ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1604/2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 18 aprilie 2014 sub nr. 2836/30/2014, reclamantul I. C. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 40 alin. (2) lit. c), art. 159 alin. (2), art. 266 - 267 C. muncii, în contradictoriu cu pârâtul C.S.U.P. Timișoara, obligarea acestuia la plata sumei de 2803 euro echivalent în lei la data plății, reprezentând drepturi salariale, precum și a dobânzii legale de la data scadenței până la data plății efective a debitului.

Prin Sentința nr. 2156/PI din 18 septembrie 2014 Tribunalul Timiș, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț, reținând că, fiind vorba de un conflict de muncă, competența teritorială a unor astfel de cereri este exclusivă și revine instanței în circumscripția căreia reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori, după caz, locul de muncă, așa cum prevăd dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2010, fiind fără relevanță existența domiciliului procesual ales.

Prin Sentința nr. 37/C din 22 ianuarie 2015, Tribunalul Neamț, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, reținând, în esență că, așa cum rezultă din actele dosarului, între părți nu s-a încheiat un contract de muncă, ci un contract de prestări servicii, respective, Contractul nr. 769 din 25 iunie 2012, prin care reclamantul s-a obligat să depună toate forțele și capacitățile sportive în slujba echipei de handbal, să respecte regulamentul de ordine interioară și celelalte norme care reglementează activitatea sportivă, în schimbul unui venit lunar net în lei de 1650 euro/lună. În această situație, competența de soluționare a cauzei revine judecătoriei în a cărei rază de activitate își are sediul pârâtul, în speță, Judecătoria Timișoara.

Învestită prin declinare, Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă a pronunțat Sentința nr. 4874 din 6 aprilie 2015, prin care a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând că, prin încheierea contractului de prestări servicii nr. 769 din 25 iunie 2012, voința reală a părților a fost aceea de a încheia un contract de muncă, având în vedere că acesta cuprinde elementele generale și esențiale ale unui contract de muncă astfel cum sunt prevăzute de art. 17 C. muncii, respectiv prestarea muncii de către salariat, subordonarea salariatului față de angajator, contractul este cu titlu oneros, sinalagmatic, comutativ și cu executare succesivă, iar obligațiile asumate de părți au caracterul obligațiilor specifice raporturilor de muncă, sens în care competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Neamț, instanță în raza căreia își are domiciliul reclamantul.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Esențial în stabilirea competenței materiale de soluționare a cauzei este calificarea convenției pe care partea reclamantă își întemeiază pretențiile.

Raportul juridic dintre un sportiv și clubul la care își desfășoară activitatea cunoaște o reglementare specială prin Legea nr. 69/2000 - Legea educației fizice și sportului, care, în art. 14 alin. (2) dă posibilitate sportivului profesionist să încheie cu structura sportivă, în formă scrisă, fie un contract individual de muncă, fie o convenție civilă, în condițiile legii. În această ultimă situație, potrivit art. 14 alin. (3), legea permite să i se asigure sportivului, la cerere, participarea și plata contribuțiilor la un sistem de pensii public și/sau privat, în condițiile legii.

Pentru a stabili dacă acest contract este un contract civil de prestări servicii sau un contract individual de muncă se impune verificarea clauzelor sale, în vederea identificării unor elemente care definesc un raport juridic de muncă.

Astfel, potrivit art. 10 C. muncii de esența raportului juridic de muncă este prestarea muncii, plata periodică a salariului și existența unei relații de subordonare față de angajator, munca fiind prestată sub autoritatea acestuia.

Potrivit art. 17 C. muncii, principalele clauze dintr-un contract de muncă sunt cele referitoare la locul muncii, funcția/ocupația conform specificației Clasificării ocupațiilor din România sau altor acte normative, precum și fișa postului, cu specificarea atribuțiilor postului; criteriile de evaluare a activității profesionale a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului; durata contractului și a concediului de odihnă la care salariatul are dreptul; condițiile de acordare a preavizului de către părțile contractante și durata acestuia; salariul de bază, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum și periodicitatea plății salariului la care salariatul are dreptul; durata normală a muncii, exprimată în ore/zi și ore/săptămână; eventual indicarea contractului colectiv de muncă ce reglementează condițiile de muncă ale salariatului sau durata perioadei de probă.

În prezenta cauză, analiza clauzelor contractuale nu relevă decât într-o mică măsură similarități cu cele ale unui contract de muncă.

Astfel, obligația principală a jucătorului este de a participa la jocurile, cantonamentele și antrenamentele clubului, fiind la dispoziția acestuia 6 ore/zi, 7 zile pe săptămână, iar a clubului de a-i garanta participarea la aceste activități și de a-i plăti un venit net lunar, timp de un an, din a cărui sumă, s-a scăzut un avans, achitat global la încheierea contractului și o altă tranșă egală, ce s-a convenit a fi plătită în timpul derulării contractului.

Se constată astfel că venitul încasat nu reprezintă un salariu, ci valoarea contractului achitată eșalonat, nerezultând din convenție asumarea de către club a obligației de a vira și alte contribuții specifice pentru un angajator, distinct de impozit și contribuția pentru sănătate, respectiv către fondurile sociale (respectiv pentru pensie, șomaj, risc și accidente, garantarea plății creanțelor salariale, etc.). Această sumă eșalonată periodic reprezintă deci doar contravaloarea serviciilor sportive prestate.

De asemenea, nu sunt cuprinse prevederi specifice contractului de muncă, referitoare la suspendare, modificare sau încetare ci se face referire doar la reziliere ca modalitate de încetare a convenției. Mai mult, contractul cuprinde și o clauză referitoare la posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul nerespectării clauzelor contractuale din culpa unei părți, împrejurare ce excede unui raport juridic de muncă.

Prin urmare chiar dacă în contract se recunoaște o perioadă concediu, iar prestația și plata au un caracter periodic, acestea nu sunt elemente suficiente pentru a atrage calificarea ca având natura juridică specială a unui contract de muncă.

De asemenea, deși sportivul se obligă să respecte prevederile Regulamentului de Ordine interioară al clubului și cel intern al secției, acestea nu instituie o relație de subordonare de dreptul muncii, ci sportivă, în condițiile în care vizează exclusiv conduita și regimul de pregătire sportivă

Prin urmare, cum actul civil nu poate fi asimilat unui contract individual de muncă fiind de prestări servicii, rezultă că ceea ce a fost dedus prezentei judecăți a fost un raport juridic de drept civil și nu un raport juridic de muncă, motiv pentru care competentă a soluționa acest litigiu este instanța civilă de drept comun de la sediul pârâtului și nu instanța specializată în litigii de muncă de la domiciliul reclamantului.

În consecință Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Definitivă.

_____________

Procesat de GV