ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1397/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1397/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 30 mai 2008, pe rolul Tribunalului București -

Secția a IV-a civilă,

reclamantul

G.M.A. i-a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat, solicitând să fie obligați pârâții să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, B-dul

Primăverii, compus din teren în suprafață de 280 mp.

La data

de 19 septembrie 2008 pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, cu

motivarea că potrivit art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 titularul

dreptului de proprietate este Statul Român, imobilul fiind naționalizat, Regia

Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat fiind doar

administrator al bunului.

La

aceeași dată pârâta a formulat și întâmpinare și cerere reconvențională.

Prin

întâmpinare pârâta Regia Autonoma Administrația Patrimoniului Protocolului de

Stat a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, cu

motivarea că prin contractul de cesiune încheiat între acesta și moștenitorii

fostei proprietare reclamantul nu a dobândit dreptul de proprietate, acest

titlu urmând a fi emis în baza Legii nr. 10/2001, precum și față de faptul că,

din actele depuse de reclamant nu a rezultat că cesionarele sunt succesoarele

fostei proprietare B.A.

Aceeași

pârâtă a invocat și excepția autorității de lucru judecat, în raport cu

sentința civilă nr. 822 din 27 septembrie 2004, pronunțată în dosarul civil nr.

1173/2004, de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, prin care a fost

respinsă în mod irevocabil acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor

formulată de B.V., C.M.V. și B.I.C. privind imobilul în litigiu.

Pe

fond, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, deoarece imobilul a

fost expropriat ulterior anului 1989, măsura exproprierii fiind legală,

întrucât proprietarii au primit despăgubiri, iar scopul exproprierii a fost

atins, fiind construit obiectivul pentru care a fost luată măsura exproprierii.

În ceea

ce privește sentința civilă nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1

București, prin care s-a admis acțiunea în revendicare a imobilului în contradictoriu

cu Consiliul General al Municipiului București, pârâta a arătat că nu îi este

opozabilă, potrivit principiului relativității efectelor hotărârilor

judecătorești.

Pe

calea cererii reconvenționale, a solicitat instanței constatarea nulității

absolute a contractului de cesiune autentificat sub nr. 636 din 10 martie 2008,

deoarece nu sunt

întrunite condițiile de valabilitate ale obiectului actului juridic, și anume

cea generală potrivit căreia bunul trebuie să fie în circuitul civil, precum și

cea specială privind calitatea de titular al dreptului transmis.

Prin

sentința civilă nr. 286 din 27 februarie 2009, Tribunalul București

- Secția a IV-a civilă a respins

excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, a admis excepția

puterii de lucru judecat și a respins, pe acest considerent, acțiunea formulată

de reclamant.

Asupra

excepției lipsei calității procesuale active prima instanță a reținut că

reclamantul și-a întemeiat demersul juridic pe contractul de cesiune

autentificat sub nr. 636 din 10 martie 2008, act care îi conferă „vocația de a

solicita și de a obține restituirea în natură a dreptului de proprietate asupra

terenului în suprafață de 280 mp. situat în București, fără număr, parcela 13 (.)".

Cedenții au pretins că sunt îndreptățiți la restituirea imobilului în baza

notificărilor nr. 834 din 14 februarie 2002 și nr. 462 din 12 februarie 2002,

astfel încât reclamantul justifică un interes personal în promovarea acestei

acțiuni, care i-ar putea aduce în patrimoniu dreptul de proprietate asupra

imobilului, având o speranță legitimă și, în consecință și calitate procesuală

activă.

Cu

privire la excepția puterii de lucru judecat s-a reținut că, prin sentința

civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1

București, a fost admisă acțiunea în revendicarea imobilului teren situat în

București, fără număr, bl. 13, parcela 13, sector 1, Consiliul local al

Municipiului București fiind obligat să lase numiților B.I. și B.V., în

calitate de moștenitori ai numitei B.A., imobilul în deplină proprietate și

posesie, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.

Această

hotărâre a rămas irevocabilă prin respingerea apelului declarat de Municipiul

București, prin decizia civilă nr. 1621/A din 29 iunie 1996, pronunțată de

Tribunalul București - Secția a III a Civilă, nerecurată.

De pe

urma defunctului B.I., decedat Ia 18 martie 1999, au rămas ca moștenitori B.I.C.

și C.M.V., astfel cum a rezultat din certificatul de moștenitor din 11

octombrie 2000 emis de Biroul Notarului Public „R.C." (fila 14 dosar

fond).

Prin sentința

civilă nr. 822 din 27 septembrie 2004, Tribunalul București - Secția a IV a

Civilă a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată de B.V., C.M.V.

și B.I.C. împotriva Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de

Stat și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, și această acțiune fiind

întemeiată tot pe dispozițiile dreptului comun, respectiv dispozițiile art. 480

și 481 C. civ.

Această

hotărâre a rămas irevocabilă prin decizia nr. 279 din 17 februarie 2005,

pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV a Civilă.

Prin

prezenta acțiune, reclamantul, în calitate de succesor cu titlu particular în

baza contractului de cesiune încheiat cu cedenții B.G.I., C.M.V. și G.M.A., a

formulat o nouă acțiune în revendicare privind același bun imobil, tot în baza

dispozițiilor dreptului comun.

Cum

cedenții sunt moștenitorii autorilor B.I. și B.V., iar B.I. și B.V. au obținut

deja o hotărâre de restituire în natură împotriva persoanei juridice care îl

deținea fără drept, respectiv Municipiul București (sentința civilă nr. 10855

din 4 noiembrie 1994, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București),

aceștia nu mai au deschisă o nouă acțiune în justiție, care să tindă la același

rezultat juridic, îndreptat împotriva altei persoane juridice reprezentând tot

statul, întrucât foștii proprietari și-au valorificat deja dreptul împotriva

statului.

Din

actele depuse de Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de

Stat, respectiv Hotărârea de Guvern nr. 60 din 21 ianuarie 2005 și anexa, prima

instanță a reținut că terenul în litigiu se află în administrarea acestei regii

și, implicit, în domeniul public al statului.

Tribunalul

a considerat că și în ipoteza în care s-ar accepta că nu este îndeplinită

condiția privind tripla identitate cerută de art. 1201 C. civ. în privința

identității părților, operează puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 822

din 27 septembrie 2004, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a

Civilă, fiind lipsit de relevanță faptul că acțiunea a fost respinsă ca

inadmisibilă sub aspectul efectelor puterii de lucru judecat, în condițiile în

care nici situația de fapt și nici cea de drept avute în vedere de către

instanță la pronunțarea acestei hotărâri nu au fost modificate.

Tribunalul a

reținut și decizia de îndrumare nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul

legii de către înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe

potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. și decizia nr. 1055/2008, pronunțată

de Curtea Constituțională prin care a fost declarat ca fiind neconstituțional art.

47 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată și completată.

În ceea

ce privește cererea de arătare a titularului dreptului, tribunalul a

interpretat-o ca o simplă apărare, având în vedere că reclamantul a chemat în

judecată încă de la sesizare atât Regia Autonomă Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat, cât și Statul Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, fiind atributul instanței de a analiza și a aprecia pârâtul care

justifică în cauză calitate procesuală pasivă, în raport de obiectul pricinii,

dar și de dispozițiile legale incidente, atât din dreptul comun cât și din

Legea nr. 10/2001, respectiv art. 22 alin. (1), având în vedere că cedenții au

formulat și notificare.

În ceea

ce privește cererea reconvențională, întrucât nu a fost precizată în ceea ce

privește cadrul procesual, iar cererea principală s-a aflat în stare de

judecată, tribunalul a apreciat că nu are strânsă legătură cu pricina și a fost

înaintată pe cale administrativă pentru a forma obiectul unui alt dosar.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamantul G.M.A., care a criticat greșita

soluționare a cauzei pe temeiul excepției autorității de lucru judecat.

Prin

decizia nr. 184/A din 11 martie 2010, Curtea de Apel București

— Secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantului, a desființat

sentința apelată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs pârâții Regia Autonomă Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin

decizia nr. 2527 din 18 martie 2011, înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursurile,

a

casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de

apel.

Pentru

a decide astfel, instanța de recurs a reținut că recursurile sunt fondate,

întrucât instanța de apel nu a arătat în considerentele hotărârii motivele

pentru care a concluzionat că excepția autorității de lucru judecat a fost

reținută greșit de prima instanță, nemotivarea deciziei recurate făcând

imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs.

În rejudecare, în temeiul

contractelor de cesiune de drepturi litigioase autentificate sub nr. 2035 din 28

septembrie 2009 și nr. 372 din 02 martie 2012, la BNP R.I.D., instanța de apel

a constatat transmisiunea calității procesuale active către D.M.

Prin

decizia nr. 170A din 12 aprilie 2012 a Curții de Apel București

- Secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant D.M.

împotriva sentinței civile nr. 286 din 27 februarie 2009, pronunțate de

Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, s-a desființat în parte sentința

și s-a trimis cauza, spre continuarea judecății, aceleiași instanțe. Instanța

de apel a menținut dispoziția din sentință referitoare la excepția lipsei

calității procesuale active.

În

considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut următoarele:

Raportându-se

la cerințele prevăzute de art. 1201 C. civ. în privința autorității de lucru

judecat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire

la cauza Amurăriței împotriva României, instanța de apel a apreciat că soluția

primei instanțe de judecată referitoare la incidența în cauză a autorității de

lucru judecat a sentințelor civile nr. 10855 din 4 noiembrie 1994 și nr. 822

din 27 septembrie 2004 este incorectă, hotărârea apelată nerespectând

dispozițiile art. 1201 C. civ.:

În

privința cauzei soluționate prin sentința civilă nr. 10855 din 4 noiembrie

1994, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă prin decizia

civilă nr. 1621 din 29 iunie 1996 a Tribunalului București - Secția a IlI-a

civilă, nerecurată, s-a constatat că nu este întrunită cerința identității de

părți.

Astfel,

în litigiul respectiv, calitatea de pârât a aparținut Consiliului Local al

Municipiului București, iar în prezenta cauză au fost chemați în judecată

pârâții Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Caracterul

distinct al pârâților din cele două acțiuni este evident, în condițiile în care

spre deosebire de Regie și Stat, care reprezintă persoane juridice, Consiliul

local reprezenta, potrivit Legii nr. 69/1991 privind administrația publică

locală (lege în vigoare la momentul introducerii respectivei acțiuni) și

reprezintă și în prezent, doar o autoritate deliberativă.

Actele

procesuale ale Consiliului Local al Municipiului București din cadrul litigiului

anterior, în rândul cărora se înscrie și participarea plenară în calitate de

pârât în dosar, cu ansamblul efectelor juridice specifice, ar putea reprezenta

cel mult, actele Municipiului București, persoană juridică distinctă de Statul

Român, în temeiul prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 referitor la

persoanele fizice și juridice.

Dovada

caracterului distinct rezultă și din impedimentul la executarea sentinței

civile nr. 10855 din 4 noiembrie 1994, constând în aflarea imobilului în

posesia, respectiv proprietatea unor terți față de pârâtul Consiliul Local al

Municipiului București, în contradictoriu cu care s-a pronunțat această

hotărâre.

Acest

impediment a determinat, de altfel, necesitatea promovării unei noi cereri de

către reclamanți, în contradictoriu cu respectivii terți (Regia Autonomă

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice), demers judiciar care altfel nu s-ar fi

justificat. Obstacolul este menționat și în noul litigiu (din 2004) introdus:

„reclamanții au revendicat terenul în cauză în anul 1994, iar cererea a fost

admisă, fără a putea fi pusă în executare, întrucât s-a constatat că imobilul

nu se află în administrarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului

București, ci a altor instituții, respectiv Regia Autonomă Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat".

Instanța

de apel a mai reținut că sentința civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994 și-a

pierdut puterea executorie în anul 2006, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție

a executării sale silite de 10 ani, reglementat de art. 405 alin. (1) teza

finală C. proc. civ.

Acest

fapt determină și pierderea puterii de lucru judecat a acestei sentințe în

raport cu un nou litigiu similar (în acest sens, curtea de apel a făcut

trimitere la o decizie de speță a înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

care s-a dat o soluție similară, respectiv decizia civilă nr. 5264 din 16 iunie

2005 a Secției civile și de proprietate intelectuală).

În

privința cauzei soluționate prin sentința civilă nr. 822 din 27 septembrie

2004, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, definitivă

prin decizia nr. 279 din 17 februarie 2005 a Curții de Apel București - Secția

a IV-a civilă, prin care s-a respins ca tardiv declarat apelul promovat,

irevocabilă, curtea de apel a constatat că, deși este îndeplinită cerința

triplei identități, de părți, obiect și cauză, nu este întrunită cerința

soluționării fondului raportului juridic dedus judecății.

Instanța

a reținut că se bucură de putere de lucru judecat numai hotărârea prin care

acțiunea s-a judecat în fond, nu și atunci când a fost judecată în temeiul unei

excepții procesuale, cum este cazul excepției de inadmisibilitate din speța

prezentă dedusă judecății.

Din nou

curtea de apel a făcut referire la jurisprudența instanței supreme, care a

reținut că: „atunci când prin prima hotărâre, acțiunea a fost respinsă pentru

considerații procedurale, fără a se fi discutat temeinicia motivelor invocate

de contestatoare, este evident că existența unei asemenea hotărâri nu poate

constitui un impediment pentru introducerea unei noi acțiuni injustiție, din

moment ce în primul proces, fondul raporturilor juridice dintre părți (.) nu a

fost soluționat" (decizia civilă nr. 2289 din 6 octombrie 2009 a înaltei

Curți de Casație și Justiție - Secția Comercială).

Reținând,

totodată, că instanța de fond nu a pus în discuție și excepția autorității de

lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994, ci

doar în raport de sentința din anul 2004, astfel cum în mod singular a fost

invocată prin întâmpinarea intimatei Regia Autonomă Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat, pentru ansamblul tuturor acestor considerente, în temeiul

art. 297 alin. (1) C. proc. civ., constatând că instanța de fond a soluționat

cauza în temeiul unei excepții procesuale greșit admise, Curtea a admis apelul

formulat de apelantul-reclamant, a desființat în parte, sentința și a trimis

cauza pentru continuarea judecății, aceleiași instanțe, menținând dispoziția referitoare

la excepția lipsei calității procesuale active, care nu a fost contestată în

calea de atac.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de ort. 301 C. proc.

civ., pârâții Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de

Stat" și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Recurenta

pârâtă Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" a

invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub

aspectul nerespectării dispozițiilor art. 1201 C. civ. în ceea ce privește

incidența autorității de lucru judecat a ambelor sentințe, respectiv, sentința

civilă nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București și sentința civilă nr.

822/2004 a Tribunalului București.

În ceea

ce privește sentința civilă nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1

București, recurenta arată că există identitate de obiect și cauză, ambele

litigii având ca obiect revendicarea aceluiași imobil, în scopul reintrării

acestuia în patrimoniul reclamanților. Ambele cauze au aceleași părți, deoarece

în primul litigiu Consiliul Local al Municipiului București stătea în proces

pentru apărarea dreptului de proprietate publică a Statului Român, imobilul

fiind proprietate publică a statului. De asemenea, este îndeplinită și cerința

soluționării fondului cauzei.

Instanța

de apel a reținut greșit că sentința nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1

București și-a pierdut puterea executorie prin intervenirea prescripției

executării silite. Instanța nu face dovada că asupra prescripției nu a

intervenit unul din cazurile ce suspendă cursul prescripției sau unul din

cazurile de întrerupere a cursului prescripției reglementate de art. 405

1

și art. 405

2

C. proc. civ. Nicio normă legală nu face legătura între

prescripția executării silite a unei hotărâri judecătorești și autoritatea sau

puterea de lucru judecat a acelei hotărâri. Sunt reglementări distincte fără

nici un fel de legătură juridică. Mai mult, art. 1201 C. civ. nu prevede

posibilitatea ca autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre

definitivă și irevocabilă să fie limitată sau pierdută în cazul intervenirii

prescripției.

În ceea

ce privește sentința civilă nr. 822/2004 a Tribunalului București, există, de

asemenea, identitate de părți, obiect și cauză, iar faptul că litigiul s-a

soluționat prin admiterea excepției inadmisibilității nu înlătură autoritatea

de lucru judecat, deoarece excepția inadmisibilității nu este prevăzută ca

excepție ca atare, ci este o apărare de fond, care rezultă din cercetarea

fondului.

Recurenta

mai arată că imobilul se află în proprietatea statului și în administrarea

Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" în baza

H.G. nr. 1217/1990, a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 34/1974, este

inclus în incinta Palatului Primăverii și are destinație specială în scopul

asigurării serviciilor publice de interes național, de reprezentare și

protocol.

Recurentul

pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a invocat motivele de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

După o

reiterare amănunțită a istoricului prezentei cauze, recurentul pârât, în

dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a

arătat că „instanța de apel s-a aflat într-o gravă eroare atunci când a reținut

în considerentele deciziei care face obiectul prezentului recurs că instanța de

fond nu a pus în discuție și excepția autorității de lucru judecat în raport de

sentința civilă nr. 10855 din 04 noiembrie 1994, ci doar în raport de sentința

din anul 2004". Același recurent solicită instanței de recurs să constate

că tribunalul a admis excepția autorității de lucru judecat analizând

temeinicia acesteia atât prin prisma sentinței civile nr. 822 din 27 septembrie

2004, cât și prin cea a sentinței nr. 10855 din 04 noiembrie 1994.

În

continuarea motivării recursului, recurentul redă amănunțit argumentele primei

instanțe reținute în admiterea excepției autorității de lucru judecat.

Recurentul

mai susține că în mod corect instanța de fond a reținut ca fiind aplicabile

dispozițiile art. 1201 C. civ. În cauză este întrunită identitatea de părți,

obiect și cauză.

În ceea

ce privește identitatea de părți, recurentul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București dezvoltă argumente privitoare la calitatea cesionarului

G.M.A., iar ulterior, a succesorului său în drepturi, D.M., de a sta în proces,

ca urmare a dobândirii vocației de a solicita restituirea imobilului, fapt ce

atrage opozabilitatea față de aceștia a sentințelor civile nr. 822 din 27

septembrie 2004 și nr. 10855 din 04 noiembrie 1994.

Recurentul mai

susține că, întrucât cedenții sunt moștenitorii fostei proprietare B.A., iar B.I.

și B.V. au obținut deja o hotărâre de restituire împotriva persoanei juridice

care deținea imobilul fără drept, respectiv Municipiul București, cedenții nu

mai au deschisă o nouă acțiune injustiție care să tindă la același rezultat,

întrucât foștii proprietari și-au valorificat deja dreptul împotriva statului.

Față de

aceste argumente și față de identitatea de părți, obiect și cauză între

sentința civilă nr. 822/2004 și prezenta cauză, recurentul consideră că în mod

corect prima instanță a admis excepția.

Mai

arată același recurent că în mod greșit a reținut instanța de apel că se bucură

de autoritate de lucru judecat doar hotărârea prin care acțiunea s-a judecat în

fond, fiind corect raționamentul primei instanțe, care a reținut că este

irelevant faptul că acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât nici

situația de fapt și nici de drept avute în vedere de către instanță la

pronunțarea acestei hotărâri nu au fost modificate.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenți înalta

Curte reține următoarele:

În

cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurentul

pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București susține că instanța de

apel s-a aflat într-o gravă eroare atunci când a reținut în considerentele

deciziei care face obiectul prezentului recurs că instanța de fond nu a pus în

discuție și excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr.

10855 din 04 noiembrie 1994. În continuare, recurentul arată că tribunalul a

admis excepția autorității de lucru judecat analizând temeinicia acesteia atât

prin prisma sentinței civile nr. 822 din 27 septembrie 2004, cât și prin cea a

sentinței nr. 10855 din 04 noiembrie 1994.

În primul

rând, o astfel de critică nu se încadrează în motivul de recurs invocat, care

vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină,

sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de străine de natura

pricinii (situație care nu se regăsește în speță). Această critică poate fi

încadrată cel mult în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dacă apreciem

că s-ar contesta greșita reținere de către instanța de apel a motivului de

nelegalitate datorat pronunțării de către prima instanță asupra unei excepții

care nu fusese pusă în discuție.

În al

doilea rând, înalta Curte constată că recurentul face confuzie între motivul de

nelegalitate reținut de instanța de apel, respectiv nepunerea în discuție de

către prima instanță a excepției autorității de lucru judecat în raport de

sentința civilă nr. 10855/1994 (ceea ce a determinat încălcarea dreptului la

apărare și a principiului contradictorialității) și pronunțarea primei instanțe

asupra acestei excepții, în condițiile în care ea nu fusese pusă în discuție.

Faptul că „tribunalul a admis excepția autorității de lucru judecat analizând

temeinicia acesteia atât prin prisma sentinței civile nr. 822 din 27 septembrie

2004, cât și prin cea a sentinței nr. 10855 din 04 noiembrie 1994", astfel

cum susține recurentul, nu înlătură constatarea instanței de apel referitoare

la nepunerea în discuție a excepției cu privire la una dintre cele două

hotărâri judecătorești. Ceea ce s-a imputat primei instanțe a fost tocmai

faptul că s-a pronunțat cu privire la autoritatea de lucru judecat vizând

ambele sentințe, deși excepția fusese pusă în discuție doar cu privire la una

dintre acestea.

În al

treilea rând, acest aspect este lipsit de importanță în această fază

procesuală, de vreme ce instanța de apel a analizat ea însăși condițiile

autorității de lucru judecat din perspectiva ambelor hotărâri, urmând a fi

examinate în continuare susținerile comune ambilor recurenți cu privire la

modul de aplicare a dispozițiilor legale în această materie.

În

acest sens, se constantă că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art.

1201 C. civ., reținând că nu sunt întrunite cerințele incidenței autorității de

lucru judecat a sentințelor nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1

București și nr. 822/2004 a Tribunalului București.

Cu

privire la sentința civilă nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București,

s-a constatat că nu este întrunită cerința identității de părți, deoarece în

litigiul respectiv, calitatea de pârât a aparținut Consiliului Local al

Municipiului București, iar în prezenta cauză au fost chemați în judecată

pârâții Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de

apel a reținut că în litigiul anterior Consiliul Local al Municipiului

București nu a putut avea decât calitatea de reprezentant al Municipiului București,

motivându-și această concluzie pe dispozițiile art. 120 din Constituția

României din 8 decembrie 1991, prin care au fost consacrate principiile

autonomiei locale și al descentralizării serviciilor publice și pe dispozițiile

cuprinse inițial în Legea nr. 69/1991, iar apoi în Legea nr. 215/2001, legi

prin care aceste principii au fost dezvoltate.

Reținând

că unitățile administrativ teritoriale (comunele, orașele și județele) au fost

declarate persoane juridice de drept public, având un patrimoniu propriu și

capacitate juridică deplină, iar consiliile locale sau județene, precum și

primarii sau, după caz, președinții consiliilor

județene funcționează ca autorități

ale administrației publice locale,

respectiv sunt doar organele persoanei juridice, structurile

deliberative

și executive

prin care comuna, orașul sau județul participă în nume

propriu la raporturile juridice de drept public sau privat, după caz,

ca

titular de drepturi și obligații

proprii, instanța de apel a conchis în sensul

că actele procesuale ale Consiliului Local al Municipiului București din

cadrul litigiului anterior ar putea reprezenta cel mult, actele Municipiului

București, persoană juridică distinctă de Statul

Român, în temeiul

prevederilor art. 25

din Decretul nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice

și juridice.

În

prezentul recurs, recurenta pârâtă Regia Autonomă

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat nu formulează critici

argumentate

din punct de vedere juridic cu privire la raționamentul

instanței de apel și modul în care a aplicat și a interpretat

dispozițiile

constituționale și cele în materia organizării

administrației publice locale.

Singura susținere în recurs este aceea că, deși pârât era

Consiliul

Local al Municipiului București, acesta stătea în proces pentru

apărarea dreptului de proprietate publică a Statului Român, deoarece imobilul

revendicat era proprietatea publică a statului. Recurenta pârâtă nu arată

care ar fi

temeiul juridic al unei eventuale reprezentări a Statului Român

de către Consiliul Local al

Municipiului București.

Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce

la casarea

sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă,

pe de o parte, indicarea

motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

iar pe de altă parte,

dezvoltarea acestuia,

în sensul formulării de critici privind modul de

judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Recurenta, fără să combată în vreun fel argumentele

instanței de

apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs,

nesocotește

practic existența judecății anterioare, repunând în discuția

instanței de

recurs problema identității de părți, ca element al autorității

de lucru judecat,

fără vreo referire la motivele pe larg expuse de instanța

de apel în fundamentarea soluției

sale.

Or, în calea

extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce

constituie obiect al judecății fiind

legalitatea

hotărârii pronunțată în apel, prin raportare la cele reținute de

instanță

în motivarea acestei hotărâri.

De

aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C.

proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte

argumente

prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este

eronat și nelegal raționamentul

instanței de apel, cu referire problema identității de părți între procesul

anterior și cel pendinte.

Argumentul

că bunul nu era în proprietatea Municipiului București, invocat de recurentă,

putea pune, eventual, problema calității procesuale pasive a pârâtului

Consiliul Local al Municipiului București în procesul anterior, însă nicidecum

nu poate conferi acestei autorități locale aptitudinea de a reprezenta statul

în proces.

Susținerile

recurentului pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București,

referitoare la calitatea cedenților de succesori în drepturi ai moștenitorilor

fostei proprietate, precum și opozabilitatea față de aceștia a hotărârilor

judecătorești pronunțate în litigiile anterioare, sunt străine de motivele

reținute de instanța de apel în respingerea excepției autorității de lucru

judecat.

Astfel

instanța de apel nu a reținut lipsa identității de părți în privința

reclamanților, pentru a se justifica vreun interes al recurentului pârât de a

face astfel de susțineri în recurs. Instanța de apel a reținut, în ceea ce

privește sentința civilă nr. 10855 din 04 noiembrie 1994, că nu există

identitate între pârâții chemați în judecată. Acest aspect nu a fost criticat

în vreun fel în recurs de către pârâtul Statul Român, iar afirmația generică în

sensul că există identitate de părți, obiect și cauză, nu echivalează cu o

critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi supusă cenzurii instanței de

recurs, în lipsa unor argumente juridice care să combată teza instanței de

apel.

Instanța

de apel a mai reținut că sentința civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994 și-a

pierdut puterea executorie în anul 2006, ca urmare a împlinirii termenului de

prescripție a executării sale silite de 10 ani, reglementat de art. 405 alin. (1)

teza finală C. proc. civ.

Recurenta

Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat susține în

motivarea recursului că: "Instanța nu face dovada că asupra prescripției

nu a intervenit unul din cazurile ce suspendă cursul prescripției sau unul din

cazurile de întrerupere a cursului prescripției reglementate de art. 405

1

și art. 405

2

C. proc. civ."

Întrucât

înalta Curte nu poate identifica vreun temei de drept care ar putea conferi

instanței de judecată rolul de "a face dovezi", se poate interpreta

cel mult că recurenta a intenționat să impute instanței de apel faptul că nu a

dat dovadă de rol activ pentru a imagina vreo cauză de suspendare sau

întrerupere a cursului prescripției executării silite. Or, nefiind vorba de

motive sau excepții de ordine publică, invocarea unor asemenea cauze de

suspendare sau întrerupere a cursului prescripției trebuia făcută de pârâți, pe

cale de apărare, deoarece dreptul la apărare trebuie exercitat de partea

interesată, iar rolul activ al judecătorului nu trebuie să conducă la încălcarea

principiului disponibilității și a principiului egalității părților în procesul

civil.

Lipsa

unei reglementări exprese a raportului dintre prescripția executării silite a

unei hotărâri judecătorești și puterea de lucru judecat, sau împrejurarea că art.

1201 C. civ. nu prevede posibilitatea ca autoritatea de lucru judecat să fie

limitată sau pierdută în cazul intervenirii prescripției, nu înlătură

posibilitatea analizării raportului dintre cele două atribute ale hotărârii

judecătorești, executorialitatea și puterea de lucru judecat, care deși sunt

diferite, sunt totuși interdependente și se influențează.

Astfel,

în cazul în care s-ar considera că puterea lucrului judecat persistă chiar și

în situația în care hotărârea judecătorească nu mai poate fi adusă la

îndeplinire pe cale silită ca efect al prescripției extinctive, s-ar ajunge la

lipsirea creditorului de posibilitatea de a se prevala tocmai de acest efect

important al hotărârii, respectiv autoritatea de lucru judecat, de vreme ce nu

și-ar mai putea valorifica drepturile recunoscute.

Acest

inconvenient este înlăturat în cazul în care se consideră că puterea lucrului

judecat se pierde odată cu caracterul executoriu al hotărârii, deoarece astfel

se dă posibilitatea creditorului, în măsura în care dreptul la acțiunea în

realizare nu s-a prescris, să introducă o nouă cerere în vederea obținerii unui

nou titlu executoriu și în cadrul căreia hotărârea anterioară să servească doar

ca mijloc de probă.

În ceea

ce privește autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 822/2004 a

Tribunalului București, înlăturată de instanța de apel cu motivarea că prin

această sentință nu s-a soluționat fondul, recurenta pârâtă susține că admiterea

excepției inadmisibilității nu înlătură autoritatea de lucru judecat, deoarece

excepția inadmisibilității nu este prevăzută ca excepție ca atare, ci este o

apărare de fond, care rezultă din cercetarea fondului. Și recurentul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București critică decizia din apel din

această perspectivă.

Nici

această critică nu poate fi primită. Chiar dacă prin sentința menționată s-a

respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare cu motivarea că imobilul este

supus dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ulterior acelei hotărâri a intervenit,

ca element nou în ordinea juridică, decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de

Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, decizie care, la

data pronunțării hotărârii primei instanțe în prezentul litigiu era publicată

în M. Of. al României și, deci, era obligatorie pentru instanțe.

Unificând

practica judiciară neunitară, prin această decizie, înalta Curte a stabilit că

nu în toate situațiile existența Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În această

ipoteză, înalta Curte a stabilit că este necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Având

în vedere că aceste aspecte, care țin de fondul prezentului litigiu, nu au fost

verificate în litigiul finalizat prin sentința civilă nr. 822/2004 a

Tribunalului București, nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a

acelei hotărâri.

Susținerile

recurentei Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de

Stat", situate în partea finală a memoriului de recurs, referitoare la

faptul că imobilul se află în proprietatea statului și în administrarea Regiei,

că a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 34/1974 și că are destinație

specială, reprezintă chestiuni de fapt ce urmează a fi avute în vedere de

instanța de rejudecare.

În

raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., înalta Curte

va respinge recursurile formulate de pârâți, ca nefondate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Regia Autonomă „Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat" și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

municipiului București împotriva deciziei nr. 170A din 12 aprilie 2012 a Curții

de Apel București - Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2013.