ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1567/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1567/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra cauzei de față,
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului
Timiș la data de 18 aprilie 2014 sub nr. 2837/30/2014 reclamantul I.C. a
solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 40 alin. (2) lit. c), art. 159 alin. (2),
art. 266-267 C. muncii în contradictoriu cu pârâtul C.S. Universitatea
Politehnică Timișoara, obligarea acestuia la plata sumei de 3.340 euro
echivalent în lei la data plății, reprezentând drepturi salariale, precum și a
dobânzii legale de la data scadenței până la data plății efective a debitului.
Prin sentința nr. 2157/PI
din 18 septembrie 2014 pronunțată în Dosar nr. 2837/30/2014 Tribunalul Timiș, secția
I civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea
Tribunalului Neamț, reținând că, fiind vorba de un conflict de muncă,
competența teritorială a unor astfel de cereri este exclusivă și revine
instanței în circumscripția căreia reclamantul își are domiciliul sau
reședința, ori, după caz, locul de muncă, așa cum prevăd dispozițiile art. 269 alin.
(2) C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2010, fiind fără relevanță existența
domiciliului procesual ales.
Prin sentința nr. 16/C
din 14 ianuarie 2015 Tribunalul Neamț, secția I civilă, a declinat competența
de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, reținând, în esență
că, așa cum rezultă din actele dosarului, între părți nu s-a încheiat un
contract de muncă, ci un contract de prestări servicii, respective, contractul din
25 iunie 2012, prin care reclamantul s-a obligat să depună toate forțele și
capacitățile sportive în slujba echipei de handbal, să respecte regulamentul de
ordine interioară și celelalte norme care reglementează activitatea sportivă,
în schimbul unui venit lunar net în lei de 1.650 euro/lună. În această
situație, competența de soluționare a cauzei revine judecătoriei în a cărei
rază de activitate își are sediul pârâtul, în speță, Judecătoria Timișoara.
Prin sentința nr. 4874
din 6 aprilie 2015 Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă, a declinat
competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, a constatat
ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de
Casație și Justiție, reținând că, prin încheierea contractului de prestări
servicii din 25 iunie 2012, voința reală a părților a fost aceea de a încheia
un contract de muncă, având în vedere că acesta cuprinde elementele generale și
esențiale ale unui contract de muncă astfel cum sunt prevăzute de art. 17 C.
muncii, respectiv prestarea muncii de către salariat, subordonarea salariatului
față de angajator, contractul este cu titlu oneros, sinalagmatic, comutativ și
cu executare succesivă, iar obligațiile asumate de părți au caracterul
obligațiilor specifice raporturilor de muncă, sens în care competența de
soluționare a cauzei revine Tribunalului Neamț, instanță în raza căreia își are
domiciliul reclamantul.
Înalta Curte,
competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135
alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea
Judecătoriei Timișoara, pentru argumentele ce succed:
Esențial în
stabilirea competenței materiale de soluționare a cauzei este calificarea
convenției pe care partea reclamantă își întemeiază pretențiile.
Raportul juridic
dintre un sportiv și clubul la care își desfășoară activitatea cunoaște o
reglementare specială prin Legea nr. 69/2000 - legea educației fizice și
sportului care în art. 14 alin. (2) dă posibilitate sportivului profesionist să
încheie cu structura sportivă, în formă scrisă, fie un contract individual de
muncă, fie o convenție civilă, în condițiile legii. În această ultimă situație,
potrivit art. 14 alin. (3), legea permite să i se asigure sportivului, la
cerere, participarea și plata contribuțiilor la un sistem de pensii public și/sau
privat, în condițiile legii.
Pentru a stabili dacă
acest contract este un contract civil de prestări servicii sau un contract
individual de muncă se impune verificarea clauzelor sale, în vederea
identificării unor elemente care definesc un raport juridic de muncă. Astfel,
potrivit art. 10 C. muncii de esența raportului juridic de muncă este prestarea
muncii, plata periodică a salariului și existența unei relații de subordonare
față de angajator, munca fiind prestată sub autoritatea acestuia. Potrivit art.
17 C. muncii, principalele clauze dintr-un contract de muncă sunt cele
referitoare la locul muncii, funcția/ocupația conform specificației
Clasificării ocupațiilor din România sau altor acte normative, precum și fișa
postului, cu specificarea atribuțiilor postului; criteriile de evaluare a activității
profesionale a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului; durata
contractului și a concediului de odihnă la care salariatul are dreptul;
condițiile de acordare a preavizului de către părțile contractante și durata
acestuia; salariul de bază, alte elemente constitutive ale veniturilor
salariale, precum și periodicitatea plății salariului la care salariatul are
dreptul; durata normală a muncii, exprimată în ore/zi și ore/săptămână;
eventual indicarea contractului colectiv de muncă ce reglementează condițiile
de muncă ale salariatului sau durata perioadei de probă.
În prezenta cauză,
analiza clauzelor contractuale nu relevă decât într-o mică măsură similarități
cu cele ale unui contract de muncă.
Astfel, obligația
principală a jucătorului este de a participa la jocurile, cantonamentele și
antrenamentele clubului, fiind la dispoziția acestuia 6 ore/zi, 7 zile pe
săptămână, iar a clubului de a-i garanta participarea la aceste activități și
de a-i plăti un venit net lunar, timp de un an, din a cărui sumă, s-a scăzut un
avans, achitat global la încheierea contractului și o altă tranșă egală, ce s-a
convenit a fi plătită în timpul derulării contractului.
Se constată astfel că
venitul încasat nu reprezintă un salariu ci valoarea contractului achitată eșalonat,
nerezultând din convenție asumarea de către club a obligației de a vira și alte
contribuții specifice pentru un angajator, distinct de impozit și contribuția
pentru sănătate, respectiv către fondurile sociale (respectiv pentru pensie, șomaj,
risc și accidente, garantarea plății creanțelor salariale, etc.) Această sumă
eșalonată periodic reprezintă deci doar contravaloarea serviciilor sportive
prestate.
De asemenea nu sunt
cuprinse prevederi specifice contractului de muncă referitoare la suspendare,
modificare sau încetare ci se face referire doar la reziliere ca modalitate de
încetare a convenției. Mai mult, contractul cuprinde și o clauză referitoare la
posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul nerespectării clauzelor
contractuale din culpa unei părți, împrejurare ce excede unui raport juridic de
muncă.
Prin urmare chiar
dacă în contract se recunoaște o perioadă concediu, iar prestația și plata au
un caracter periodic, acestea nu sunt elemente suficiente pentru a atrage
calificarea ca având natura juridică specială a unui contract de muncă.
De asemenea, deși
sportivul se obligă să respecte prevederile Regulamentului de Ordine interioară
al clubului și cel intern al secției, acestea nu instituie o relație de
subordonare de dreptul muncii ci sportivă, în condițiile în care vizează
exclusiv conduita și regimul de pregătire sportivă.
Prin urmare, cum
actul civil nu poate fi asimilat unui contract individual de muncă fiind de
prestări servicii, rezultă că ceea ce a fost dedus prezentei judecăți a fost un
raport juridic de drept civil și nu un raport juridic de muncă, motiv pentru
care competentă a soluționa acest litigiu este instanța civilă de drept comun
de la sediul pârâtului și nu instanța specializată în litigii de muncă de la
domiciliul reclamantului.
În consecință Înalta
Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei
Timișoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența
de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei
Timișoara.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 10 iunie 2015.