisă de către pârâtă la data de 4 septembrie 2001, cu o zi

înainte de încheierea actului privat, precizează că documentul încheiat între

părți va servi ca bază pentru încheierea la notariat a unei documentații legale

de donație.

Modul în care au

procedat părțile, la data încheierii înscrisului privat, în sensul procedării

la inventarierea bunurilor și prețuirea acestora, nu este în măsură să sprijine

teoria instanței de apel referitoare la existența în realitate a unui

antecontract de donație, devreme ce părțile au calificat și numit expres actul

încheiat ca fiind "act de donație" și nu "antecontract de

donație".

Ipoteza existenței

unui antecontract în materia actelor cu titlu gratuit, cum este donația, este

și mai puțin probabilă, dacă nu chiar imposibilă, dacă se are în vedere faptul

că antecontractul este utilizat de regulă în materia contractelor cu titlu

oneros, fiind aproape imposibil de utilizat în cazul liberalităților, cu atât

mai mult în cazul donației.

În speța dedusă

judecății, cum nu au fost prevăzute în înscrisul sub semnătură privată clauze

specifice antecontractului (daune interese, clauze penale, pacte comisorii,

executarea silită) este și mai greu de acceptat teoria unui antecontract de

donație.

Pentru a se înlătura

orice dubiu cu privire la natura actului sub semnătură privată, la data de 5

septembrie 2001, după încheierea "actului de donație" încheiat în

formă privată, în subsolul împuternicirii nr. 955 din 4 septembrie 2001 au fost

adăugate de părți și alte mențiuni care lămuresc încă o dată, dacă mai era

nevoie, faptul că părțile au dorit să încheie un act de donație.

Aceste mențiuni sunt

următoarele:

"S-a făcut actul

de donație la domiciliul donatorilor din București (...)" și

"condițiile donației sunt cele trecute în actul de donație".

Rezultă faptul că

donatorii au dorit să încheie o donație, având reprezentarea numai a faptului că

autentificarea "actului de donație" urma a fi făcută la o dată

ulterioară.

Din această

perspectivă "teoria antecontractului de donație", acreditată de

instanța de apel, nu poate fi primită, fiind vorba de o interpretare forțată a

unui înscris numit act de donație.

Nu este admisibil ca

un act numit (act de donație), atât în titulatura sa, cât și raportat la

conținutul său (terminologia folosită), să poată fi interpretat de către

instanța de judecată distinct de voința părților și de intenția avută de către

donatar și donator la încheierea actului.

Actul de donație,

încheiat de părți, în afara teoriei antecontractului, reținută de instanța de

apel, nu poate produce efecte în absența autentificării ulterioare a

înscrisului, care nu s-a mai produs potrivit voinței părților din cauza morții

donatorilor și în absența acceptării autentice a donației făcută de forul

tutelar al donatarului.

În continuare,

recurentul arată că indiferent de calificarea dată de către instanța de apel

înscrisului a cărui nulitate absolută a solicitat-o și indiferent de voința

părților, Muzeul Județean Ialomița nu deține în mod legal colecția, la data

formulării cererii de chemare în judecată, pârâta fiind numai un detentor

precar, motiv pentru care acțiunea se impunea a fi admisă cel puțin, în parte,

cu privire la obligarea pârâtului Muzeul Județean Ialomița, la restituirea

colecției de artă.

În mod eronat

instanța de apel a respins acțiunea formulată în cauză, reținând faptul că

actul de donație solicitat a se anula este în fapt un antecontract de donație

și că apelanta pârâtă este încă în termen să ceară întocmirea în formă

autentică a donației.

Chiar în condițiile

enunțate de către instanța de apel, intervenirea decesului donatorilor anterior

încheierii în forma autentică a donației, face ca pârâta să nu mai poate

solicita încheierea autentică a vreunei donații, donatorii nemaifiind în

ființă.

A mai motivat că

susținerea instanței de apel, în sensul că pârâtul este în termen să ceară

întocmirea în formă autentică a donației este nefondată, fiind cunoscut faptul

că potrivit art. 814 din vechiul C. civ., acceptarea moștenirii se face prin

act autentic comunicat donatorului înainte de moartea acestuia. Ori, donatorii

nu mai sunt în viață iar moștenitorii nu sunt în drept pentru a li se comunica

actul de acceptare.

Rezultă și din acest

punct de vedere caducitatea pretinsei promisiuni de donație.

Nici în

contradictoriu cu moștenitorul C.P., apelanta-pârâtă nu mai poate solicita

încheierea autentică a donației, fiind cunoscut faptul că acesta a solicitat în

justiție a se constata nulitatea absolută a donației și restituirea colecției

de artă, manifestându-și în mod expres opoziția la o astfel de gratuitate.

Referitor la motivele

prevăzute de art. 304 pct. 8, consideră că instanța de apel, interpretând

greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia.

Din lectura

înscrisului intitulat "Act de donație" nu se desprinde sub nicio

formă altă concluzie decât aceea că actul respectiv a fost încheiat sub

condiția autentificării ulterioare la notariat. Deținerea colecției, de către

Muzeul Județean Ialomița, în alte condiții decât cele stabilite de donator, nu

poate să fie decât nelegală și, în consecință, se impunea respingerea apelului

pârâtei și menținerea soluției pronunțate de Tribunalul Ialomița, respectiv

restituirea bunurilor care compun colecția către unicul moștenitor legal.

Referitor la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., pentru aceleași motive a susținut că decizia pronunțată

de Curtea de Apel București, este lipsită de temei legal și a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv art. 813 și urm. C. civ.

Mai arată că

atitudinea părtinitoare a instanței de apel, concretizată în soluția dispusă în

cauză, rezultă și din modul în care instanța a înțeles să soluționeze excepția

netimbrării apelului, excepție invocată, prin întâmpinare, la termenul din data

de 30 aprilie 2013.

Deși a solicitat a se

timbra la valoare apelul formulat în cauză, instanța de apel a respins excepția

netimbrării, considerând că art. 17 din Legea nr. 146/1997 scutește apelanta de

la obligația timbrării acțiunii întrucât acțiunea ce face obiectul judecății

are ca obiect venituri publice.

Obiectul judecății

prezentei cauze nu se referea nicidecum la venituri publice, motiv pentru care

apelul pârâtei trebuia timbrat la valoare.

Arată că în cadrul

aceleiași atitudini "pro parte" au fost soluționate de către Curtea

de Apel București și excepțiile lipsei calității de reprezentant a semnatarului

apelului formulat în cauză, precum și excepția tardivității motivării apelului

în interiorul termenului legal prevăzut de Codul de procedură civilă.

În drept, a invocat

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

S-au citat legal

părțile.

Intimatul-pârât,

Muzeul Județean Ialomița a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea recursului declarat de reclamantul C.P., ca nefondat.

Intimatul-pârât

Muzeul Județean Ialomița arată că hotărârea recurată este temeinic motivată în

raport de voința părților exhibată în actele semnate. În mod legal și temeinic

instanța de apel a reținut că în raport de conținutul actului de donație dar și

al delegației nr. 955/2001, actul juridic încheiat de părți este o promisiune

(antecontract) de donație. Argumentând această susținere intimatul a relevat că

oficializarea donației prin notariat era condiționată de îndeplinirea în

prealabil de către Muzeul Județean a sarcinilor impuse de donator prin actul de

donație iar delegația nr. 955/2001 completată prin scriere și însușită prin

semnare de către donatori stabilește condițiile de îndeplinire a sarcinilor iar

la pct. 9 prevede că "prezentul document servește drept bază pentru

încheierea la notariat a documentației legale de donație".

Înalta Curte,

analizând recursul prin prisma motivelor invocate de recurent și a apărărilor

prezentate de intimat, raportat la dispozițiile legale incidente reține

următoarele:

Critica esențială

prezentată de recurentul-reclamant se referă la calificarea greșită dată de

instanța de apel convenției încheiată de părți intitulată "act de

donație".

Sub acest aspect se

arată că instanța nu putea să califice actul de donație ca fiind antecontract

de donație deoarece, pe de o parte, o atare calificare nu poate fi dată în

materia actelor cu titlu gratuit, cum este donația iar, pe de altă parte,

conținutul înscrisului evidențiază intenția neechivocă a părților de a încheia

un act de donație având același conținut, căruia să i se adauge ulterior doar o

încheiere de autentificare.

S-a susținut că acest

din urmă aspect rezultă din modul în care au procedat părțile la data

încheierii înscrisului privat, în sensul procedării la inventarierea bunurilor

și prețuirea acestora, donatorii având reprezentarea numai a faptului că

autentificarea actului de donație urma a fi făcută la o dată ulterioară.

În acest context, s-a

invocat faptul că actul de donație încheiat de părți nu putea produce efecte în

absența autentificării ulterioare a înscrisului care nu s-a mai realizat,

potrivit voinței părților, pentru că a intervenit moartea donatorilor iar

acceptarea nu s-a efectuat în formă autentică de către donator.

Analizând motivele

invocate, prin raportare la conținutul convenției încheiate între părți și

ținând seama de principiul prevăzut de art. 977 C. civ. din 1864, conform cu

care "interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților

contractante iar nu după sensul literal al termenilor" rezultă că părțile,

prin înscrisul intitulat act de donație, au încheiat, așa cum corect a stabilit

și instanța de apel, o promisiune bilaterală de donație care, dacă ar fi fost

respectată, și dacă nu ar fi intervenit decesul promitenților donatori, ar fi

dus la încheierea contractului de donație cu sarcini.

Analiza coordonată a

conținutului convenției evidențiază faptul că promitenții donatori au

condiționat încheierea valabilă a actului de donație, în forma autentică cerută

de lege, de îndeplinirea prealabilă a anumitor obligații impuse promitentului

donatar și anume: deschiderea (vernisajului) colecției să aibă loc în termen de

3 luni de la data preluării colecției de către Muzeul Județean Ialomița, prin

împuterniciți, în același termen urmând a se încheia donația în formă

autentică, fixarea la intrarea în muzeu a unei plăci de marmură groasă de 2 cm

sculptată în relief, cu mențiunea "colecția de artă Z. și pictor - inginer

N.T." iar o placă cu dimensiuni mai mici să se fixeze la începutul

scărilor, la intrarea în sala de expoziție, editarea catalogului colecției și

prezentarea datelor înscrise în catalogul expoziției, la intrarea în sala de

expoziție.

Donația urma a se

încheia cu sarcini iar acestea se referă la obligația de a fi păstrată deschisă

în permanența și în totalitate expoziția, cu excepția expozițiilor temporare

organizate în străinătate și de a fi păstrată colecția în totalitate, cu excepția

situațiilor menționate în pag. 5 a actului.

Susținerea

recurentului potrivit căreia instanța de apel nu putea să califice actul de

donație (care este un act cu titlu gratuit), ca fiind un antecontract, nu poate

fi primită deoarece antecontractul de donație are caracter oneros, în limitele

valorii obligațiilor impuse pentru încheierea actului și în limitele sarcinilor

ce urmau a fi impuse donatorului, neexistând nicio dispoziția legală în materie

care să interzică încheierea unei atare convenții.

Rezultă fără echivoc,

din cuprinsul înscrisului întocmit de părți, că promitenții donatori au avut

reprezentarea corectă că înscrisul intitulat "act de donație" este un

antecontract ce conține elementele viitorului contract de donație ce urma a fi

încheiat în termenul stabilit și în condițiile prevăzute de lege, după

îndeplinirea obligațiilor prealabile impuse.

Faptul că părțile au

avut reprezentarea că nu acesta este actul de donație ci promisiunea de

contract de donație este întărit și confirmat de art. 9 din împuternicirea

emisă de intimatul-pârât nr. 955/2001, și însușită de donatori) cu o zi înainte

de încheierea antecontractului, în care se precizează că documentul încheiat de

părți "va servi ca bază pentru încheierea la notariat a unei documentații

de donație".

În cauză, promitenții

donatori au decedat la data de 1 decembrie 2011 (T.Z.), și respectiv 25

ianuarie 2002 (pictorul T.N.) înainte de a se perfecta donația.

Instanța de apel a

interpretat în mod corect actul juridic dedus judecății, reținând că acesta

este un antecontract, o promisiune de a dona căreia îi corespunde obligația

prealabilă a intimatului-pârât de a face, obligație cu caracter oneros.

În aceste condiții,

dispozițiile legale invocate de către recurent nu sunt aplicabile.

La pct. 8 din cuprinsul

înscrisului intitulat act de donație, autorii recurentului au prevăzut și

situația în care decesul lor va interveni înainte de îndeplinirea obligațiilor

impuse Muzeului Județean Ialomița (dată fiind starea precară de sănătate),

stabilind că în cazul decesului donatorilor, "Societatea colecționarilor

de artă din România, reprezentată de președintele ei va putea retrage donația

în scopul de a dona altui muzeu Județean din România".

Recurentul-reclamant

nu a răspuns în mod pertinent apărărilor intimaților-pârâți, din această

perspectivă și, în condițiile în care nu a chemat în judecată și Societatea

Colecționarilor de Artă, prin președintele ei, clauza cuprinsă la pct. 8 din

Convenție este de natură să împiedice posibilitatea de a se analiza cererea de restituire

a bunurilor în acest cadru procesual.

Reținerea instanței

de apel referitoare la faptul că pârâtul ar putea solicita întocmirea donației

în formă autentică este neavenită întrucât orice alt demers judiciar, inițiat

de oricare dintre părți, excede limitelor învestirii instanței conform art. 129

alin. (6) C. proc. civ.

Critica referitoare

la dispoziția instanței de apel, care a respins, ca neîntemeiată, excepția de

netimbrare a apelului este argumentată succint prin faptul că obiectul cauzei

nu se referă la venituri publice și că, astfel, apelul ar fi trebuit timbrat la

valoare. O atare critică nu poate fi primită având în vedere că instanța de

apel a reținut, în mod corect, că pârâtul Muzeul Județean Ialomița este o

instituție publică, în subordinea Consiliului Județean iar donațiile,

sponsorizările și alte transferuri voluntare intră în categoria surselor de

venit public conform anexei 9, cap. 1 pct. 10 lit. a), b) din Legea nr. 5/2013.

Recurentul-pârât nu a fost în măsură să combată considerentele reținute în

încheierea instanței de apel din această perspectivă, reiterând argumentele

prezentate în apel și care au fost înlăturate motivat.

În ceea ce privește

soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant a apelantului pârât cât

și excepția tardivității apelului, recurentul invocă faptul că acestea au fost

soluționate "pro parte" fără a prezenta argumente de fapt și de drept

care să permită instanței de recurs, în cadrul contractului de legalitate, să

identifice veritabile critici de nelegalitate în legătură cu rezolvarea celor

două excepții.

Față de

considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ.,

va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurentul-reclamant C.P. împotriva Deciziei nr. 104/A din 28 mai

2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi, 14 octombrie 2014.

OPINIE CONCURENTĂ LA

MOTIVARE

juridic a cărui nulitate s-a solicitat prin acțiune este un act juridic complex

care încorporează atât dispoziții între vii cât și dispoziții pentru cauză de

moarte/mortis cauza.

juridic încheiat între vii, acesta reprezintă, în adevăr, un act de donație iar

nu o promisiune bilaterală de donație, un antecontract de donație, critica

recurentului fiind avenită dar fără efect asupra soluției deciziei instanței de

apel, obiect al recursului de față.

în reglementarea vechiului C. civ. sub incidența căruia a fost încheiat actul

de donație în speță își are sediul în cap. III din Titlul II al vechiului C.

civ., "Despre donațiuni între vii și despre testamente" și conform

art. 801 C. civ. ea este un act de liberalitate prin care donatorul dă

irevocabil un lucru donatarului care-l primește iar conform art. 813 C. civ.

toate donațiile se fac prin act autentic, sancțiunea pentru nerespectarea

condiției formei autentice fiind o nulitate virtuală, nu expresă, și formală,

nu de fond, ea putând fi acoperită în situații specifice.

care părțile l-au încheiat reprezintă însă o varietate a contractului de donație

și anume un dar manual, obiectul gratuității fiind format din bunuri mobile iar

tradițiunea ca mod de dobândire a proprietății a fost realizată și, odată cu

aceasta, solemnitatea actului. Fiind astfel îndeplinite condițiile art. 644 și

971 C. civ., sintagma "oficializarea acestei donații prin Notariat"

pe care o conține actul nu poate fi privită decât ca o formă de consolidare

probatorie și publicitară iar nu de validitate, sens în care este dispoziția

pct. 8 din contract care referă la o donație perfectată susceptibilă de

revocare.

donație, înscris olograf, datat, semnat pe fiecare pagină de ambii donatori,

subscris și parafat de donatar și de executorul testamentar al îndeplinirii

sarcinilor pe care le cuprinde pentru donatar, de președintele colecționarilor

de artă din România, donatorii și-au exprimat neechivoc intenția de a dona,

animus donandi, ca obiectele de artă care compun colecția lor să fie

valorificată pentru posteritate într-un scop public și caritabil, printr-o

instituție publică cu această destinație, în speță, Muzeul județean Ialomița,

sau, în caz de deces al donatorilor, în situația neîndeplinirii sarcinilor, de

un alt muzeu județean din România.

donatar pe care le conține actul de donație nu au natura juridică a unor

obligații contractuale comutative pentru ca un astfel de contract, indiscutabil

unilateral, să poată fi anticipat prin promisiune bilaterală/antecontract. Ele

constituie o modalitate a contractului de donație iar acesta ar putea fi, cel

mult, prefigurat exclusiv printr-o promisiune unilaterală de donație, problemă

care nu se pune însă în cauza de față deoarece actul juridic încheiat este,

conform titulaturii lui, act de donație și el a fost perfectat în condițiile de

validitate ale darului manual.

actul de donație, donatorii și-au rezervat dreptul să anuleze donația, dacă nu

se vor îndeplini integral toate cerințele, principala sarcină a donatarului

fiind expunerea publică a obiectelor de artă, iar în cazul decesului donatorilor,

în atare situație, de nerespectare a sarcinilor, "Societatea

Colecționarilor de Artă din România, reprezentată de președintele ei, va putea

retrage donația în scopul de a o dona altui muzeu județean din România".

fost încheiat la 05 septembrie 2001 la domiciliul donatorilor din București la

care s-au anexat listele pe categorii de obiecte.

certificatului de moștenitor din 30 aprilie 2002 BNP M.P., donatorul T.Z. a

decedat la 01 decembrie 2001, unic moștenitor, testamentar-legatar universal,

fiind soțul său, T.N., iar masa succesorală nu cuprinde cota parte din colecția

de artă donată.

certificat de moștenitor, soțul donator și singurul moștenitor al soției

codonator a decedat la 25 ianuarie 2002, cu unic moștenitor, legal, nu

testamentar, reclamantul din cauza de față, C.P., văr gr. I, deci colateral

ordinar, rudă de gr. IV, masa succesorală declarată neconținând bunuri din

colecția de artă, certificat rectificat la cererea acestuia prin încheierea nr.

6232 dată de același BNP la 6 iunie 2008.

imune este aceea că bunurile care au făcut obiectul actului de donație au ieșit

din patrimoniul donatorilor la momentul tradițiunii lor către donatar, darul

manual fiind un contract real nu ca modalitate de executare ci ca și condiție

de validitate, și că, în timpul vieții lor, donația nu a fost

"anulată"/revocată de donatori pentru neîndeplinirea sarcinilor,

devenind astfel operantă sarcina executorului testamentar pentru situația de neîndeplinire

a acestora, aspect sub care actul de donație este și un act juridic mortis

cauza.

este aceea că, în contextul decesului donatorilor, chiar dacă ar fi fost vorba

de o nulitate pentru lipsa formei autentice, nulitatea absolută de formă

devenind o obligație civilă imperfectă, naturală în persoana succesorilor, s-a

acoperit prin confirmare, conform constatărilor certificate de notar privind

masele succesorale succesive acceptate de succesorii succesivi cuprinse în

certificatul de moștenitor, și care, conform art. 1092 alin. (2) C. civ., nu dă

loc la repetițiune.

instanței de apel, cu această motivare, de respingere a acțiunii în nulitatea

totală a actului de donație promovată de recurentul reclamant la data de 11 mai

2010, moștenitor legal de gr. IV numai al unuia dintre donatori, T.N., decedat

la 25 ianuarie 2002, cu cerința și consecința restituirii în totalitate a

bunurilor care compun colecția donată către reclamant, este legală, recursul

fiind nefondat.

Procesat

de GGC - NN