ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1397/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2008, pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, reclamantul G.M.A. i-a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, B-dul Primăverii, compus din teren în suprafață de 280 mp. La data de 19 septembrie 2008 pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, cu motivarea că potrivit art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 titularul dreptului de proprietate este Statul Român, imobilul fiind naționalizat, Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat fiind doar administrator al bunului.

La aceeași dată pârâta a formulat și întâmpinare și cerere reconvențională. Prin întâmpinare pârâta Regia Autonoma Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, cu motivarea că prin contractul de cesiune încheiat între acesta și moștenitorii fostei proprietare reclamantul nu a dobândit dreptul de proprietate, acest titlu urmând a fi emis în baza Legii nr. 10/2001, precum și față de faptul că, din actele depuse de reclamant nu a rezultat că cesionarele sunt succesoarele fostei proprietare B.A. Aceeași pârâtă a invocat și excepția autorității de lucru judecat, în raport cu sentința civilă nr. 822 din 27 septembrie 2004, pronunțată în dosarul civil nr. 1173/2004, de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, prin care a fost respinsă în mod irevocabil acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor formulată de B.V., C.M.V.

și B.I.C. privind imobilul în litigiu. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, deoarece imobilul a fost expropriat ulterior anului 1989, măsura exproprierii fiind legală, întrucât proprietarii au primit despăgubiri, iar scopul exproprierii a fost atins, fiind construit obiectivul pentru care a fost luată măsura exproprierii. În ceea ce privește sentința civilă nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care s-a admis acțiunea în revendicare a imobilului în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, pârâta a arătat că nu îi este opozabilă, potrivit principiului relativității efectelor hotărârilor judecătorești.

Pe calea cererii reconvenționale, a solicitat instanței constatarea nulității absolute a contractului de cesiune autentificat sub nr. 636 din 10 martie 2008, deoarece nu sunt întrunite condițiile de valabilitate ale obiectului actului juridic, și anume cea generală potrivit căreia bunul trebuie să fie în circuitul civil, precum și cea specială privind calitatea de titular al dreptului transmis. Prin sentința civilă nr. 286 din 27 februarie 2009, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, a admis excepția puterii de lucru judecat și a respins, pe acest considerent, acțiunea formulată de reclamant.

Asupra excepției lipsei calității procesuale active prima instanță a reținut că reclamantul și-a întemeiat demersul juridic pe contractul de cesiune autentificat sub nr. 636 din 10 martie 2008, act care îi conferă „vocația de a solicita și de a obține restituirea în natură a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 280 mp. situat în București, fără număr, parcela 13 (.)". Cedenții au pretins că sunt îndreptățiți la restituirea imobilului în baza notificărilor nr. 834 din 14 februarie 2002 și nr. 462 din 12 februarie 2002, astfel încât reclamantul justifică un interes personal în promovarea acestei acțiuni, care i-ar putea aduce în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului, având o speranță legitimă și, în consecință și calitate procesuală activă.

Cu privire la excepția puterii de lucru judecat s-a reținut că, prin sentința civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost admisă acțiunea în revendicarea imobilului teren situat în București, fără număr, bl. 13, parcela 13, sector 1, Consiliul local al Municipiului București fiind obligat să lase numiților B.I. și B.V., în calitate de moștenitori ai numitei B.A., imobilul în deplină proprietate și posesie, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ. Această hotărâre a rămas irevocabilă prin respingerea apelului declarat de Municipiul București, prin decizia civilă nr. 1621/A din 29 iunie 1996, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, nerecurată.

De pe urma defunctului B.I., decedat Ia 18 martie 1999, au rămas ca moștenitori B.I.C. și C.M.V., astfel cum a rezultat din certificatul de moștenitor din 11 octombrie 2000 emis de Biroul Notarului Public „R.C." (fila 14 dosar fond). Prin sentința civilă nr. 822 din 27 septembrie 2004, Tribunalul București - Secția a IV a Civilă a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată de B.V., C.M.V. și B.I.C. împotriva Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, și această acțiune fiind întemeiată tot pe dispozițiile dreptului comun, respectiv dispozițiile art. 480 și 481 C. civ. Această hotărâre a rămas irevocabilă prin decizia nr. 279 din 17 februarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV a Civilă.

Prin prezenta acțiune, reclamantul, în calitate de succesor cu titlu particular în baza contractului de cesiune încheiat cu cedenții B.G.I., C.M.V. și G.M.A., a formulat o nouă acțiune în revendicare privind același bun imobil, tot în baza dispozițiilor dreptului comun. Cum cedenții sunt moștenitorii autorilor B.I. și B.V., iar B.I. și B.V. au obținut deja o hotărâre de restituire în natură împotriva persoanei juridice care îl deținea fără drept, respectiv Municipiul București (sentința civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București), aceștia nu mai au deschisă o nouă acțiune în justiție, care să tindă la același rezultat juridic, îndreptat împotriva altei persoane juridice reprezentând tot statul, întrucât foștii proprietari și-au valorificat deja dreptul împotriva statului.

Din actele depuse de Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, respectiv Hotărârea de Guvern nr. 60 din 21 ianuarie 2005 și anexa, prima instanță a reținut că terenul în litigiu se află în administrarea acestei regii și, implicit, în domeniul public al statului. Tribunalul a considerat că și în ipoteza în care s-ar accepta că nu este îndeplinită condiția privind tripla identitate cerută de art. 1201 C. civ. în privința identității părților, operează puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 822 din 27 septembrie 2004, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, fiind lipsit de relevanță faptul că acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă sub aspectul efectelor puterii de lucru judecat, în condițiile în care nici situația de fapt și nici cea de drept avute în vedere de către instanță la pronunțarea acestei hotărâri nu au fost modificate.

Tribunalul a reținut și decizia de îndrumare nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. și decizia nr. 1055/2008, pronunțată de Curtea Constituțională prin care a fost declarat ca fiind neconstituțional art. 47 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată și completată.

În ceea ce privește cererea de arătare a titularului dreptului, tribunalul a interpretat-o ca o simplă apărare, având în vedere că reclamantul a chemat în judecată încă de la sesizare atât Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, cât și Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, fiind atributul instanței de a analiza și a aprecia pârâtul care justifică în cauză calitate procesuală pasivă, în raport de obiectul pricinii, dar și de dispozițiile legale incidente, atât din dreptul comun cât și din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 22 alin. (1), având în vedere că cedenții au formulat și notificare. În ceea ce privește cererea reconvențională, întrucât nu a fost precizată în ceea ce privește cadrul procesual, iar cererea principală s-a aflat în stare de judecată, tribunalul a apreciat că nu are strânsă legătură cu pricina și a fost înaintată pe cale administrativă pentru a forma obiectul unui alt dosar.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul G.M.A., care a criticat greșita soluționare a cauzei pe temeiul excepției autorității de lucru judecat. Prin decizia nr. 184/A din 11 martie 2010, Curtea de Apel București — Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantului, a desființat sentința apelată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia nr. 2527 din 18 martie 2011, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că recursurile sunt fondate, întrucât instanța de apel nu a arătat în considerentele hotărârii motivele pentru care a concluzionat că excepția autorității de lucru judecat a fost reținută greșit de prima instanță, nemotivarea deciziei recurate făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs. În rejudecare, în temeiul contractelor de cesiune de drepturi litigioase autentificate sub nr. 2035 din 28 septembrie 2009 și nr. 372 din 02 martie 2012, la BNP R.I.D., instanța de apel a constatat transmisiunea calității procesuale active către D.M. Prin decizia nr. 170A din 12 aprilie 2012 a Curții de Apel București - Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant D.M.

împotriva sentinței civile nr. 286 din 27 februarie 2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, s-a desființat în parte sentința și s-a trimis cauza, spre continuarea judecății, aceleiași instanțe. Instanța de apel a menținut dispoziția din sentință referitoare la excepția lipsei calității procesuale active. În considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut următoarele: Raportându-se la cerințele prevăzute de art. 1201 C. civ.

în privința autorității de lucru judecat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la cauza Amurăriței împotriva României, instanța de apel a apreciat că soluția primei instanțe de judecată referitoare la incidența în cauză a autorității de lucru judecat a sentințelor civile nr. 10855 din 4 noiembrie 1994 și nr. 822 din 27 septembrie 2004 este incorectă, hotărârea apelată nerespectând dispozițiile art. 1201 C. civ.: În privința cauzei soluționate prin sentința civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă prin decizia civilă nr. 1621 din 29 iunie 1996 a Tribunalului București - Secția a IlI-a civilă, nerecurată, s-a constatat că nu este întrunită cerința identității de părți.

Astfel, în litigiul respectiv, calitatea de pârât a aparținut Consiliului Local al Municipiului București, iar în prezenta cauză au fost chemați în judecată pârâții Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Caracterul distinct al pârâților din cele două acțiuni este evident, în condițiile în care spre deosebire de Regie și Stat, care reprezintă persoane juridice, Consiliul local reprezenta, potrivit Legii nr. 69/1991 privind administrația publică locală (lege în vigoare la momentul introducerii respectivei acțiuni) și reprezintă și în prezent, doar o autoritate deliberativă.

Actele procesuale ale Consiliului Local al Municipiului București din cadrul litigiului anterior, în rândul cărora se înscrie și participarea plenară în calitate de pârât în dosar, cu ansamblul efectelor juridice specifice, ar putea reprezenta cel mult, actele Municipiului București, persoană juridică distinctă de Statul Român, în temeiul prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice și juridice. Dovada caracterului distinct rezultă și din impedimentul la executarea sentinței civile nr. 10855 din 4 noiembrie 1994, constând în aflarea imobilului în posesia, respectiv proprietatea unor terți față de pârâtul Consiliul Local al Municipiului București, în contradictoriu cu care s-a pronunțat această hotărâre.

Acest impediment a determinat, de altfel, necesitatea promovării unei noi cereri de către reclamanți, în contradictoriu cu respectivii terți (Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice), demers judiciar care altfel nu s-ar fi justificat. Obstacolul este menționat și în noul litigiu (din 2004) introdus: „reclamanții au revendicat terenul în cauză în anul 1994, iar cererea a fost admisă, fără a putea fi pusă în executare, întrucât s-a constatat că imobilul nu se află în administrarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului București, ci a altor instituții, respectiv Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat". Instanța de apel a mai reținut că sentința civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994 și-a pierdut puterea executorie în anul 2006, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a executării sale silite de 10 ani, reglementat de art. 405 alin. (1) teza finală C. proc.

civ. Acest fapt determină și pierderea puterii de lucru judecat a acestei sentințe în raport cu un nou litigiu similar (în acest sens, curtea de apel a făcut trimitere la o decizie de speță a înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dat o soluție similară, respectiv decizia civilă nr. 5264 din 16 iunie 2005 a Secției civile și de proprietate intelectuală). În privința cauzei soluționate prin sentința civilă nr. 822 din 27 septembrie 2004, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, definitivă prin decizia nr. 279 din 17 februarie 2005 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă, prin care s-a respins ca tardiv declarat apelul promovat, irevocabilă, curtea de apel a constatat că, deși este îndeplinită cerința triplei identități, de părți, obiect și cauză, nu este întrunită cerința soluționării fondului raportului juridic dedus judecății.

Instanța a reținut că se bucură de putere de lucru judecat numai hotărârea prin care acțiunea s-a judecat în fond, nu și atunci când a fost judecată în temeiul unei excepții procesuale, cum este cazul excepției de inadmisibilitate din speța prezentă dedusă judecății. Din nou curtea de apel a făcut referire la jurisprudența instanței supreme, care a reținut că: „atunci când prin prima hotărâre, acțiunea a fost respinsă pentru considerații procedurale, fără a se fi discutat temeinicia motivelor invocate de contestatoare, este evident că existența unei asemenea hotărâri nu poate constitui un impediment pentru introducerea unei noi acțiuni injustiție, din moment ce în primul proces, fondul raporturilor juridice dintre părți (.) nu a fost soluționat" (decizia civilă nr. 2289 din 6 octombrie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Comercială).

Reținând, totodată, că instanța de fond nu a pus în discuție și excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994, ci doar în raport de sentința din anul 2004, astfel cum în mod singular a fost invocată prin întâmpinarea intimatei Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, pentru ansamblul tuturor acestor considerente, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., constatând că instanța de fond a soluționat cauza în temeiul unei excepții procesuale greșit admise, Curtea a admis apelul formulat de apelantul-reclamant, a desființat în parte, sentința și a trimis cauza pentru continuarea judecății, aceleiași instanțe, menținând dispoziția referitoare la excepția lipsei calității procesuale active, care nu a fost contestată în calea de atac.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de ort. 301 C. proc. civ., pârâții Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. Recurenta pârâtă Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul nerespectării dispozițiilor art. 1201 C. civ. în ceea ce privește incidența autorității de lucru judecat a ambelor sentințe, respectiv, sentința civilă nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București și sentința civilă nr. 822/2004 a Tribunalului București.

În ceea ce privește sentința civilă nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, recurenta arată că există identitate de obiect și cauză, ambele litigii având ca obiect revendicarea aceluiași imobil, în scopul reintrării acestuia în patrimoniul reclamanților. Ambele cauze au aceleași părți, deoarece în primul litigiu Consiliul Local al Municipiului București stătea în proces pentru apărarea dreptului de proprietate publică a Statului Român, imobilul fiind proprietate publică a statului. De asemenea, este îndeplinită și cerința soluționării fondului cauzei. Instanța de apel a reținut greșit că sentința nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București și-a pierdut puterea executorie prin intervenirea prescripției executării silite.

Instanța nu face dovada că asupra prescripției nu a intervenit unul din cazurile ce suspendă cursul prescripției sau unul din cazurile de întrerupere a cursului prescripției reglementate de art. 405 1 și art. 405 2 C. proc. civ. Nicio normă legală nu face legătura între prescripția executării silite a unei hotărâri judecătorești și autoritatea sau puterea de lucru judecat a acelei hotărâri. Sunt reglementări distincte fără nici un fel de legătură juridică. Mai mult, art. 1201 C. civ. nu prevede posibilitatea ca autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre definitivă și irevocabilă să fie limitată sau pierdută în cazul intervenirii prescripției.

În ceea ce privește sentința civilă nr. 822/2004 a Tribunalului București, există, de asemenea, identitate de părți, obiect și cauză, iar faptul că litigiul s-a soluționat prin admiterea excepției inadmisibilității nu înlătură autoritatea de lucru judecat, deoarece excepția inadmisibilității nu este prevăzută ca excepție ca atare, ci este o apărare de fond, care rezultă din cercetarea fondului. Recurenta mai arată că imobilul se află în proprietatea statului și în administrarea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" în baza H.G. nr. 1217/1990, a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 34/1974, este inclus în incinta Palatului Primăverii și are destinație specială în scopul asigurării serviciilor publice de interes național, de reprezentare și protocol.

Recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a invocat motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. După o reiterare amănunțită a istoricului prezentei cauze, recurentul pârât, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., a arătat că „instanța de apel s-a aflat într-o gravă eroare atunci când a reținut în considerentele deciziei care face obiectul prezentului recurs că instanța de fond nu a pus în discuție și excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 10855 din 04 noiembrie 1994, ci doar în raport de sentința din anul 2004". Același recurent solicită instanței de recurs să constate că tribunalul a admis excepția autorității de lucru judecat analizând temeinicia acesteia atât prin prisma sentinței civile nr. 822 din 27 septembrie 2004, cât și prin cea a sentinței nr. 10855 din 04 noiembrie 1994. În continuarea motivării recursului, recurentul redă amănunțit argumentele primei instanțe reținute în admiterea excepției autorității de lucru judecat.

Recurentul mai susține că în mod corect instanța de fond a reținut ca fiind aplicabile dispozițiile art. 1201 C. civ. În cauză este întrunită identitatea de părți, obiect și cauză. În ceea ce privește identitatea de părți, recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București dezvoltă argumente privitoare la calitatea cesionarului G.M.A., iar ulterior, a succesorului său în drepturi, D.M., de a sta în proces, ca urmare a dobândirii vocației de a solicita restituirea imobilului, fapt ce atrage opozabilitatea față de aceștia a sentințelor civile nr. 822 din 27 septembrie 2004 și nr. 10855 din 04 noiembrie 1994. Recurentul mai susține că, întrucât cedenții sunt moștenitorii fostei proprietare B.A., iar B.I.

și B.V. au obținut deja o hotărâre de restituire împotriva persoanei juridice care deținea imobilul fără drept, respectiv Municipiul București, cedenții nu mai au deschisă o nouă acțiune injustiție care să tindă la același rezultat, întrucât foștii proprietari și-au valorificat deja dreptul împotriva statului. Față de aceste argumente și față de identitatea de părți, obiect și cauză între sentința civilă nr. 822/2004 și prezenta cauză, recurentul consideră că în mod corect prima instanță a admis excepția. Mai arată același recurent că în mod greșit a reținut instanța de apel că se bucură de autoritate de lucru judecat doar hotărârea prin care acțiunea s-a judecat în fond, fiind corect raționamentul primei instanțe, care a reținut că este irelevant faptul că acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât nici situația de fapt și nici de drept avute în vedere de către instanță la pronunțarea acestei hotărâri nu au fost modificate.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenți înalta Curte reține următoarele: În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București susține că instanța de apel s-a aflat într-o gravă eroare atunci când a reținut în considerentele deciziei care face obiectul prezentului recurs că instanța de fond nu a pus în discuție și excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 10855 din 04 noiembrie 1994. În continuare, recurentul arată că tribunalul a admis excepția autorității de lucru judecat analizând temeinicia acesteia atât prin prisma sentinței civile nr. 822 din 27 septembrie 2004, cât și prin cea a sentinței nr. 10855 din 04 noiembrie 1994. În primul rând, o astfel de critică nu se încadrează în motivul de recurs invocat, care vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de străine de natura pricinii (situație care nu se regăsește în speță).

Această critică poate fi încadrată cel mult în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dacă apreciem că s-ar contesta greșita reținere de către instanța de apel a motivului de nelegalitate datorat pronunțării de către prima instanță asupra unei excepții care nu fusese pusă în discuție. În al doilea rând, înalta Curte constată că recurentul face confuzie între motivul de nelegalitate reținut de instanța de apel, respectiv nepunerea în discuție de către prima instanță a excepției autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 10855/1994 (ceea ce a determinat încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității) și pronunțarea primei instanțe asupra acestei excepții, în condițiile în care ea nu fusese pusă în discuție.

Faptul că „tribunalul a admis excepția autorității de lucru judecat analizând temeinicia acesteia atât prin prisma sentinței civile nr. 822 din 27 septembrie 2004, cât și prin cea a sentinței nr. 10855 din 04 noiembrie 1994", astfel cum susține recurentul, nu înlătură constatarea instanței de apel referitoare la nepunerea în discuție a excepției cu privire la una dintre cele două hotărâri judecătorești. Ceea ce s-a imputat primei instanțe a fost tocmai faptul că s-a pronunțat cu privire la autoritatea de lucru judecat vizând ambele sentințe, deși excepția fusese pusă în discuție doar cu privire la una dintre acestea.

În al treilea rând, acest aspect este lipsit de importanță în această fază procesuală, de vreme ce instanța de apel a analizat ea însăși condițiile autorității de lucru judecat din perspectiva ambelor hotărâri, urmând a fi examinate în continuare susținerile comune ambilor recurenți cu privire la modul de aplicare a dispozițiilor legale în această materie. În acest sens, se constantă că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 1201 C. civ., reținând că nu sunt întrunite cerințele incidenței autorității de lucru judecat a sentințelor nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București și nr. 822/2004 a Tribunalului București.

Cu privire la sentința civilă nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, s-a constatat că nu este întrunită cerința identității de părți, deoarece în litigiul respectiv, calitatea de pârât a aparținut Consiliului Local al Municipiului București, iar în prezenta cauză au fost chemați în judecată pârâții Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Instanța de apel a reținut că în litigiul anterior Consiliul Local al Municipiului București nu a putut avea decât calitatea de reprezentant al Municipiului București, motivându-și această concluzie pe dispozițiile art. 120 din Constituția României din 8 decembrie 1991, prin care au fost consacrate principiile autonomiei locale și al descentralizării serviciilor publice și pe dispozițiile cuprinse inițial în Legea nr. 69/1991, iar apoi în Legea nr. 215/2001, legi prin care aceste principii au fost dezvoltate.

Reținând că unitățile administrativ teritoriale (comunele, orașele și județele) au fost declarate persoane juridice de drept public, având un patrimoniu propriu și capacitate juridică deplină, iar consiliile locale sau județene, precum și primarii sau, după caz, președinții consiliilor județene funcționează ca autorități ale administrației publice locale, respectiv sunt doar organele persoanei juridice, structurile deliberative și executive prin care comuna, orașul sau județul participă în nume propriu la raporturile juridice de drept public sau privat, după caz, ca titular de drepturi și obligații proprii, instanța de apel a conchis în sensul că actele procesuale ale Consiliului Local al Municipiului București din cadrul litigiului anterior ar putea reprezenta cel mult, actele Municipiului București, persoană juridică distinctă de Statul Român, în temeiul prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice și juridice.

În prezentul recurs, recurenta pârâtă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat nu formulează critici argumentate din punct de vedere juridic cu privire la raționamentul instanței de apel și modul în care a aplicat și a interpretat dispozițiile constituționale și cele în materia organizării administrației publice locale. Singura susținere în recurs este aceea că, deși pârât era Consiliul Local al Municipiului București, acesta stătea în proces pentru apărarea dreptului de proprietate publică a Statului Român, deoarece imobilul revendicat era proprietatea publică a statului. Recurenta pârâtă nu arată care ar fi temeiul juridic al unei eventuale reprezentări a Statului Român de către Consiliul Local al Municipiului București.

Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Recurenta, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, nesocotește practic existența judecății anterioare, repunând în discuția instanței de recurs problema identității de părți, ca element al autorității de lucru judecat, fără vreo referire la motivele pe larg expuse de instanța de apel în fundamentarea soluției sale.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel, prin raportare la cele reținute de instanță în motivarea acestei hotărâri. De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire problema identității de părți între procesul anterior și cel pendinte. Argumentul că bunul nu era în proprietatea Municipiului București, invocat de recurentă, putea pune, eventual, problema calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului București în procesul anterior, însă nicidecum nu poate conferi acestei autorități locale aptitudinea de a reprezenta statul în proces.

Susținerile recurentului pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, referitoare la calitatea cedenților de succesori în drepturi ai moștenitorilor fostei proprietate, precum și opozabilitatea față de aceștia a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile anterioare, sunt străine de motivele reținute de instanța de apel în respingerea excepției autorității de lucru judecat. Astfel instanța de apel nu a reținut lipsa identității de părți în privința reclamanților, pentru a se justifica vreun interes al recurentului pârât de a face astfel de susțineri în recurs. Instanța de apel a reținut, în ceea ce privește sentința civilă nr. 10855 din 04 noiembrie 1994, că nu există identitate între pârâții chemați în judecată.

Acest aspect nu a fost criticat în vreun fel în recurs de către pârâtul Statul Român, iar afirmația generică în sensul că există identitate de părți, obiect și cauză, nu echivalează cu o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi supusă cenzurii instanței de recurs, în lipsa unor argumente juridice care să combată teza instanței de apel. Instanța de apel a mai reținut că sentința civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994 și-a pierdut puterea executorie în anul 2006, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a executării sale silite de 10 ani, reglementat de art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. Recurenta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat susține în motivarea recursului că: "Instanța nu face dovada că asupra prescripției nu a intervenit unul din cazurile ce suspendă cursul prescripției sau unul din cazurile de întrerupere a cursului prescripției reglementate de art. 405 1 și art. 405 2 C. proc.

civ." Întrucât înalta Curte nu poate identifica vreun temei de drept care ar putea conferi instanței de judecată rolul de "a face dovezi", se poate interpreta cel mult că recurenta a intenționat să impute instanței de apel faptul că nu a dat dovadă de rol activ pentru a imagina vreo cauză de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției executării silite. Or, nefiind vorba de motive sau excepții de ordine publică, invocarea unor asemenea cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției trebuia făcută de pârâți, pe cale de apărare, deoarece dreptul la apărare trebuie exercitat de partea interesată, iar rolul activ al judecătorului nu trebuie să conducă la încălcarea principiului disponibilității și a principiului egalității părților în procesul civil.

Lipsa unei reglementări exprese a raportului dintre prescripția executării silite a unei hotărâri judecătorești și puterea de lucru judecat, sau împrejurarea că art. 1201 C. civ. nu prevede posibilitatea ca autoritatea de lucru judecat să fie limitată sau pierdută în cazul intervenirii prescripției, nu înlătură posibilitatea analizării raportului dintre cele două atribute ale hotărârii judecătorești, executorialitatea și puterea de lucru judecat, care deși sunt diferite, sunt totuși interdependente și se influențează. Astfel, în cazul în care s-ar considera că puterea lucrului judecat persistă chiar și în situația în care hotărârea judecătorească nu mai poate fi adusă la îndeplinire pe cale silită ca efect al prescripției extinctive, s-ar ajunge la lipsirea creditorului de posibilitatea de a se prevala tocmai de acest efect important al hotărârii, respectiv autoritatea de lucru judecat, de vreme ce nu și-ar mai putea valorifica drepturile recunoscute.

Acest inconvenient este înlăturat în cazul în care se consideră că puterea lucrului judecat se pierde odată cu caracterul executoriu al hotărârii, deoarece astfel se dă posibilitatea creditorului, în măsura în care dreptul la acțiunea în realizare nu s-a prescris, să introducă o nouă cerere în vederea obținerii unui nou titlu executoriu și în cadrul căreia hotărârea anterioară să servească doar ca mijloc de probă. În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 822/2004 a Tribunalului București, înlăturată de instanța de apel cu motivarea că prin această sentință nu s-a soluționat fondul, recurenta pârâtă susține că admiterea excepției inadmisibilității nu înlătură autoritatea de lucru judecat, deoarece excepția inadmisibilității nu este prevăzută ca excepție ca atare, ci este o apărare de fond, care rezultă din cercetarea fondului.

Și recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București critică decizia din apel din această perspectivă. Nici această critică nu poate fi primită. Chiar dacă prin sentința menționată s-a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare cu motivarea că imobilul este supus dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ulterior acelei hotărâri a intervenit, ca element nou în ordinea juridică, decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, decizie care, la data pronunțării hotărârii primei instanțe în prezentul litigiu era publicată în M. Of. al României și, deci, era obligatorie pentru instanțe.

Unificând practica judiciară neunitară, prin această decizie, înalta Curte a stabilit că nu în toate situațiile existența Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În această ipoteză, înalta Curte a stabilit că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Având în vedere că aceste aspecte, care țin de fondul prezentului litigiu, nu au fost verificate în litigiul finalizat prin sentința civilă nr. 822/2004 a Tribunalului București, nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a acelei hotărâri. Susținerile recurentei Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", situate în partea finală a memoriului de recurs, referitoare la faptul că imobilul se află în proprietatea statului și în administrarea Regiei, că a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 34/1974 și că are destinație specială, reprezintă chestiuni de fapt ce urmează a fi avute în vedere de instanța de rejudecare. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., înalta Curte va respinge recursurile formulate de pârâți, ca nefondate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 170A din 12 aprilie 2012 a Curții de Apel București - Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2013.