ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7563/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Lugoj la data de 5 aprilie 2012 reclamantul P.I. a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 4.500 RON, reprezentând drepturi bănești. Prin sentința civilă nr. 1383 din 16 mai 2012 Judecătoria Lugoj, a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Lugoj și a declinat competența de judecare a cererii, în favoarea Tribunalului Timiș, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în speță instanța fiind învestită cu un conflict de muncă. Prin sentința civilă nr. 1928/PI din 21 iunie 2012 Tribunalul Timiș, a admis excepția de necompetență teritoriala a Tribunalului Timiș și a declinat competenta de soluționare a cererii in favoarea Tribunalului Olt.

În motivarea sentinței s-ar reținut următoarele. Cererea formulata in instanța de către reclamant împotriva paratei se încadrează in materia conflictelor de munca, competenta teritoriala privind soluționarea unor astfel de cereri fiind exclusiva și revine instanței competente in a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, așa după cum obliga dispozițiile prevăzute de art. 269 alin. (2) C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, aceasta competență determinând capacitatea unei instanțe judecătorești de a soluționa în exclusivitate conflictele de munca. Art. 158 alin. (1) C. proc. civ. prevede că atunci când in fata instanței de judecata se pune in discuție competenta acesteia, ea este obligata sa stabilească instanța competenta, în speța necompetentă fiind de ordine publică, așa cum este arătat de dispozițiile art. 159 pct. 3 C. proc.

civ., art. 269 alin. (2) C. muncii fiind aplicabil întrucât reclamantul își are domiciliul in raza de competenta a Tribunalului Olt. Prin sentința civilă nr. 1819 din 27 septembrie 2012, Tribunalul Olt, a admis excepția lipsei competenței teritoriale a Tribunalului Olt; a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Timiș. Constatând ivit conflictul negativ de competență, în temeiul art. 21 C. proc. civ., a suspendat din oficiu orice procedură și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a hotărî asupra conflictului. În motivarea sentinței s-au reținut următoarele.

Potrivit art. 269 alin. (2) din C. muncii, cererile având ca obiect litigii de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul." Art. 210 din Legea dialogului social completează art. 269 alin. (2) C. muncii, prevăzând că "cererile referitoare la soluționarea conflictelor de munca se adresează instanței judecătorești competente in a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de munca reclamantul" Prin urmare, reclamantul persoană fizică are un drept de opțiune între instanța competentă material de la domiciliul său (sau de la reședința sa) și cea competentă material de la locul de munca. Indicarea uneia din aceste instanțe reprezintă o alegere reglementată de legiuitorul român doar în favoarea reclamantului, nu și în beneficiul celorlalte părți în proces sau al instanței.

În cauza dedusă judecății, reclamantul P.I. a înțeles să investească instanța de la locul de munca - respectiv, SC A.N. SRL, considerând că este instanța competentă teritorial, întrucât la data înregistrării cererii punctul de lucru al acestei societăți (unde reclamantul afirma ca și-ar fi desfășurat activitatea) se afla in Lugoj În condițiile în care cea de-a doua alternativă atributivă de competență teritorială, prevăzută de art. 210 Legea Dialogului Social, a fost dovedită ca incidență în cauză și cum indicarea ei este o alegere pusă de legiuitorul român doar la dispoziția reclamantului, iar nu a celorlalte părți în proces sau a instanței, solicitarea reclamantului de judecare a cauzei sale de către Tribunalul Timiș este legitimă.

Analizând actele și lucrările cauzei, prin raportare la prevederile art. 22 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, pentru următoarele considerente. Prin acțiune reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.500 RON, reprezentând drepturi bănești rezultând dintr-un raport de muncă.

Potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, cererile având ca obiect litigii de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul." Potrivit art. 210 din Legea nr. 62 din 10 mai 2011, Legea dialogului social, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul." Prevederile art. 210 din Legea nr. 62 din 10 mai 2011 reprezintă dispoziții speciale față de cele ale art. 269 alin. (2) C. muncii reglementând competența teritorială pentru situația conflictelor individuale de muncă, subcategorie a litigiilor de muncă.

Prin aceste prevederi se acordă posibilitatea reclamantului să aleagă instanța, din punctul de vedere al competenței teritoriale, pe care să o învestească cu soluționarea litigiului. Atâta timp cât alegerea reclamantului a fost făcută între cele două instanțe competente teritorial potrivit legii, instanța sesizată nu are posibilitatea să se dezînvestească. Acest fapt s-a și întâmplat în speță, unde reclamantul a ales instanța în raza căreia s-a aflat locul său de muncă, și anume la punctul de lucru din orașul Lugoj, al societății pârâte. În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 22 alin. (3) raportat la art. 210 din Legea nr. 62 din 10 mai 2011, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2012.