ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2859/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 2133 din 25 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, excepția de nelegalitate invocată de V.V. în contradictoriu cu Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar (S.A.I.F.I.) și Guvernul României. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut următoarele: Prin încheierea din 4 aprilie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 2394/299/2012, Judecătoria Sectorului 1 București a dispus, în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, sesizarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor H.G.

nr. 39/1996 privind reglementarea situației juridice a unor imobile trecute nelegal în administrarea Consiliului Local al Municipiului București și a suspendat judecarea cauzei până la soluționarea acestei excepții, excepție invocată de pârâta V.V.

Analizând excepția de nelegalitate ce vizează un act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în considerarea rolului judecătorului național de a aprecia cu privire la eventuala prioritate a tratatelor internaționale la care România este parte, cum este Convenția europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, precum și cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitară, Curtea de apel a reținut, în esență, că prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, în măsura în care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, contravin dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și de dispozițiile art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii europene, prin prisma atingerii aduse principiului securității și dreptului la justiție garantat de art. 6 din Convenție.

2. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs V.V., invocând motivul prevăzute art. 304 pct. 9 și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. În esență, recurenta susține că instanța de contencios învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate are de examinat concordanța actului cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis, conform principiului ierarhiei și forței juridice a actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, astfel că instanța de fond în mod greșit a respins excepția de nelegalitate fără a efectua această verificare. În consecință, recurenta reiterează criticile de nelegalitate a H.G.

nr. 39/1996, care privesc fondul excepție și care, în realitate, vizează aspecte cu privire la situația contractuală a recurentei-reclamante și la regimul juridic al imobilului din Bd. A., sector 1, București. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentă și a prevederilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept Obiectul prezentei cauze îl reprezintă excepția de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă V.V. cu privire la H.G. nr. 39/1996 privind reglementarea situației juridice a unor imobile trecute nelegal în administrarea Consiliului Local al Municipiului București.

Înainte de a proceda la analiza criticilor formulate de recurenta-reclamantă referitoare la nelegalitatea actului contestat, Înalta Curte constată că soluția Curții de apel este legală și temeinică, prin prisma jurisprudenței sale constante și unitare, în considerarea rolului constituțional ce revine Instanței Supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 6 decembrie 2007, Cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39).

În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudența sa anterioară în materia excepției de nelegalitate invocată cu privire la acte administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 (cu titlu de exemplu: Decizia nr. 1206 din 3 martie 2010, nr. 985 din 23 februarie 2012 și nr. 1817 din 4 aprilie 2012 referitoare la excepția de nelegalitate a aceleiași hotărâri a Guvernului). Ab initio, Înalta Curte reține că H.G. 39/1996 este un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 "Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate", iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, "Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ". În jurisprudența sa, Înalta Curte a reținut că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției europene), iar, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitară.

În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim-judecător al Convenției europene a Drepturilor Omului, are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (Cererea nr. 71525/01, &103, în M. Of. nr. 830/5.12.2007). Curtea de Justiție de la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului național, în calitate de prim judecător comunitar, a reținut că "este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune.

Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului, atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383 din 06 și C - 385/06).

Raportându-se așadar la Convenția europeană a Drepturilor Omului, la practica Curții Europene a Drepturilor Omului (blocul de convenționalitate) precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, Înalta Curte a reținut că dispozițiile din Legea contenciosului administrativ care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare, a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului, trebuie înlăturate.

În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile menționate anterior din Legea contenciosului administrativ ar încălca astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii europene, prin prisma atingerii aduse "principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României, &39).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității raporturilor juridice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, & 62, în M. Of. nr. 414/31.08.2000), în opinia separată la această hotărâre precizându-se că "posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată (...) trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție", garantat de art. 6 din Convenție. Actul administrativ cu caracter individual, necontestat prin mijloacele prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, este similar, în privința efectelor produse, cu o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Prin urmare, ca efect al înlăturării textului incompatibil cu prevederile Convenției europene a Drepturilor Omului, instanța de judecată nu interferează și nu neagă hotărârile Curții Constituționale, întrucât verificarea compatibilității acestor norme în sensul celor expuse este atributul exclusiv al judecătorului național. Ca o consecință a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția europeană a Drepturilor Omului precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de V.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de V.V. împotriva Sentinței civile nr. 2133 din 25 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2014. Procesat de GGC - NN