ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2859/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 2133 din 25 iunie

2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins, ca nefondată, excepția de nelegalitate invocată de V.V. în

contradictoriu cu Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului

de Stat - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar

(S.A.I.F.I.) și Guvernul României.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de apel a reținut următoarele:

Prin încheierea din 4

aprilie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 2394/299/2012, Judecătoria Sectorului 1

București a dispus, în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, sesizarea Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal cu

soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor H.G. nr. 39/1996 privind

reglementarea situației juridice a unor imobile trecute nelegal în

administrarea Consiliului Local al Municipiului București și a suspendat

judecarea cauzei până la soluționarea acestei excepții, excepție invocată de

pârâta V.V.

Analizând excepția de

nelegalitate ce vizează un act administrativ unilateral cu caracter individual

emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în considerarea rolului

judecătorului național de a aprecia cu privire la eventuala prioritate a

tratatelor internaționale la care România este parte, cum este Convenția

europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, precum și cu

privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu

reglementările și jurisprudența comunitară, Curtea de apel a reținut, în

esență, că prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, în măsura în care permit

cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate,

a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior

intrării în vigoare a acestei legi, contravin dreptului la un proces echitabil

consacrat de art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale ale Omului și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului,

precum și de dispozițiile art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii

europene, prin prisma atingerii aduse principiului securității și dreptului la

justiție garantat de art. 6 din Convenție.

exercitată

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs V.V., invocând motivul prevăzute

art. 304 pct. 9 și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În esență, recurenta

susține că instanța de contencios învestită cu soluționarea excepției de

nelegalitate are de examinat concordanța actului cu actele normative cu forță

juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis, conform

principiului ierarhiei și forței juridice a actelor normative consacrat de art.

1 alin. (5) din Constituție și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, astfel

că instanța de fond în mod greșit a respins excepția de nelegalitate fără a

efectua această verificare.

În consecință,

recurenta reiterează criticile de nelegalitate a H.G. nr. 39/1996, care privesc

fondul excepție și care, în realitate, vizează aspecte cu privire la situația

contractuală a recurentei-reclamante și la regimul juridic al imobilului din

Bd. A., sector 1, București.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate de recurentă și a prevederilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

și de drept

Obiectul prezentei

cauze îl reprezintă excepția de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă

V.V. cu privire la H.G. nr. 39/1996 privind reglementarea situației juridice a

unor imobile trecute nelegal în administrarea Consiliului Local al Municipiului

București.

Înainte de a proceda

la analiza criticilor formulate de recurenta-reclamantă referitoare la

nelegalitatea actului contestat, Înalta Curte constată că soluția Curții de

apel este legală și temeinică, prin prisma jurisprudenței sale constante și

unitare, în considerarea rolului constituțional ce revine Instanței Supreme de

a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin

promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a

principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor

Convenției europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din

elementele fundamentale ale statului de drept (Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, Decizia din 6 decembrie 2007, Cererea nr. 30658/05, Beian împotriva

României, §39). În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudența sa

anterioară în materia excepției de nelegalitate invocată cu privire la acte

administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 554/2004 (cu titlu de exemplu: Decizia nr. 1206 din 3 martie 2010,

nr. 985 din 23 februarie 2012 și nr. 1817 din 4 aprilie 2012 referitoare la

excepția de nelegalitate a aceleiași hotărâri a Guvernului).

Ab initio, Înalta

Curte reține că H.G. 39/1996 este un act administrativ cu caracter individual

emis anterior intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr.

554/2004.

Este adevărat că

potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 "Legalitatea unui act

administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii

acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de

excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate", iar potrivit art.

II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, "Excepția de nelegalitate

poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de

nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în

vigoare la momentul emiterii actului administrativ".

În jurisprudența sa,

Înalta Curte a reținut că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia,

pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu

privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției

europene), iar, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție,

republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul

intern cu reglementările și jurisprudența comunitară.

În acest sens,

judecătorul național, în calitate de prim-judecător al Convenției europene a

Drepturilor Omului, are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor

acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere

contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea

acesteia de către legiuitor (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea

din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (Cererea

nr. 71525/01, &103, în M. Of. nr. 830/5.12.2007).

Curtea de Justiție de

la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului național, în calitate

de prim judecător comunitar, a reținut că "este de competența instanței

naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau

interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea

generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța

națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității

juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului, atât

al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative,

cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare"

(Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383 din 06 și C - 385/06).

Raportându-se așadar

la Convenția europeană a Drepturilor Omului, la practica Curții Europene a

Drepturilor Omului (blocul de convenționalitate) precum și la reglementările

comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, Înalta Curte a

reținut că dispozițiile din Legea contenciosului administrativ care permit

cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de

nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin unor principii

fundamentale convenționale și comunitare, a căror respectare asigură exercițiul

real al drepturilor fundamentale ale omului, trebuie înlăturate.

În măsura în care

permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual

emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile

menționate anterior din Legea contenciosului administrativ ar încălca astfel

dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția europeană a

Drepturilor Omului și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, precum

și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii europene, prin prisma

atingerii aduse "principiului securității juridice, care se regăsește în

totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele

fundamentale ale statului de drept" (Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României, &39).

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut că posibilitatea de anula fără limită în timp o

hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului

securității raporturilor juridice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, &

62, în M. Of. nr. 414/31.08.2000), în opinia separată la această hotărâre

precizându-se că "posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o

hotărâre definitivă, obligatorie și executată (...) trebuie considerată ca o

înfrângere a dreptului la justiție", garantat de art. 6 din Convenție.

Actul administrativ

cu caracter individual, necontestat prin mijloacele prevăzute de legislația

anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, este similar, în privința

efectelor produse, cu o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Prin urmare, ca efect

al înlăturării textului incompatibil cu prevederile Convenției europene a

Drepturilor Omului, instanța de judecată nu interferează și nu neagă hotărârile

Curții Constituționale, întrucât verificarea compatibilității acestor norme în

sensul celor expuse este atributul exclusiv al judecătorului național.

Ca o consecință a

celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, prin

raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția europeană a Drepturilor

Omului precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta

Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală

pe care o va menține.

soluției adoptate în recurs.

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de V.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de V.V. împotriva Sentinței civile nr. 2133 din 25 iunie 2013 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 iunie 2014.

Procesat

de GGC - NN