ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2483/2014

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 173 din 8 mai 2013 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosarul nr. 4631/117/2012, s-a dispus condamnarea inculpatului C.I., cetățean român, studii superioare, fără antecedente penale, la pedepsele de:

- 1 an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. d) C. pen. anterior;

- 2 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. anterior cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. e) din același cod.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare.

În temeiul art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatului, pe perioada executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a din același cod.

În temeiul art. 2 pct. 2 lit. a), art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, s-a dispus achitarea inculpatului sub aspectul infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. anterior.

În temeiul art. 81 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate, pe un termen de încercare de 3 ani și 6 luni, stabilit conform art. 82 din același cod.

În temeiul art. 359 C. proc. pen. anterior, s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior, a căror nerespectare atrage revocarea suspendării condiționate.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicate, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 346 alin. (1) rap. la art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. anterior și la art. 999 și urm. C. civ., s-a admis, în parte, acțiunea civilă a Statului Român, Ministerul Finanțelor, A.N.A.F., prin Garda Financiară, Comisariatul General și, în consecință, a fost obligat inculpatul să plătească în favoarea părții civile suma de 39.642,49 lei, despăgubiri civile reprezentând T.V.A. suplimentar, precum și majorări și penalități de întârziere aferente acestei sume, calculate până la data plății efective.

În temeiul art. 346 alin. (2) C. proc. pen. anterior, s-a respins acțiunea civilă formulată de către partea civilă R.S.

În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen. anterior, a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului, în cuantum de 1.500 lei și s-a respins cererea părții civile R.S. de obligare a inculpatului la cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. 2074/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului C.I., pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală 'prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. anterior și fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 291 C. pen. anterior, totul cu aplic. art. 33 lit. a) din același cod.

În esență, prin actul de sesizare a instanței, s-a reținut că inculpatul, în cursul anului 2007, a semnat în numele SC C. SA un antecontract de vânzare-cumpărare cu numitul A.D., asupra unui imobil situat în localitatea Cluj-Napoca, încasând suma de 50.000 euro, după care a semnat, în cursul anului 2008, un alt antecontract de vânzare-cumpărare, asupra aceluiași imobil, cu numitul R.S., încasând și de la acesta suma de 20.000 euro, prin inducerea acestuia din urmă în eroare.

S-a mai reținut în sarcina inculpatului că acesta a întocmit și a semnat în fals un act adițional la antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat cu numitul A.D., în vederea producerii de consecințe juridice, precum și că nu a înregistrat în contabilitatea SC C. SA sumele primite cu titlu de avans la cele două antecontracte încheiate.

Inculpatul, audiat atât în faza de urmărire penală, cât și a cercetării judecătorești, a recunoscut parțial învinuirea adusă.

Analizând actele de la dosarul cauzei, instanța a reținut, în fapt, următoarele:

Potrivit înscrisului existent la fila 35 d.u.p., eliberat de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Cluj, inculpatul C.I. deține 11,76 % din părțile sociale ale SC C. SA, iar potrivit procesului-verbal din 1 octombrie 2005 al A.G.A. a SC C. SA (fila 71 d.u.p.), inculpatul C.I. a fost împuternicit cu vânzarea apartamentelor situate în localitatea Cluj-Napoca, jud.Cluj.

La data de 26 aprilie 2007, între SC C. SA, reprezentată de inculpatul C.I., în calitate de promitent-vânzător și A.D., în calitate de promitent-cumpărător, s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat la notar prin încheierea de autentificare din 26 aprilie 2007 a B.N.P. A.G.P., cu privire la imobilul pod situat în localitatea Cluj-Napoca, jud.Cluj.

Din cuprinsul antecontractului sus indicat, coroborat cu înscrisul de la fila 65 d.u.p., rezultă că, la momentul semnării antecontractului, respectiv a doua zi, promitentul cumpărător a remis inculpatului, în reprezentarea promitentului vânzător, suma totală de 50.000 euro.

La data de 15 iulie 2008, între SC C. SA, reprezentată de inculpatul C.l. și partea vătămată R.S., s-a încheiat un act sub semnătură privată (fila 72 d.u.p.), intitulat antecontract de vânzare-cumpărare, prin care promitentul vânzător se obliga să vândă dreptul de proprietate asupra a două apartamente dispuse în mansarda imobilului situat în localitatea Cluj-Napoca, jud.Cluj.

Din cuprinsul acestui înscris rezultă că promitentul cumpărător a remis inculpatului, în reprezentarea promitentului vânzător, suma totală de 20.000 euro.

Întrucât până la data de 31 decembrie 2008, dată stabilită de către părți, nu s-a perfectat antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 iulie 2008, coroborat și cu împrejurarea că partea vătămată R.S. a aflat de existența antecontractului încheiat cu martorul A.D., acesta a sesizat organele de urmărire penală cu privire la comiterea de către inculpatul C.l. a infracțiunilor de evaziune fiscală și înșelăciune.

Pe parcursul cercetărilor penale, față de acuzația de comitere a infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, s-a efectuat la sediul SC C. SA un control de către Garda Financiară cu privire la modul de înregistrare în evidența contabil a avansurilor încasate, prin Nota de constatare din data de 6 august 2010 stabilindu-se că nu se regăsesc în evidența contabilă a SC C. SA nici suma de 50.000 euro, primită ca și avans de la numitul A.D. și nici suma de 20.000 euro, primită cu același titlu de la partea vătămată R.S.

Pe parcursul cercetării judecătorești s-a efectuat o expertiză contabilă, din concluziile Raportului de expertiză contabilă judiciară întocmit de către expertul contabil Bătrâncea loan rezultând că atât suma de 50.000 euro, primită de la numitul A.D. în baza antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 26 aprilie 2007, cât și suma de 20.000 euro, primită de la partea vătămată R.S. în baza antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 15 iulie 2008, nu au fost înregistrate în evidențele financiar-contabile ale SC C. SA. De asemenea, prin același raport de expertiză financiar contabilă, s-a mai stabilit că, prin neevidentierea în contabilitate a acestor sume, SC C. SA nu datorează impozit pe profit, ci doar T.V.A. suplimentar în sumă de 34.606 lei, respectiv de 5.036,49 lei.

Pe parcursul urmăririi penale, inculpatul C.I. a depus la dosarul cauzei înscrisul existent la fila 82, intitulat act adițional la antecontractul de vânzare-cumpărare cu nr. 481 din data de 26 aprilie 2007, datat 27 aprilie 2007, din care rezultă că SC C. SA ar fi restituit suma de 50.000 euro, primită în baza antecontractului sus indicat de la A.D., care renunța la 50% din podul blocului de pe str. A.

Cu privire la acest înscris, inculpatul a susținut în faza de urmărire penală că ar fi fost încheiat a doua zi după semnarea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat cu martorul A.D., respectiv în data de 27 aprilie 2007, însă, pe parcursul cercetării judecătorești, inculpatul C.I. a revenit asupra acestei declarații, arătând că, într-adevăr, acest act adițional a fost încheiat după demararea prezentelor proceduri penale, poziție procesuală confirmată și de martorul A.D., care a arătat că, într-adevăr, la solicitarea inculpatului, în cursul anului 2010, a semnat actul adițional în discuție.

În ceea ce privește contextul în care s-au semnat cele două antecontracte de vânzare-cumpărare, s-a reținut o situație de fapt diferită de cea expusă prin actul de sesizare a instanței.

Astfel, din declarația martorului A.D. (fila 80) rezultă că, în cursul anului 2007, inculpatul C.I. i-a solicitat cu titlu de împrumut o sumă de bani, însă nu a dorit să îl împrumute cu suma necesară, dar s-a arătat interesat să achiziționeze un imobil. în acest context, a arătat că a încheiat cu inculpatul C.I., reprezentant al SC C. SA, antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat la notar la data de 26 aprilie 2007, dată la care a plătit inculpatului suma de 50.000 euro. Martorul a mai arătat că, la circa 3-4 luni de la semnarea acestui antecontract, inculpatul l-a contactat și i-a comunicat că dorește să rezilieze antecontractul încheiat, respectiv să-i restituie suma de 50.000 euro, lucru acceptat de martor. în acest sens, prin intermediul martorului I.V., în intervalul 2007 - 2008, inculpatul C.I. a restituit martorului A.D. suma de 34.000 euro. întrucât inculpatul nu a restituit integral suma primită, martorul nu a fost de acord cu rezilierea antecontractului încheiat.

Martorul I.V. a confirmat în mare parte susținerile martorului A.D., în sensul că știa că, în cursul anului 2007, între A.D. și inculpat a intervenit o înțelegere legată de un imobil, fără a cunoaște natura înțelegerii dintre cei doi ori a actului încheiat, precum și că, după un interval de 3-4 luni de la înțelegerea dintre cei doi, inculpatul C.I., prin intermediul său, a restituit martorului A.D. suma de circa 35.000 - 40.000 euro.

Inculpatul C.I. a precizat că înțelegerea avută cu A.D. a fost aceea a unui împrumut cu dobândă de 100%, însă forma juridică a înțelegerii intervenite a fost a unui antecontract de vânzare-cumpărare, la insistența martorului. A mai arătat că, la un interval de 2-3 luni de la încheierea antecontractului, întrucât a dispus de lichidități, inculpatul a început să restituie din suma primită de la martorul A.D., de 50.000 euro, prin intermediul martorului I.V., remițându-i celui dintâi suma de circa 34.000 euro. întrucât inculpatul C.I. nu a restituit întreaga sumă împrumutată plus dobânda - 50.000 euro (cu privire la care, față de demararea procedurilor penale, martorul s-a arătat de acord să nu o mai încaseze), nu s-a reușit rezilierea actului încheiat.

Față de declarația inculpatului C.I. și a martorului I.V., coroborată parțial cu a martorului A.D. - care a negat existența înțelegerii verbale cu privire la un contract de împrumut, aspect de înțeles față de legislația națională cu privire la împrumuturile cămătărești -, dar care a arătat că a fost de acord cu restituirea sumei de 50.000 euro, la circa 3-4 luni de la încheierea antecontractului de vânzare cumpărare cu inculpatul, atitudine oarecum incompatibilă cu intenția de a cumpăra materializată în actul încheiat, instanța de judecată a reținut lipsa intenției inculpatului de a se obliga în vederea perfectării antecontractului de vânzare-cumpărare - în sensul asumării unei obligații de a vinde -, cât și martorului - în sensul asumării unei obligații de a cumpăra -, la momentul încheierii antecontractului autentificat. De asemenea, instanța a apreciat că o astfel de intenție - de a vinde în viitor martorului A.D. - nu poate subzista nici la momentul încheierii antecontractului din 15 iulie 2008 cu partea vătămată R.S., cu atât mai mult cu cât, la acea dată, inculpatul începuse restituirea sumei de 50.000 euro.

Pe de altă parte, chiar dacă între martorul A.D. și inculpatul C.I. ar fi intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare, iar intenția reală a părților ar fi fost, într-adevăr, să vândă, respectiv să cumpere în viitor un bun, instanța a reținut că, potrivit literaturii de specialitate și practicii judiciare, promisiunea de vânzare-cumpărare este, de fapt, un antecontract care dă naștere la un drept de creanță, părțile contractante fiind obligate (obligația de a face) una față de cealaltă, să vândă, respectiv să cumpere un anumit bun. Dacă potențialul vânzător nu își respectă obligația și vinde lucrul unei alte persoane, beneficiarul cumpărător nu poate cere predarea lucrului întrucât nu a devenit proprietar, ci doar daune interese potrivit regulilor aplicabile obligației de a face (art. 1075 C. civ.), iar vânzarea încheiată cu o altă persoană este valabilă. (Tratat de drept civil, Contracte speciale, Prof. univ. dr. Francisc Deak).

Or, față de aceste considerații teoretice cu privire la antecontractul de vânzare-cumpărare, instanța de judecată a concluzionat, pe de o parte, că nu poate fi reținută susținerea acuzării în sensul că partea vătămată R.S. a fost indusă în eroare la momentul semnării antecontractului încheiat cu acesta, prin faptul că același imobil fusese înstrăinat către A.D., întrucât acesta nu dobândise un drept real asupra imobilului, ci doar un drept de creanță, inculpatul C.I. expunându-se plății unor eventuale daune-interese. Pe de altă parte, s-a reținut că existența antecontractului încheiat cu A.D., chiar încheiat în formă autentică - în măsură să îi asigure opozabilitatea față de terți și nu transferul dreptului de proprietate - nu constituie un impediment la perfectarea în forma cerută de lege a antecontractului încheiat ulterior cu partea vătămată R.S., împrejurarea că nici până în prezent inculpatul și partea vătămată nu au perfectat antecontractul nedatorându-se existentei celuilalt antecontract, ci unor alte cauze ce exced oricărui aspect fraudulos - legate de dificultatea reglementării juridice a imobilului, în sensul transformării în acte, în mansardă, a podului imobilului de pe str. A.

Prin urmare, constatând că premisele legale în care s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare cu partea vătămată R.S. nu sunt în măsură să denote în mod indubitabil intenția de a înșela a inculpatului C.I., instanța de judecată a analizat în ce măsură alte aspecte din conduita acestuia sunt în măsură a forma convingerea că inculpatul a acționat cu intenția de a înșela partea vătămată și care anume mijloace de inducere în eroare au fost folosite de inculpat pentru a determina partea vătămată să încheie antecontractul din data de 15 iulie 2008.

Astfel, examinându-se antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 iulie 2008 între SC C. SA și partea vătămată R.S., nu a rezultat că s-ar fi consemnat că imobilul în discuție este liber de sarcini, consemnându-se în schimb că promitentul cumpărător are cunoștință de starea de fapt și de drept a imobilului, aspect contestat de partea vătămată, însă aceasta, printr-o minimă diligentă, ar fî putut afla situația reală a imobilului.

De asemenea, inculpatul C.I. nu a contestat că nu i-a spus părții vătămate despre antecontractul încheiat cu A.D., însă, față de înțelegerea efectivă avută cu acesta, explicația că nu a înțeles să-i spună părții vătămate despre afacerile sale a apărut ca fiind plauzibilă.

Coroborând toate aspectele susmenționate, instanța de judecată a apreciat că nu poate fi reținută, dincolo de orice dubiu, intenția inculpatului C.I. de a înșela partea vătămată R.S. și nici inducerea acestuia în eroare prin încheierea succesivă de antecontracte de vânzare cumpărare, mai ales având în vedere contextul în care acestea s-au încheiat, sus expus, motiv pentru care, în temeiul art. 2 pct. 2 lit. a), art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, a dispus achitarea inculpatului sub aspectul infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. anterior.

În drept, s-a stabilit că fapta inculpatului C.I. care, în calitate de asociat și împuternicit al SC C. SA, nu a înregistrat în evidențele contabile sumele de 50.000 euro, respectiv 230.000 euro, primite de la numiții A.D. și R.S. în baza antecontractelor încheiate cu aceștia, cauzând un prejudiciu statului în cuantum de 39.642,49 lei, T.V.A. suplimentar, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Totodată, s-a stabilit că fapta aceluiași inculpat care, pe parcursul procedurilor penale demarate împotriva sa, a întocmit și a semnat în fals actul adițional la antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat cu A.D., în vederea producerii de consecințe juridice, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. anterior.

Întrucât nu a intervenit vreo hotărâre judecătorească de condamnare pentru niciuna dintre aceste infracțiuni, s-a constatat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 33 lit. a) C. pen. anterior privind concursul real de infracțiuni.

La individualizarea judiciară a pedepselor ce s-au aplicat inculpatului, instanța a avut în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen. anterior, respectiv gradul ridicat de pericol social al faptelor, modalitatea de comitere, prejudiciul efectiv cauzat, dar și persoana inculpatului, care are vârsta de 60 de ani, este cu studii superioare și fără antecedente penale. Această din urmă împrejurare instanța de judecată a reținut-o drept o circumstanță atenuantă judiciară în favoarea inculpatului, conform art. 74 lit. a) C. pen. anterior.

Astfel, pedepsele de 1 an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, respectiv de 2 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 290 C. pen. anterior, au fost apreciate de instanță ca fiind în măsură să asigure scopul preventiv și educativ al pedepsei.

În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei rezultante aplicate, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 81 lit. a) și b) C. pen. anterior și apreciind că demararea prezentelor proceduri și pronunțarea hotărârii de condamnare constituie un avertisment suficient pentru inculpat, fără a mai fi necesară executarea pedepsei pentru atingerea scopului acesteia, în temeiul art. 81 C. pen. anterior, instanța a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe un termen de încercare de 3 ani și 6 luni.

Sub aspectul laturii civile, în temeiul art. 346 alin. (1) rap. la art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. anterior și la art. 999 și urm. C. civ., s-a admis, în parte, acțiunea civilă a Statului Român, Ministerul Finanțelor, A.N.A.F., prin Garda Financiară, Comisariatul General și, în consecință, a fost obligat inculpatul să plătească în favoarea părții civile suma de 39.642,49 lei, despăgubiri civile reprezentând T.V.A. suplimentar, precum și majorări și penalități de întârziere aferente acestei sume, calculate până la data plății efective.

În temeiul art. 346 alin. (2) C. proc. pen. anterior, s-a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă R.S., care a solicitat desființarea înscrisului intitulat antecontract de vânzare cumpărare încheiat la data de 15 iulie 2008, având în vedere soluția de achitare dispusă de instanța de judecată sub aspectul infracțiunii de înșelăciune, revenind instanței civile sarcina de a stabili în ce măsură între părți se impune antrenarea răspunderii civile contractuale.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel inculpatul C.I. și părțile civile R.S. și Statul Român prin A.N.A.F. - Garda Financiară - Comisariatul General.

Partea civilă R.S. a solicitat desființarea hotărârii atacate, în parte, sub aspectul greșitei achitări a inculpatului pentru infracțiunea de înșelăciune și al respingerii acțiunii civile pe care a formulat-o și, pronunțând o nouă hotărâre, să se dispună:

- condamnarea inculpatului și pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. anterior;

- desființarea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între partea civilă R.S. și SC C. SA la 15 iulie 2008;

- obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile în sumă de 20.000 euro, precum și a cheltuielilor ocazionate de judecarea cauzei în fond, în sumă de 5.000 lei, reprezentând onorariu avocat.

În motivarea apelului, s-a arătat că în mod greșit s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, pe motiv că lipsește intenția inducerii în eroare a părții vătămate R.S., aceasta deoarece instanța a interpretat greșit că antecontractul încheiat între inculpat și numitul A.D. ar fi un contract de împrumut și nu o promisiune de vânzare-cumpărare, nicio probă de la dosar nedovedind acest caracter al convenției, nici măcar declarația cocontractantului A.D., cu excepția declarației martorului I.V., potrivit căreia inculpatul a restituit parte din banii primiți de la A.D. Cu toate acestea, dacă ar fi fost vorba de o restituire de bani întemeiată pe un contract de împrumut, ar fi trebuit ca restituirea banilor să fie urmarea firească a rezoluțiunii antecontractului încheiat anterior.

S-a arătat că nedovedită este în cauză și o eventuală simulație între părți, în care, oricum, actul public încheiat cu A.D., promisiunea de vânzare-cumpărare, ar putea produce efecte față de terțul parte vătămată R.S. și, nicidecum actul secret - așa-zisul împrumut, care nici nu a fost încheiat în formă scrisă, conform dispozițiilor legale în materie.

Cât privește cel de-al doilea act juridic, antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între inculpatul C.l. și R.S., împrejurarea că acesta nu poate transfera dreptul de proprietate asupra imobilului, reținută de instanță, nu are legătură cu obiectul cauzei, esențială sub aspectul existenței infracțiunii de înșelăciune fiind stabilirea existenței inducerii în eroare, fără de care partea vătămată ar mai fi contractat sau nu.

S-a susținut că nu este întemeiată nici reținerea instanței în sensul că nu era necesar ca inculpatul să încunoștințeze partea vătămată despre afacerile sale, în speță, despre o promisiune anterioară de vânzare-cumpărare a aceluiași imobil, fiind vorba despre o chestiune ce o afecta în mod direct pe partea vătămată R.S. și despre care trebuia să aibă cunoștință.

S-a subliniat că intenția inculpatului de a înșela rezultă în mod clar chiar din recunoașterea acestuia făcută, dintr-un exces de sinceritate, în fața instanței, în sensul că, într-adevăr, nu l-a încunoștintat pe R.S. că a încheiat anterior un contract cu privire la același imobil, cu o altă persoană și a încasat suma de 50.000 euro de la aceasta, precum și din conținutul săvârșirii inacțiunii de fals de către același inculpat.

Partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. - Garda Financiară - Comisariatul General a solicitat desființarea hotărârii atacate sub aspectul laturii civile și, pronunțând o nouă hotărâre, admiterea în întregime a acțiunii civile formulate în cauză și obligarea inculpatului la plata sumei de 60.276 lei - T.V.A. și impozit pe profit, plus dobânzi și penalități de întârziere calculate până la data plății efective a prejudiciului.

S-a arătat în motivarea apelului că soluția instanței sub aspectul soluționării laturii civile este nelegală și netemeinică întrucât cuantumul prejudiciului a rezultat în urma verificării de către organele fiscale a modului de înregistrare în evidențele contabile a avansurilor încasate de societatea inculpatului, prin încheierea antecontractelor de vânzare-cumpărare cu numiții A.D. și R.S. și evaluat conform dispozițiilor legale în materie - art. 17, 19, 140 din Legea nr. 571/2003 și, respectiv, disp. O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Inculpatul C.I. a solicitat desființarea sentinței atacate și, rejudecând cauza., în ce privește infracțiunea de evaziune fiscală, aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientată spre minimul general prevăzut de lege, cu suspendarea condiționată a executării acesteia, iar în ce privește infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, aplicarea pedepsei amenzii penale - în ambele cazuri, în urma reținerii și a circumstanței atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, cu efectele prevăzute de art. 76 alin. (1) lit. d) și e din același cod.

În motivarea apelului, s-a arătat că, în cauză, se poate proceda la reindividualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpatului pentru cele două infracțiuni, cele stabilite de prima instanță fiind disproporționate în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. anterior.

S-a considerat că se poate reține în favoarea inculpatului și circumstanța atenuantă prev. de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, având în vedere că: inculpatul a avut o atitudine corespunzătoare pe tot parcursul procesului, prezentându-se în fața organelor judiciare la orice solicitare și în fața instanței de fond; a avut o atitudine sinceră, recunoscând faptele comise și manifestându-și disponibilitatea de a recupera prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală; se află la prima confruntare cu legea penală, iar până la cei 60 de ani a avut o atitudine ireproșabilă în familie și în societate, având o familie bine închegată, cu doi copii, remarcându-se prin sprijinirea mediului cultural clujean prin donații consistente în vederea tipăririi de cărți și prin deschiderea unui cenaclu modern - Polul Cultural, ocupând diverse funcții de conducere în sectorul de stat sau privat, în ultima perioadă implicându-se și în domeniul imobiliar.

S-a apreciat, de asemenea, că și în privința individualizării pedepsei pentru infracțiunea de fals, pot fi avute în vedere aceste elemente favorabile inculpatului și, mai ales, circumstanțele concrete în care s-a comis fapta, respectiv că împrejurările cuprinse în înscrisul antedatat chiar au avut loc în cursul anului 2007 și că inculpatul a comis fapta în contextul controlului Gărzii Financiare Cluj, când a realizat că nu poate dovedi rezolutiunea antecontractului încheiat cu A.D., care ar fi justificat neînregistrarea în contabilitatea societății a sumei primite de la acesta.

Prin Decizia penală nr. 233/A din 25 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, s-au dispus următoarele:

I. În baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. anterior, a fost admis apelul declarat de partea civilă R.S. împotriva sentinței penale nr. 173 din 08 mai 2013 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosarul nr. 4631/117/2012, care a fost desființată, în parte, cu privire la greșita achitare a inculpatului C.I. pentru infracțiunea de înșelăciune și, respectiv, greșita soluționare a acțiunii civile formulate de partea civilă R.S.

Pronuntându-se o nouă hotărâre, în aceste limite:

A fost condamnat inculpatul C.I.,  fără antecedente penale, la pedeapsa de:

- 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. anterior cu aplic. art. 74 lit. a) și art. 76 lit. c) din același cod.

Au fost descontopite pedepsele contopite de prima instanță și au fost repuse în individualitatea lor - 1 an și 6 luni închisoare și 2 luni închisoare - și, în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 81 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate, pe un termen de încercare de 4 ani, stabilit conform art. 82 din același cod.

În temeiul art. 359 C. proc. pen. anterior, s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior, a căror nerespectare atrage revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei - comiterea unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare și/sau neîndeplinirea obligațiilor civile stabilite prin hotărâre.

În temeiul art. 346 alin. (1) rap. la art. 14 C. proc. pen. anterior și la art. 998 și urm. C. civ., a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă R.S. și a fost obligat inculpatul C.I. să plătească părții civile despăgubiri în sumă de 20 000 euro.

În temeiul art. 193 C. proc. pen. anterior, a fost obligat inculpatul C.I. să plătească părții civile R.S. suma de 5.000 lei, cheltuieli judiciare la fond.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate.

II. În baza 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul C.I.  și de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. - Garda Financiară -Comisariatul General, cu sediul în București, sector 3, împotriva aceleiași sentințe penale.

În baza art. 189 C. proc. pen. anterior, s-a stabilit în favoarea Baroului Cluj suma de 50 lei, onorariu parțial pentru apărător din oficiu (av. P.O.R.), sumă ce se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.

În baza art. 192 alin. (2), 3 C. proc. pen. anterior, a fost obligat inculpatul C.I. să plătească 500 lei, cheltuieli judiciare către stat, restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în apel rămânând în sarcina acestuia.

Verificând hotărârea atacată, în baza lucrărilor și a materialului de la dosarul cauzei, prin prisma motivelor invocate și a reglementărilor în materie, în virtutea dispozițiilor art. 378 C. proc. pen. anterior, instanța de apel a constatat ca fiind fondat doar apelul formulat în cauză de partea civilă R.S., iar apelurile declarate de inculpatul C.I. și de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. - Garda Financiară - Comisariatul General ca fiind nefondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

I. Astfel, în privința celor două infracțiuni pentru care inculpatul C.I. a fost condamnat - evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 și fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. anterior -, instanța de apel a constatat că din probele administrate în cursul urmăririi penale și în faza de judecată, judicios analizate și interpretate, instanța de fond a reținut o stare de fapt corespunzătoare realității - necontestată, de altfel, nici de către inculpat - constând în aceea că inculpatul C.I., în calitate de asociat și împuternicit al SC C. SA, nu a înregistrat în evidențele contabile ale societății sumele de 50.000 euro, respectiv 20.000 euro, primite de la numiții A.D. și R.S. în baza antecontractelor încheiate cu aceștia, cauzând un prejudiciu statului în cuantum de 39.642,49 lei, reprezentând T.V.A. suplimentar și, totodată, pe parcursul procedurilor penale demarate împotriva sa, a întocmit și a semnat în fals un act adițional la antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat cu A.D., antedatat 27 aprilie 2007 și în care a consemnat, nereal, împrejurarea că SC C. SA ar fi restituit suma de 50.000 euro, primită în baza antecontracrului sus indicat, de la A.D., care renunța la 50% din podul blocului de pe str. A., în vederea producerii de consecințe juridice.

Reținând așadar, în mod corect, vinovăția inculpatului în comiterea celor două infracțiuni, instanța de fond a procedat apoi la individualizarea judiciară a pedepselor, pe care le-a considerat adecvate faptelor și persoanei inculpatului, valorificând eficient criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. anterior, respectiv limitele speciale ale pedepselor pentru fiecare dintre infracțiuni (pedeapsa închisorii de la 2 la 8 ani, respectiv de la 3 luni la 2 ani sau amendă), gradul de pericol social al faptelor - ridicat, raportat la modalitatea de comitere, prejudiciul efectiv cauzat și nerecuperat, dar și persoana inculpatului - care are vârsta de 60 ani, este cu studii superioare și fără antecedente penale, această din urmă împrejurare fiind reținută ca o circumstanță atenuantă judiciară în favoarea inculpatului, conform art. 74 lit. a) C. pen. anterior.

S-a constatat că au fost aplicate pedepse în limite legale, coborâte chiar sub minimul special, apte a realiza scopul prevăzut de art. 52 C. pen. anterior.

Instanța de apel a apreciat, pe de o parte, că nu se justifică a se da o eficiență mai mare dispozițiilor art. 76 lit. d) C. pen. anterior - pentru că s-ar ajunge, practic, la a lipsi de conținut dispozițiile legale ce impun asigurarea scopurilor sancțiunii penale, anulându-se astfel garanția că acestea se vor și realiza -, iar pe de altă parte, nu se justifică nici reținerea ca circumstanță atenuantă, conform art. 74 lit. c) C. pen. anterior, a atitudinii inculpatului, ulterior comiterii faptelor -pentru că poziția inculpatului pe parcursul procesului penal nu a fost tocmai una care să se circumscrie acestei atenuante, ci a avut o poziție oscilantă, inițial nerecunoscând nicio faptă, ulterior revenind și recunoscând parțial și nuanțat faptele, pentru ca în fața instanței, într-o primă fază, să nu dorească să declare, iar în final, după administrarea întregului probatoriu, să declare și să-și formuleze o apărare nesinceră, în funcție de probele din dosar, de care se putea folosi.

În consecință, s-a constatat că pedepsele au fost corect individualizate, ca și cuantum și modalitate de executare, apreciindu-se corect că sunt îndeplinite în cauză prevederile legale pentru suspendarea executării acestora și făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 81-82 C. pen. anterior, astfel că apelul inculpatului C.I., fiind nefondat, a fost respins ca atare.

II. Nefondat s-a constatat a fi și apelul părții civile Statul Român prin A.N.A.F. - Garda Financiară - Comisariatul General, fiind respins, pentru următoarele considerente:

În mod corect instanța de fond a stabilit că suma ce trebuie plătită cu titlu de despăgubiri către partea civilă este cea stabilită prin raportul de expertiză contabilă judiciară - 39.642,49 lei reprezentând T.V.A. suplimentar, precum și majorări și penalități de întârziere aferente acestei sume, calculate până la data plății efective și că societatea inculpatului nu datorează impozit pe profit întrucât, conform datelor din balanța de verificare, certificate și prin raportul de inspecție fiscală, rezultatul financiar la 30 aprilie 2007, respectiv la 31 august 2008, a reliefat inexistența vreunui profit al societății, raportat la întregul an fiscal.

Or, organele fiscale de control au stabilit impozitul pe profit (notă de constatare din 6 august 2010 și proces-verbal din 3 septembrie 2010 - filele 58-63 d.u.p.) prin raportare doar la cele două operațiuni ale societății - încasarea avansurilor de 50.000 euro și 20.000 euro în baza antecontractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu A.D. și R.S. - și nu la operațiunile întregului an fiscal și fără evidențierea cheltuielilor deductibile din anul fiscal respectiv, în contra dispozițiilor legale în materie - art. 17 din Legea nr. 571/2003 -„ Cota de impozit pe profit se aplică asupra profitului impozabil și este de 16%, cu excepțiile prevăzute la art. 38" și, respectiv, art. 19 alin. (1) din același act normativ - „Profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare".

III. În ceea ce privește soluția de achitare a inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune în dauna părții vătămate R.S., instanța de apel a constatat că prima instanță, în mod eronat, a interpretat probele dosarului, apreciind greșit că fapta inculpatului nu întrunește elementele constitutive ale acestei infracțiuni, lipsind intenția de a înșela partea vătămată R.S., dar și inducerea sa în eroare, aceasta întrucât cele două elemente constitutive ale infracțiunii rezultă fără echivoc din următoarele împrejurări, dovedite de probele dosarului:

Inculpatul a indus în eroare partea vătămată R.S. prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase - aceea că, în viitor, îi va vinde două apartamente din mansarda imobilului situat în Cluj-Napoca, ce urma a fi edificat, în condițiile în care inculpatul știa că întreaga mansardă a imobilului fusese promisă spre vânzare altei persoane, A.D., iar promisiunea anterioară era încă în ființă la data contractării cu R.S. Această inducere în eroare a fost făcută în scopul obținerii unui folos material de către inculpat -suma de 20.000 euro și, astfel, s-a cauzat un prejudiciu părții vătămate constând în suma plătită cu titlu de avans și nerestituită de către inculpat.

Intenția inducerii în eroare a rezultat, în primul rând, din împrejurarea că, așa cum însăși inculpatul recunoaște în declarația dată în fața instanței (filele 3-4, vol. II), la momentul încheierii antecontractului cu R.S., „avea în continuare înțelegerea verbală cu A.D. în sensul că antecontractul încheiat cu acesta va fi reziliat dacă îi va restitui diferența de bani, iar iminenta obținerii sumei de bani de la S.C. Piscicola se risipise". Așadar, deși inculpatul știa, avea reprezentarea faptului că nu mai avea șanse ca în curând să obțină resurse cu care să achite lui A.D. suma pe care i-o datora și, pe cale de consecință, nici certitudinea rezilierii antecontractului încheiat cu acesta, a procedat totuși la o nouă promisiune de vânzare, având ca obiect același imobil, aflat încă în situația de „bun promis altuia".

În același sens, al existenței inducerii în eroare, au fost și susținerile martorului A.D., care arată că natura actului încheiat cu inculpatul a fost aceea a unui antecontract de vânzare-cumpărare, nicidecum un împrumut și, chiar dacă susține că, la câteva luni de la încheierea actului, inculpatul s-a răzgândit cu privire la promisiune, aceasta era și este încă valabilă, de vreme ce martorul nu a fost de acord cu rezoluțiunea acesteia, decât în condițiile restituirii întregii sume datorate de inculpat, ceea ce nu s-a întâmplat.

De asemenea, tot pentru inducerea în eroare a pledat și întocmirea în fals a actului adițional la antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat cu A.D., antedatat 27 aprilie 2007, în condițiile în care, deși inculpatul susține că, în realitate, împrejurările consemnate în acel act s-au întâmplat în 2007, la o zi după încheierea antecontractului, l-a redactat doar în 2010, la presiunea controlului efectuat de organele fiscale, ca să justifice neînregistrarea în contabilitate a sumei primite. S-a reținut că este destul de bizară această explicație, în condițiile în care inculpatul a optat pentru încheierea antecontractului în formă autentică, cu toate formalitățile prevăzute de lege, iar pentru actul adițional, deși atesta împrejurări esențiale, a optat pentru un înscris sub semnătură privată și a așteptat 3 ani pentru a-l încheia, cu atât mai mult cu cât l-ar fi ajutat atât în fața organelor fiscale, dar și în fața ultimului promitent cumpărător, dacă dorea să-și dovedească buna credință față de acesta.

Mai mult, inculpatul a recunoscut că nu a adus la cunoștința părții vătămate R.S. că a încheiat anterior un contract cu privire la același imobil, cu o altă persoană și a încasat suma de 50.000 euro de la aceasta.

S-a considerat că nu este fundamentată aprecierea instanței de fond, în sensul că lipsa intenției de inducere în eroare a părții vătămate R.S. este dovedită de împrejurarea că inculpatul începuse deja restituirea avansului primit de la A.D. și că acesta a fost de acord cu restituirea sumei, ceea ce denotă o atitudine a ambilor, incompatibilă cu intenția de a cumpăra, respectiv, de a vinde - atâta vreme cât, la momentul celei de a doua promisiuni de vânzare-cumpărare, suma primită cu titlu de avans de la A.D. nu fusese restituită integral de inculpat, iar A.D. nu a fost de acord cu rezilierea contractului.

De asemenea, s-a apreciat că sunt fără relevanță sub aspectul existenței infracțiunii de înșelăciune considerațiile instanței de fond în sensul că, și în ipoteza unei veritabile promisiuni de vânzare-cumpărare încheiate de inculpat cu A.D., aceasta nu este translativă de proprietate, la momentul contractării cu R.S. imobilul fiind încă în posesia societății inculpatului, întrucât ceea ce se incriminează în cauză nu este vânzarea succesivă a unui imobil, chestiune, într-adevăr, sancționată potrivit răspunderii civile contractuale, ci existența sau nu a unei induceri în eroare a ultimului promitent cumpărător, ceea ce s-a dovedit în cauză și dacă, în lipsa unei astfel de induceri în eroare, partea vătămată ar mai fi contractat sau nu, în aceleași condiții, ceea ce, de asemenea, s-a dovedit prin poziția clară și neechivocă a acesteia.

S-a reținut că împrejurarea potrivit căreia, în antecontractul încheiat cu R.S., nu s-a consemnat că imobilul în discuție este liber de sarcini, consemnându-se în schimb că promitentul cumpărător are cunoștință de starea de fapt și de drept a imobilului și, chiar dacă aspectul este contestat de partea vătămată, aceasta, printr-o minimă diligentă, ar fi putut afla situația reală a imobilului, nu înlătură în niciun fel existența inducerii în eroare, în contextul în care părțile erau în relații de amiciție, relațiile dintre ei se bazau pe încredere, motiv pentru care partea vătămată a și acceptat, la solicitarea inculpatului, să încheie un act sub semnătură privată, deși a dorit să încheie un act autentic și să nu primească un înscris doveditor pentru suma de bani achitată ca avans.

Totodată, s-a reținut că, în virtutea acelorași relații apropiate, inculpatul era obligat să prezinte părții vătămate situația reală a imobilului și, dacă era de bună credință, intenționând în mod real să vândă acesteia, să-i prezinte inclusiv actul adițional, care „anula", conform susținerilor sale, prima promisiune de vânzare-cumpărare.

Pentru considerentele expuse, instanța de apel a constatat că soluția de achitare a inculpatului pentru infracțiunea de înșelăciune în convenții este greșită, comiterea acesteia și vinovăția inculpatului fiind pe deplin dovedite de probele dosarului.

Așa fiind, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. anterior, a fost admis apelul declarat de partea civilă R.S. împotriva sentinței penale nr. 173 din 08 mai 2013 a Tribunalului Cluj, care a fost desființată, în parte, cu privire la greșita achitare a inculpatului C.I. pentru infracțiunea de înșelăciune și, respectiv, greșita soluționare a acțiunii civile formulate de partea civilă R.S.

Pronunțându-se o nouă hotărâre, în aceste limite, s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. anterior, cu aplic, art. 74 lit. a) și art. 76 lit. c) din același cod.

La stabilirea pedepsei au fost avute în vedere aceleași criterii de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. anterior, valorificate și de prima instanță, apreciindu-se că această pedeapsă va fi în măsură să asigure scopul preventiv și coercitiv prevăzut de art. 52 C. pen. anterior.

Au fost descontopite pedepsele contopite de prima instanță și au fost repuse în individualitatea lor - 1 an și 6 luni închisoare și 2 luni închisoare -, iar în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 81-82 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate, pe un termen de încercare de 4 ani.

În temeiul art. 359 C. proc. pen. anterior, s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior, a căror nerespectare atrage revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei - comiterea unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare și/sau neîndeplinirea obligațiilor civile stabilite prin hotărâre.

În temeiul art. 346 alin. (1) rap. la art. 14 C. proc. pen. anterior și la art. 998 și urm. C. civ. (în vigoare la data comiterii faptei), a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă R.S. și a fost obligat inculpatul C.I. să plătească părții civile despăgubiri în sumă de 20.000 euro.

Deși inculpatul a contestat primirea acestei sume, arătând că a primit lucrări de artă evaluate la această valoare, susținerile sale nu au fost dovedite de nicio probă, fiind infirmate, dimpotrivă, de declarațiile părții vătămate, coroborate cu atestarea primirii banilor, de însăși inculpat, sub semnătură pe antecontract, cu extrase de cont ale părții vătămate și contract de credit de la Banca M. - acesta arătând că a contractat un credit pentru achitarea sumei (filele 94-95, 99-103 d.u.p.), precum și cu consemnările din antecontract, în care se arată că, într-adevăr, parte din prețul viitorului imobil, 20.000 euro, urma a fi achitată în lucrări de artă, însă o altă parte, în sumă de 20.000 euro, este primită la data încheierii contractului.

în ceea ce privește solicitarea de desființare a înscrisului intitulat antecontract de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 15 iulie 2008 între inculpat și partea vătămată R.S., aceasta nu a putut fi primită, dat fiind faptul că inculpatul nu a fost trimis în judecată pentru falsificarea acestui înscris, nedovedindu-se că, prin folosirea vreunui mijloc fraudulos, a unui fals, ar fi comis infracțiunea de înșelăciune, urmând ca, sub acest aspect, să se pronunțe instanța civilă, la care, de altfel, partea vătămată a și înregistrat o acțiune în rezolutiunea antecontractului, instanța penală pronunțându-se doar asupra remedierii situației, respectiv a prejudiciului cauzat direct prin infracțiunea de înșelăciune.

În temeiul art. 193 C. proc. pen. anterior, a fost obligat inculpatul C.I. să plătească părții civile R.S. suma de 5.000 lei, cheltuieli judiciare la fond, reprezentând onorariu avocat (chitanțe achitare onorariu - filele 23-28 dos. inst. vol. I).

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În baza 379 pct. l lit. b) C. proc. pen. anterior, pentru motivele mai sus arătate, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate împotriva aceleași sentințe penale de inculpatul C.I. și de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. - Garda Financiară - Comisariatul General.

Împotriva deciziei anterior menționate, în termen legal, au declarat recurs partea civilă A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Cluj Napoca și inculpatul C.I.

Recurentul inculpat a criticat decizia prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 12 și 172 C. proc. pen. anterior.

Prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen. anterior, recurentul inculpat a solicitat achitarea sa, apreciind că nu sunt întrunite elementele costitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

În susținerea acestei critici, a arătat, pe de o parte, că nu a existat o inducere în eroare a părții vătămate și că antecontractul de vânzare-cumpărare nu produce un transfer de proprietate, dând naștere doar unui drept de creanță, iar pe de altă parte, că antecontractul de vânzare-cumpărare era notat în cartea funciară, partea civilă având obligația de a depune diligente pentru a cunoaște ce anume va contracta, în virtutea acestor diligente putând constata că este notat în cartea funciară un antecontract încheiat anterior.

Ca atare, a susținut că, pentru infracțiunea de înșelăciune, se impune menținerea soluției de achitare, dispusă de instanța de fond.

Prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 172 C. proc. pen. anterior, recurentul inculpat a arătat că instanța de fond a evaluat în mod corespunzător probatoriul administrat în cauză, pronunțând o soluție legală, în vreme ce instanța de apel nu a administrat toate probele, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil.

Recurenta parte civilă A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Cluj Napoca a invocat dispozițiile art. 385

9

pct. 172 C. proc. pen. anterior, solicitând casarea ambelor hotărâri și obligarea inculpatului la plata integrală a prejudiciului, astfel cum rezultă din constituirea de parte civilă.

Concluziile formulate de apărătorul recurentului inculpat, de apărătorul intimatului parte civilă R.S. și de reprezentantul parchetului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Prealabil, Înalta Curte reține că, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs.

Astfel, Înalta Curte, examinând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu cauza, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. anterior, constată următoarele:

Cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 172 C. proc. pen. anterior poate fi invocat atunci când se constată că hotărârile pronunțate în cauză sunt contrare legii sau că instanțele au făcut o greșită aplicare a legii.

În ambele ipoteze, legiuitorul are în vedere o eroare de drept și nu una de fapt, ultima putând fi invocată doar în calea de atac a apelului, când instanța de control judiciar are obligația de a examina cauza dedusă judecății sub toate aspectele de fapt și de drept.

Prin hotărâre „contrară legii" se înțelege acea hotărâre prin care instanța dă o dispoziție interzisă de lege ori omite să se pronunțe cu privire la o dispoziție la care legea o obligă în mod imperativ.

A doua variantă a acestui caz de casare - prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii - se referă la toate celelalte situații în care instanța a comis o eroare de drept, în afara celor limitativ prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen. anterior și are în vedere dispozițiile legale care privesc infracțiunea, pedeapsa și răspunderea penală.

Examinând criticile formulate de recurentul inculpat C.l., Înalta Curte constată că acestea nu privesc o eroare g