ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 111/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. 24906/2005, reclamantele D.D.G.M. și D.D.I.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, P.I.A., P.I. și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea anexei la Decretul de naționalizare prin care a fost trecut în P. statului imobilul situat în București, sector 1, să fie obligați pârâții P.I. și P.I.A.

să le lase, în deplină proprietate și posesie, apartamentul situat la această adresă, să fie obligat pârâtul Municipiul București să le lase, în deplină proprietate și posesie, corpul de construcție, care nu a fost vândut chiriașilor, precum și terenul aferent, și obligarea pârâtei Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat să le lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul compus din teren și construcție în suprafață de 231,8 m.p.. Prin sentința civilă nr. 5475/2006, Judecătoria sectorului 1 București, a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin decizia civilă nr. 1714 din 02 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantele-reclamante, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, menținând dispoziția privind respingerea excepției inadmisibilitații acțiunii, ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 1866/R din 08 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, a admis recursurile formulat de recurenții pârâți P.I., M.(fostă P.)I.A., precum și de recurenta-pârâtă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei civile sus-menționate, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre soluționare în fond, la Tribunalul București, în raport de valoarea imobilului revendicat și de dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

civ.. După casare, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 3351/3/2008, la data de 26 ianuarie 2008. Pârâtul P.I.

a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională, prin aceasta din urmă solicitând constatarea dreptului de proprietate, prin prescripția achizitivă de la 10 la 20 de ani, pentru partea de imobil deținută de el, conform contractului de vânzare-cumpărare din 11 martie 1997. Pe parcursul procesului, Tribunalul a admis excepția inadmisibilitații acțiunii în contradictoriu cu Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Municipiul București, prin Primarul General, în ceea ce privește constatarea nulității anexei la Decretul nr. 92/1950 și revendicarea corpului A din imobil pentru prima pârâtă, respectiv revendicarea corpului, pentru cel de-al doilea, constatând că trebuia ca reclamanții să urmeze procedura prevăzută de legea specială nr. 10/2001, pârâții fiind unități deținătoare în sensul acestei legi.

A reținut că cererea privind nevalabilitatea titlului statului trebuie soluționată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, raportat la persoanele care au aprobat decretul de naționalizare și la persoanele față de care acesta a produs efecte. Ca urmare a admiterii excepției inadmisibilitații acțiunii în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, cu consecința scoaterii acestei părți din cauză, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a pierdut calitatea de intervenient, întrucât a fost chemat în judecată de către pârâta menționată. În ceea ce privește excepția inadmisibilitații acțiunii pe capătul de cerere privind revendicarea corpurilor din imobil, invocată de pârâți, prima instanță a respins-o, având în vedere că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

urmează să fie analizată prin compararea de titluri între titlul autorului reclamantelor și titlul statului, care, ulterior, a vândut persoanelor fizice. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, invocată de aceiași pârâți, Tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, constatând că reclamantele au făcut dovada că sunt moștenitoarele lui D.D.O., conform sentinței civile nr. 6888 din 27 decembrie 1991 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, rămasă definitivă prin renunțare la apel. D.D.O. a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 aprilie 1940, iar acest imobil a fost trecut în P. statului în baza Decretului nr. 92/1950, de la acest proprietar.

Prin sentința civilă nr. 739 din 22 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea principală, astfel cum a fost precizată, și cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant P.I., ca neîntemeiate. Pentru a se pronunța în acest mod, instanța de fond a reținut, în esență, că art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 prevede că, în categoria imobilelor preluate abuziv de către stat, intră și imobile naționalizate prin Decretul nr. 92/1950. Având în vedere că legiuitorul a prevăzut ca fiind abuzivă preluarea de către stat a imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950, nu se mai impune analiza, de către instanță, a primului capăt de cerere, acesta urmând să fie respins ca neîntemeiat.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. este instrumentul juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului neposesor pentru a cere restituirea bunului său, aflat în posesia altei persoane care nu are calitate de proprietar, motiv pentru care reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate. Reclamantele nu se află în situația în care dreptul lor de proprietate să se bucure de protecția art. 480-481 C. civ., un asemenea demers implicând parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pe care acestea nu au urmat-o, nedepunând notificare. În acest sens, prima instanță a avut în vedere cele statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe în condițiile art. 329 C. proc.

civ.. În cauza Anastasiu și alții contra României, se arată însă că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarului deposedat abuziv de către stat doar daca s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească, definitivă și executorie, prin care nu numai să se fi recunoscut calitatea de proprietar, ci să se fi dispus expres în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare, pe cale judecătorească, a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, cu condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Având în vedere că pârâții au un titlu de proprietate valabil, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 11 martie 1997, care nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nu se justifică să se constate de către instanță, dobândirea dreptului de proprietate de către aceste părți ca efect al uzucapiunii de 10 până la 20 de ani, astfel că a fost respinsă cererea reconvențională. Împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat apel reclamantele, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 76A din 20 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: Critica vizând modul de soluționare a acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate este nefondată, neputând conduce la anularea sentinței apelate pentru neanalizarea fondului dreptului dedus judecății.

Instanța de fond a soluționat, în mod corect, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., procedând la compararea titlurilor de proprietate, sub acest aspect neexistând contradicție între considerente și dispozitiv. Mai mult, așa cum susțin chiar apelantele, printr-o încheiere anterioară, Tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. Prima instanță a expus, în considerente, motivele pentru care, în prezent, titlul pârâților este preferabil, argumentând că, față de împrejurarea că pârâții dețin titluri de proprietate - contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost anulate pe calea specială a Legii nr. 10/2001 - art. 45, fiind de bună credință, titlul acestora are preferință față de titlul reclamanților.

Mai mult, s-a reținut în mod legal că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că, în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O (cauza Raicu împotriva României). De asemenea, modul în care a fost soluționată acțiunea în revendicare este legal și față de cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Atanasiu și alții împotriva României. Astfel, în mod corect, instanța de fond a reținut, în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate, că reclamantele nu dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

La data de 12 octombrie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat Hotărârea - Pilot în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, în care s-a constatat că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului. Numai în acest context, refuzul administrației de a se conforma hotărârii constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Reclamantele invocă împrejurarea că au formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, însă, în cauză, nu s-a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile de restituire a bunului, fie pe calea dreptului comun, fie în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001. În prezent, acțiunile Fondului „P." au fost listate la bursă, ceea ce creează premisa asigurării unei mai bune funcționări a mecanismului de despăgubire adoptat prin Legea nr. 247/2005, care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună pentru toate bunurile imobile revendicate, procedură ce a fost apreciată de Curte în ceea ce privește unificarea procedurilor de despăgubire.

Așadar, procedura de aprobare a Fondului „P." de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare în acțiuni cotate la bursă au fost finalizate, astfel încât despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pot avea o valoare efectivă. Insă, în privința acestui aspect, în aceeași cauză Atanasiu, Curtea Europeană reține că, după intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000, 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri. Curtea Europeană a precizat că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este condiționată de întrunirea, de către partea interesată, a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

De asemenea, se arată că respectiva constatare judiciară a naționalizării abuzive a imobilului, de care se prevalează și reclamantele în cauză, nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire a bunului. Rezultă că reclamantele nu beneficiază de un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și, ca urmare, titlul de proprietate exhibat este mai puțin caracterizat față de cel prezentat de către pârâți, respectându-se în acest mod și principiul Justului echilibru" în exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenție. În aceste condiții, analiza celorlalte aspecte invocate de către reclamante, vizând buna sau reaua credință a pârâților în cumpărarea imobilului nu prezintă relevanță juridică, mai cu seamă avându-se în vedere caracterul juridic al acțiunii deduse judecății, revendicare prin comparare de titluri și nu nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul P.I. și reclamantele D.D.I.I. și D.D.G.M.. Recurentul pârât a invocat faptul că a încheiat cu reclamantele o tranzacție privind imobilul în litigiu, de care instanțele nu au ținut seama. Recurentele reclamante au criticat decizia, pentru următoarele motive: 1. Instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia - art. 304 pct. 8 C. proc. civ.. În materia revendicării imobiliare a fost consacrată calea comparării titlurilor de proprietate, ca fiind distinctă de cea administrativă, reglementată de legea specială. În speță, instanța de fond a fost învestită cu o acțiune ce viza analiza comparativă a titlurilor de proprietate.

Hotărârea primei instanțe a fost fundamentată pe elemente contradictorii, în sensul că, deși s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în compararea titlurilor, în dispozitivul sentinței civile, Tribunalul București a respins cererea ca neîntemeiată, indicând Legea nr. 10/2001 ca fiind singura cale de acces în justiție pentru revendicarea proprietății recurentelor. Apelul a vizat, așadar, analiza evident contradictorie a cadrului legal pe care a fost întemeiată acțiunea principală. Curtea de Apel a respins apelul, reținând că „instanța de fond a soluționat, în mod corect, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., procedând la compararea titlurilor de proprietate, sub acest aspect neexistând contradicție între considerente și dispozitiv". Or, numai din simpla lecturare a sentinței se poate observa că instanța dezvoltă o teorie străină de compararea titlurilor de proprietate și fundamentată numai pe interpretarea Legii 10/2001.

În mod greșit, Curtea de Apel a considerat că prima instanță și-a menținut poziția anterioară privind excepția inadmisibilității, de vreme ce a arătat, în considerentele sentinței, că „după data intrării în vigoare a Legii 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie, prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței". 2. Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Au fost aplicate greșit prevederile Hotărârii Pilot Atanasiu și alții vs. România, din 12 octombrie 2010. Concret, Cauza Atanasiu se referă la faptul că reclamantele au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și, până la momentul pronunțării hotărârii, nu au primit nicio despăgubire. Or, în speța de față, este exclusă derularea vreunei proceduri administrative specifice Legii 10/2001. Confuzia instanței s-a perpetuat până la analiza mecanismului de despăgubire adoptat de Legea nr. 247/2005, în mod cert, îmbunătățită prin listarea la bursă a acțiunilor Fondului P., însă fără legătură cu cauza dedusă judecății. Cât privește invocarea nerespectării dispozițiilor Legii 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 11 martie 1997, de către pârâții P.I.

și M.(fostă P.)I.A., acesta reprezintă un argument juridic de necontestat pentru faptul că recurentele îndeplinesc condițiile deținerii unui „bun actual", de vreme ce nici statul nu a deținut niciodată un titlu valabil și, ca atare, nici fostul chiriaș nu a preluat legal posesia. În acest context, instanța de apel, în mod greșit, a reținut faptul că recurentele nu dețin un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 și nu a analizat reaua credință a chiriașilor la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, considerând susținerile reclamantelor ca fiind nerelevante sub acest aspect. Pârâții au depus la dosar adeverința din 17 februarie 2006 emisă de SC H.N.

SA, care cuprinde o mențiune eronată în sensul atestării faptului că data perfectării contractului de vânzare-cumpărare a fost 11 martie 1996. Nu trebuie ignorată, în cauză, nerespectarea, de către stat, a obligațiilor pozitive ce decurg din art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de a suspenda vânzările în temeiul Legii nr. 112/1995, până la soluționarea cererii de restituire în natură formulată de reclamante la data de 17 iulie 1996, respectiv până la clarificarea situației juridice a imobilului asupra căruia există o dispută reală și serioasă, în sensul Convenției (cauza Păduraru contra României). Intimații pârâți P.I. și P.I.A. au contractat pe riscul lor, cu privire la un imobil a cărui preluare de către stat era discutabilă sub aspectul valabilității, ignorând prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995, ce permiteau vânzarea către chiriași doar a locuințelor preluate cu titlu.

Prin urmare, scopul imediat urmărit de către cumpărători la încheierea contractului a fost acela de a specula, în favoarea lor, regimul juridic incert al locuințelor, în absența, la acel moment, a unei legi speciale de reparație pentru imobilele preluate fără titlu, prevalându-se de prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995. Recurentele reclamante au solicitat admiterea căii de atac. Intimații pârâți P.I. și M.(fostă P.)I.A. și recurentele reclamante au formulat întâmpinare la recursul declarat de părțile adverse, solicitând, în esență, respingerea căii de atac. La termenul de astăzi, 21 ianuarie 2013, recurentul P.I. a învederat instanței că înțelege să renunțe la calea de atac exercitată, instanța urmând să ia act de poziția recurentului pârât, în temeiul principiului disponibilității părților, care guvernează procesul civil.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamante, analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. în primul rând, susținerile din cadrul acestui motiv de recurs vor fi analizate din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar nu a celui reglementat de pct. 8, deoarece recurentele nu critică interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în sens de convenție, ci invocă aprecierea greșită a Curții asupra unor chestiuni procedurale, rezolvate în mod contradictoriu de către prima instanță, în soluționarea cauzei, respectiv pe excepția inadmisibilității în considerente și pe fond în dispozitiv.

Criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt nefondate. Curtea de Apel a reținut în mod corect că nu există contradicție între considerentele sentinței apelate și dispozitivul acestei hotărâri, cauza fiind soluționată și argumentată de către prima instanță pe chestiuni de fond, iar nu de admisibilitate. În esență, această instanță a reținut, cum s-a arătat deja, că reclamantele nu mai pot obține recunoașterea și valorificarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu în procedura dreptului comun definită de dispozițiile art. 480-481 C. civ., față de adoptarea Legii speciale nr. 10/2001, care reglementează formele de reparație pentru imobilele preluate în mod abuziv de către Statul Român, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie din care face parte și imobilul pretins în prezenta cauză.

În acest sens, a evocat cele reținute în decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008 în legătură cu prioritatea legii speciale în raport de dreptul comun și, respectiv, a Convenției Europene a Drepturilor Omului față de legea națională de reparație, în cazul existenței unor contradicții între cele două. Din această ultimă perspectivă, având în vedere și jurisprudența recentă a Curții Europene evidențiată în hotărârea pilot pronunțată în cauza „Atanasiu ș.a. versus România", instanța de fond a considerat că reclamantele nu au un „bun" în înțelesul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece nu au o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care să se dispună restituirea imobilului către acestea, nefiind suficient, pentru redobândirea bunului, să se constate nevalabilitatea titlului statului de preluare.

A mai constatat că reclamantele nu au urmat procedura legii speciale în cadrul căreia ar fi putut obține restituirea în natură a imobilului, în condițiile acestei legi. În ceea ce privește pe pârâții Păun, a constatat că ei au un titlu valabil, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 11 martie 1997, care nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Față de aceste argumente, Tribunalul a procedat la respingerea acțiunii principale și a cererii reconvenționale, ca neîntemeiate.

Nu se poate considera că argumentele primei instanțe vizează inadmisibilitatea acțiunii în revendicare prin raportare la indicarea, în sentință, a legii speciale ce trebuia urmată de către reclamante pentru obținerea restituirii bunului, deoarece instanța nu s-a rezumat, în adoptarea soluției de respingere, doar la acest argument, ci a verificat și alte aspecte care țin de fondul cauzei, respectiv în ce măsură reclamantele au „un bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, care să le permită obținerea în natură a imobilului, și, comparativ, situația pârâților persoane fizice, care au un titlu de proprietate valabil pentru imobilul revendicat. Concluziile instanței în raport de toate aceste aspecte verificate și care depășesc problema admisibilității acțiunii au condus la respingerea cererii formulate de reclamante pe fondul acesteia, corespunzător argumentelor avute în vedere de prima instanță.

În realitate, critica recurentelor privind pretinsa contradictorialitate între dispozitivul și considerentele sentinței, contradictorialitate înlăturată greșit de Curtea de Apel, în opinia acestor părți, vizează un alt aspect, și anume faptul că instanța nu a procedat la compararea titlurilor invocate de părți după regulile acțiunii în revendicare clasice, conform art. 480 C. civ.. Or, din această perspectivă, instanțele au înlăturat în mod corect aplicarea textului de lege sus-menționat, față de data introducerii acțiunii, ulterioară intrării în vigoare a legii speciale de reparație, incidență în cauză potrivit principiului specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la cea generală).

Faptul că nu s-a procedat la compararea titlurilor exhibate de părți conform regulilor acțiunii în revendicare clasice, astfel cum au pretins reclamantele, nu înseamnă că instanțele nu au rezolvat fondul cererii de chemare în judecată, ele având în vedere toate acele elemente determinante în soluționarea cauzei, respectiv legea specială incidență, faptul că, nici din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții, reclamantele nu puteau pretinde restituirea imobilului în disputa lor judiciară cu pârâții persoane fizice, precum și existența titlului de proprietate valabil în favoarea acestora din urmă, toate aceste aspecte fiind chestiuni de fond.

Folosirea, în cuprinsul sentinței, a termenului de „inadmisibilă" cu referire la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în ipoteza celor două cazuri evidențiate de instanță - neurmarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 și, respectiv, nefmalizarea acesteia, nu reprezintă o revenire a Tribunalului asupra modului de soluționare a excepției de inadmisibilitate a acțiunii formulată în contradictoriu cu părțile persoane fizice, printr-o încheiere anterioară (în sensul respingerii excepției), ci constituie redarea unor considerente din cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 33/2008, avută în vedere la pronunțarea sentinței. Conotatia termenului de „inadmisibilă" este mai larga decât cea specifică unui fine de neprimire a cererii, în speță vizând imposibilitatea soluționării acțiunii în revendicare după procedeul regulilor clasice de comparare a titlurilor de proprietate invocate de părți, conform art. 480 C. civ..

Pe de altă parte, în contextul tuturor argumentelor prezentate în precedent, soluția pronunțată de prima instanță a fost motivată pe fond, corespunzător, deci, dispozitivului hotărârii, neputându-se reține existența contradicției între cele două părți ale sentinței, cum în mod corect a considerat și instanța de apel 2. Nici susținerile referitoare la aplicarea greșită, în cauză, a hotărârii pilot pronunțată în cauza Atanasiu ș.a. contra României nu sunt întemeiate. Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului trebuie privite în ansamblu, prin prisma încălcărilor în materia drepturilor omului, pe care le consacră, și sunt aplicabile dacă circumstanțele litigiului în care se pune problema relevanței lor sunt asemănătoare cu cele ale cauzei în care s-a pronunțat hotărârea C.E.D.O.; nu este necesar ca toate circumstanțele concrete ale litigiului aflat pe rolul instanțelor naționale să fie identice cu cele din procesul în care s-a pronunțat o astfel de hotărâre.

Elementele particulare ale speței de față determină incidența hotărârii pronunțate în cauza Atanasiu. Astfel, în ambele cauze, este vorba despre un imobil preluat abuziv, de către Statul Român, în perioada regimului politic trecut, vândut chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995, iar acțiunea în revendicare a fost pornită după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. în plus, reclamantele din cele două litigii nu dețin o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care să se dispună în mod expres restituirea bunului către ele. Față de toate aceste elemente comune, în mod neîndoielnic, hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu este aplicabilă în procesul de față, neavând relevanță că, în litigiul aflat pe rolul Curții Europene, reclamantele formulaseră și notificare în condițiile Legii nr. 10/2001.

Raportat la jurisprudența europeană evocată, concluzia primei instanțe, confirmată de Curtea de Apel, în sensul că, în absența unei hotărâri definitive și executorii de restituire a imobilului, reclamantele nu au „un bun actual", care să le permită câștigarea acțiunii de față, este corectă. Considerentele instanței de apel referitoare la mecanismul de acordare a despăgubirilor reglementat de Legea nr. 247/2005 nu au legătură cu acțiunea formulată de reclamante, care vizează revendicarea imobilului în litigiu, și, astfel, vor fi înlăturate de prezenta instanță, ca nerelevante în fundamentarea soluției pronunțate. Cu toate acestea, menționarea acestor argumente în cuprinsul deciziei recurate nu determină casarea sau modificarea hotărârii respective, deoarece nu reprezintă singurele motive avute în vedere de Curtea de Apel în soluționarea cauzei, iar celelalte argumente sunt corecte și sprijină soluția pronunțată, de respingere a apelului declarat de reclamanți.

Cât privește nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 11 martie 1997, acest aspect este nerelevant în verificarea, cu referire la reclamante, a noțiunii de „bun". Cum s-a arătat deja, în absența unei hotărâri definitive și executorii de restituire, acestea nu pot susține că au un „bun actual", care să le confere dreptul de a obține imobilul de la pârâți. În realitate, toate susținerile privind încălcarea actului normativ sus­menționat și reaua credință a pârâților la perfectarea actului juridic, invocate de recurente, ar fi avut relevanță în soluționarea unei acțiuni în nulitate a contractului, promovată în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acțiune care nu formează obiectul cauzei de față, cum corect a reținut și Curtea de Apel și nici nu a fost formulată într-un alt dosar.

De asemenea, soluția instanței sus-menționate este legală și în ceea ce privește considerentul referitor la nerelevanța aspectelor semnalate în precedent în raport de inexistența unui „bun actual" al reclamantelor, care să le permită obținerea unei soluții favorabile în contradictoriu cu părțile persoane fizice. Cu alte cuvinte, nu se mai ajunge la verificarea noțiunii de „bun" în ceea ce îi privește pe pârâți, în condițiile în care reclamanții nu întrunesc cerințele care să le permită invocarea protecției conferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu dreptul dedus judecății.

Referitor la nerespectarea, de către Statul Român, a obligației de a suspenda procedura de vânzare a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, raportat la existența cererii de restituire în natură formulată de reclamante la 17 iulie 1996, pe lângă faptul că acest aspect nu se impune a fi verificat din perspectiva dispoziției convenționale sus-menționate, atât timp cât există în legislația națională o dispoziție care prevede suspendarea procedurilor de vânzare într-un asemenea caz, nici cadrul procesual prezent nu permite examinarea susținerii recurentelor, tot acțiunea în nulitatea contractului încheiat în astfel de condiții fiind demersul potrivit pentru asemenea verificări. Nu este însă cazul litigiului de față, cum s-a arătat deja.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamante este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare, nefiind îndeplinite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod. Conform art. 316 cu referire la art. 298 și 274 C. proc. civ., le va obliga pe recurentele reclamante, ca părți căzute în pretenții, la plata sumei de 1.950 RON cheltuieli de judecată către intimații pârâți P.I. și M.(fostă P.)I.A., reprezentând onorariu de avocat conform chitanțelor depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Ia act de renunțarea la judecata recursului declarat de pârâtul P.I. împotriva deciziei nr. 76A din 20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele D.D.I.I. și D.D.G.M. împotriva aceleiași decizii. Obligă pe recurentele reclamante la plata sumei de 1.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații pârâți P.I. și M.(fostă P.)I.A.. Irevocabilă. Pronunțată în șeilință publică, astăzi, 21 ianuarie 2013.