ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 111/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 111/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Sectorului 1 București, sub nr. 24906/2005, reclamantele D.D.G.M. și D.D.I.I. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General,

P.I.A., P.I. și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat,

ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea anexei la Decretul

de naționalizare prin care a fost trecut în P. statului imobilul situat în București,

sector 1, să fie obligați pârâții P.I. și P.I.A. să le lase, în deplină proprietate

și posesie, apartamentul situat la această adresă, să fie obligat pârâtul Municipiul

București să le lase, în deplină proprietate și posesie, corpul de construcție,

care nu a fost vândut chiriașilor, precum și terenul aferent, și obligarea pârâtei

Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat să le lase, în deplină

proprietate și posesie, imobilul compus din teren și construcție în suprafață de

231,8 m.p..

Prin sentința civilă nr. 5475/2006, Judecătoria

sectorului 1 București, a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată,

a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a respins

acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin decizia civilă nr. 1714 din 02

noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat

de apelantele-reclamante, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza,

spre rejudecare, la aceeași instanță, menținând dispoziția privind respingerea excepției

inadmisibilitații acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1866/R din 08

noiembrie 2007, Curtea de Apel București, a admis recursurile formulat de recurenții

pârâți P.I., M.(fostă P.)I.A., precum și de recurenta-pârâtă Regia Autonomă Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei civile sus-menționate, a casat

decizia recurată și a trimis cauza, spre soluționare în fond, la Tribunalul București,

în raport de valoarea imobilului revendicat și de dispozițiile art. 2 alin. (1)

pct. 1 lit. b) C. proc. civ..

După casare, cererea a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 3351/3/2008, la data

de 26 ianuarie 2008.

Pârâtul P.I. a depus la dosar întâmpinare

și cerere reconvențională, prin aceasta din urmă solicitând constatarea dreptului

de proprietate, prin prescripția achizitivă de la 10 la 20 de ani, pentru partea

de imobil deținută de el, conform contractului de vânzare-cumpărare din 11

martie 1997.

Pe parcursul procesului, Tribunalul a admis

excepția inadmisibilitații acțiunii în contradictoriu cu Regia Autonomă

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Municipiul București, prin Primarul

General, în ceea ce privește constatarea nulității anexei la Decretul nr. 92/1950

și revendicarea corpului A din imobil pentru prima pârâtă, respectiv revendicarea

corpului, pentru cel de-al doilea, constatând că trebuia ca reclamanții să urmeze

procedura prevăzută de legea specială nr. 10/2001, pârâții fiind unități deținătoare

în sensul acestei legi.

A reținut că cererea privind nevalabilitatea

titlului statului trebuie soluționată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București,

prin Primarul General, raportat la persoanele care au aprobat decretul de naționalizare

și la persoanele față de care acesta a produs efecte.

Ca urmare a admiterii excepției inadmisibilitații

acțiunii în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat, cu consecința scoaterii acestei părți din cauză, Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a pierdut calitatea de intervenient, întrucât

a fost chemat în judecată de către pârâta menționată.

În

ceea ce privește excepția inadmisibilitații acțiunii pe capătul

de cerere privind revendicarea corpurilor din imobil, invocată de pârâți, prima

instanță a respins-o, având în vedere că acțiunea întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ. urmează să fie analizată prin compararea de titluri între titlul

autorului reclamantelor și titlul statului, care, ulterior, a vândut persoanelor

fizice.

Referitor la excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantelor, invocată de aceiași pârâți, Tribunalul a respins-o

ca neîntemeiată, constatând că reclamantele au făcut dovada că sunt moștenitoarele

lui D.D.O., conform sentinței civile nr. 6888 din 27 decembrie 1991 pronunțată de

Judecătoria sectorului 2 București, rămasă definitivă prin renunțare la apel. D.D.O.

a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 aprilie 1940, iar

acest imobil a fost trecut în P. statului în baza Decretului nr. 92/1950, de la

acest proprietar.

Prin sentința civilă nr. 739 din 22

aprilie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea principală,

astfel cum a fost precizată, și cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant

P.I., ca neîntemeiate.

Pentru a se pronunța în acest mod, instanța

de fond a reținut, în esență, că art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001

prevede că, în categoria imobilelor preluate abuziv de către stat, intră și imobile

naționalizate prin Decretul nr. 92/1950. Având în vedere că legiuitorul a prevăzut

ca fiind abuzivă preluarea de către stat a imobilelor în temeiul Decretului nr.

92/1950, nu se mai impune analiza, de către instanță, a primului capăt de cerere,

acesta urmând să fie respins ca neîntemeiat.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile

art. 480-481 C. civ. este instrumentul juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului

neposesor pentru a cere restituirea bunului său, aflat în posesia altei persoane

care nu are calitate de proprietar, motiv pentru care reclamantul trebuie să facă

dovada dreptului său de proprietate.

Reclamantele nu se află în situația în

care dreptul lor de proprietate să se bucure de protecția art. 480-481 C. civ.,

un asemenea demers implicând parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

pe care acestea nu au urmat-o, nedepunând notificare.

În

acest sens, prima instanță a avut în vedere cele statuate

prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe în condițiile

art. 329 C. proc. civ..

În

cauza Anastasiu și alții contra României, se arată însă că

un „bun actual" există în patrimoniul proprietarului deposedat abuziv de către

stat doar daca s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească, definitivă

și executorie, prin care nu numai să se fi recunoscut calitatea de proprietar, ci

să se fi dispus expres în sensul restituirii bunului.

În

caz contrar, simpla constatare, pe cale judecătorească, a

nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora

doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile

reparatorii prevăzute de legea specială, cu condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Având în vedere că pârâții au un titlu

de proprietate valabil, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 11

martie 1997, care nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, nu se justifică să se constate de către instanță, dobândirea dreptului

de proprietate de către aceste părți ca efect al uzucapiunii de 10 până la 20 de

ani, astfel că a fost respinsă cererea reconvențională.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești

au formulat apel reclamantele, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă

nr. 76A din 20 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea

de Apel a reținut următoarele:

Critica vizând modul de soluționare a acțiunii

în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate este nefondată, neputând

conduce la anularea sentinței apelate pentru neanalizarea fondului dreptului dedus

judecății.

Instanța de fond a soluționat, în mod corect,

acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., procedând la

compararea titlurilor de proprietate, sub acest aspect neexistând contradicție între

considerente și dispozitiv. Mai mult, așa cum susțin chiar apelantele, printr-o

încheiere anterioară, Tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare.

Prima instanță a expus, în considerente,

motivele pentru care, în prezent, titlul pârâților este preferabil, argumentând

că, față de împrejurarea că pârâții dețin titluri de proprietate - contracte de

vânzare-cumpărare ce nu au fost anulate pe calea specială a Legii nr. 10/2001 -

art. 45, fiind de bună credință, titlul acestora are preferință față de titlul reclamanților.

Mai mult, s-a reținut în mod legal că și

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că, în situația în care nu a

fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate

actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O (cauza Raicu împotriva

României).

De asemenea, modul în care a fost soluționată

acțiunea în revendicare este legal și față de cele reținute de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului în cauza pilot Atanasiu și alții împotriva României.

Astfel, în mod corect, instanța de fond

a reținut, în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate, că reclamantele

nu dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

La data de 12 octombrie 2010, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a pronunțat Hotărârea - Pilot în cauza Măria Atanasiu și alții

împotriva României, în care s-a constatat că existența unui „bun actual" în

patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă

și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă,

în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului.

Numai în acest context, refuzul administrației

de a se conforma hotărârii constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor,

care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Reclamantele invocă împrejurarea că au

formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, însă, în cauză, nu

s-a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile de restituire

a bunului, fie pe calea dreptului comun, fie în cadrul procedurii speciale prevăzute

de Legea nr. 10/2001.

În

prezent, acțiunile Fondului „P." au fost listate la bursă,

ceea ce creează premisa asigurării unei mai bune funcționări a mecanismului de despăgubire

adoptat prin Legea nr. 247/2005, care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire

comună pentru toate bunurile imobile revendicate, procedură ce a fost apreciată

de Curte în ceea ce privește unificarea procedurilor de despăgubire.

Așadar, procedura de aprobare a Fondului

„P." de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor

de valoare în acțiuni cotate la bursă au fost finalizate, astfel încât despăgubirile

prevăzute de Legea nr. 10/2001 pot avea o valoare efectivă.

Insă, în privința acestui aspect, în aceeași

cauză Atanasiu, Curtea Europeană reține că, după intrarea în vigoare a Legilor

nr. 1/2000, 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un

mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de

despăgubiri. Curtea Europeană a precizat că transformarea într-o „valoare patrimonială",

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din

simpla constatare a nelegalității naționalizării este condiționată de întrunirea,

de către partea interesată, a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute

de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

De asemenea, se arată că respectiva constatare

judiciară a naționalizării abuzive a imobilului, de care se prevalează și reclamantele

în cauză, nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire a bunului.

Rezultă că reclamantele nu beneficiază

de un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și, ca urmare, titlul

de proprietate exhibat este mai puțin caracterizat față de cel prezentat de către

pârâți, respectându-se în acest mod și principiul Justului echilibru" în exercitarea

unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenție.

În

aceste condiții, analiza celorlalte aspecte invocate de către

reclamante, vizând buna sau reaua credință a pârâților în cumpărarea imobilului

nu prezintă relevanță juridică, mai cu seamă avându-se în vedere caracterul juridic

al acțiunii deduse judecății, revendicare prin comparare de titluri și nu nulitate

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

pârâtul P.I. și reclamantele D.D.I.I. și D.D.G.M..

Recurentul pârât a invocat faptul că a

încheiat cu reclamantele o tranzacție privind imobilul în litigiu, de care instanțele

nu au ținut seama.

Recurentele reclamante au criticat decizia,

pentru următoarele motive:

juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia - art. 304 pct. 8 C. proc. civ..

În

materia revendicării imobiliare a fost consacrată calea comparării

titlurilor de proprietate, ca fiind distinctă de cea administrativă, reglementată

de legea specială.

În

speță, instanța de fond a fost învestită cu o acțiune ce viza

analiza comparativă a titlurilor de proprietate.

Hotărârea primei instanțe a fost fundamentată

pe elemente contradictorii, în sensul că, deși s-a respins excepția inadmisibilității

acțiunii în compararea titlurilor, în dispozitivul sentinței civile, Tribunalul

București a respins cererea ca neîntemeiată, indicând Legea nr. 10/2001 ca fiind

singura cale de acces în justiție pentru revendicarea proprietății recurentelor.

Apelul a vizat, așadar, analiza evident

contradictorie a cadrului legal pe care a fost întemeiată acțiunea principală.

Curtea de Apel a respins apelul, reținând

că „instanța de fond a soluționat, în mod corect, acțiunea în revendicare întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ., procedând la compararea titlurilor de proprietate,

sub acest aspect neexistând contradicție între considerente și dispozitiv".

Or, numai din simpla lecturare a sentinței

se poate observa că instanța dezvoltă o teorie străină de compararea titlurilor

de proprietate și fundamentată numai pe interpretarea Legii 10/2001.

În

mod greșit, Curtea de Apel a considerat că prima instanță

și-a menținut poziția anterioară privind excepția inadmisibilității, de vreme ce

a arătat, în considerentele sentinței, că „după data intrării în vigoare a Legii

10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ,

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația

în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie, prevăzută

de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată

la data sesizării instanței".

încălcarea sau aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Au fost aplicate greșit prevederile Hotărârii

Pilot Atanasiu și alții vs. România, din 12 octombrie 2010.

Concret, Cauza Atanasiu se referă la faptul

că reclamantele au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și, până la momentul

pronunțării hotărârii, nu au primit nicio despăgubire.

Or, în speța de față, este exclusă derularea

vreunei proceduri administrative specifice Legii 10/2001.

Confuzia instanței s-a perpetuat până la

analiza mecanismului de despăgubire adoptat de Legea nr. 247/2005, în mod cert,

îmbunătățită prin listarea la bursă a acțiunilor Fondului P., însă fără legătură

cu cauza dedusă judecății.

Cât privește invocarea nerespectării dispozițiilor

Legii 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 11 martie 1997,

de către pârâții P.I. și M.(fostă P.)I.A., acesta reprezintă un argument juridic

de necontestat pentru faptul că recurentele îndeplinesc condițiile deținerii unui

„bun actual", de vreme ce nici statul nu a deținut niciodată un titlu valabil

și, ca atare, nici fostul chiriaș nu a preluat legal posesia.

În

acest context, instanța de apel, în mod greșit, a reținut

faptul că recurentele nu dețin un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 și

nu a analizat reaua credință a chiriașilor la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

considerând susținerile reclamantelor ca fiind nerelevante sub acest aspect.

Pârâții au depus la dosar adeverința

din 17 februarie 2006 emisă de SC H.N. SA, care cuprinde o mențiune eronată în sensul

atestării faptului că data perfectării contractului de vânzare-cumpărare a fost

11 martie 1996.

Nu trebuie ignorată, în cauză, nerespectarea,

de către stat, a obligațiilor pozitive ce decurg din art. 1 al Primului Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de a suspenda vânzările

în temeiul Legii nr. 112/1995, până la soluționarea cererii de restituire în natură

formulată de reclamante la data de 17 iulie 1996, respectiv până la clarificarea

situației juridice a imobilului asupra căruia există o dispută reală și serioasă,

în sensul Convenției (cauza Păduraru contra României).

Intimații pârâți P.I. și P.I.A. au contractat

pe riscul lor, cu privire la un imobil a cărui preluare de către stat era discutabilă

sub aspectul valabilității, ignorând prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995,

ce permiteau vânzarea către chiriași doar a locuințelor preluate cu titlu.

Prin urmare, scopul imediat urmărit de

către cumpărători la încheierea contractului a fost acela de a specula, în favoarea

lor, regimul juridic incert al locuințelor, în absența, la acel moment, a unei legi

speciale de reparație pentru imobilele preluate fără titlu, prevalându-se de prevederile

art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Recurentele reclamante au solicitat admiterea

căii de atac.

Intimații pârâți P.I. și M.(fostă P.)I.A.

și recurentele reclamante au formulat întâmpinare la recursul declarat de părțile

adverse, solicitând, în esență, respingerea căii de atac.

La termenul de astăzi, 21 ianuarie 2013,

recurentul P.I. a învederat instanței că înțelege să renunțe la calea de atac exercitată,

instanța urmând să ia act de poziția recurentului pârât, în temeiul principiului

disponibilității părților, care guvernează procesul civil.

În

ceea ce privește recursul declarat de reclamante, analizând

decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele

considerente:

acestui motiv de recurs vor fi analizate din perspectiva motivului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar nu a celui reglementat de pct. 8,

deoarece recurentele nu critică interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății,

în sens de convenție, ci invocă aprecierea greșită a Curții asupra unor chestiuni

procedurale, rezolvate în mod contradictoriu de către prima instanță, în soluționarea

cauzei, respectiv pe excepția inadmisibilității în considerente și pe fond în dispozitiv.

Criticile subsumate acestui motiv de recurs

sunt nefondate.

Curtea de Apel a reținut în mod corect

că nu există contradicție între considerentele sentinței apelate și dispozitivul

acestei hotărâri, cauza fiind soluționată și argumentată de către prima instanță

pe chestiuni de fond, iar nu de admisibilitate.

În

esență, această instanță a reținut, cum s-a arătat deja, că

reclamantele nu mai pot obține recunoașterea și valorificarea dreptului lor de proprietate

asupra imobilului în litigiu în procedura dreptului comun definită de dispozițiile

art. 480-481 C. civ., față de adoptarea Legii speciale nr. 10/2001, care reglementează

formele de reparație pentru imobilele preluate în mod abuziv de către Statul Român,

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie din care face parte și imobilul

pretins în prezenta cauză.

În

acest sens, a evocat cele reținute în decizia pronunțată în

interesul legii nr. 33/2008 în legătură cu prioritatea legii speciale în raport

de dreptul comun și, respectiv, a Convenției Europene a Drepturilor Omului față

de legea națională de reparație, în cazul existenței unor contradicții între cele

două.

Din această ultimă perspectivă, având în

vedere și jurisprudența recentă a Curții Europene evidențiată în hotărârea pilot

pronunțată în cauza „Atanasiu ș.a. versus România", instanța de fond a considerat

că reclamantele nu au un „bun" în înțelesul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, deoarece nu au o hotărâre judecătorească definitivă și executorie,

prin care să se dispună restituirea imobilului către acestea, nefiind suficient,

pentru redobândirea bunului, să se constate nevalabilitatea titlului statului de

preluare.

A mai constatat că reclamantele nu au urmat

procedura legii speciale în cadrul căreia ar fi putut obține restituirea în natură

a imobilului, în condițiile acestei legi.

În

ceea ce privește pe pârâții Păun, a constatat că ei au un

titlu valabil, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 11 martie 1997,

care nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Față de aceste argumente, Tribunalul a

procedat la respingerea acțiunii principale și a cererii reconvenționale, ca neîntemeiate.

Nu se poate considera că argumentele primei

instanțe vizează inadmisibilitatea acțiunii în revendicare prin raportare la indicarea,

în sentință, a legii speciale ce trebuia urmată de către reclamante pentru obținerea

restituirii bunului, deoarece instanța nu s-a rezumat, în adoptarea soluției de

respingere, doar la acest argument, ci a verificat și alte aspecte care țin de fondul

cauzei, respectiv în ce măsură reclamantele au „un bun" în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului, care să le permită obținerea în natură a imobilului,

și, comparativ, situația pârâților persoane fizice, care au un titlu de proprietate

valabil pentru imobilul revendicat.

Concluziile instanței în raport de toate

aceste aspecte verificate și care depășesc problema admisibilității acțiunii au

condus la respingerea cererii formulate de reclamante pe fondul acesteia, corespunzător

argumentelor avute în vedere de prima instanță.

În

realitate, critica recurentelor privind pretinsa contradictorialitate

între dispozitivul și considerentele sentinței, contradictorialitate înlăturată

greșit de Curtea de Apel, în opinia acestor părți, vizează un alt aspect, și anume

faptul că instanța nu a procedat la compararea titlurilor invocate de părți după

regulile acțiunii în revendicare clasice, conform art. 480 C. civ..

Or, din această perspectivă, instanțele

au înlăturat în mod corect aplicarea textului de lege sus-menționat, față de data

introducerii acțiunii, ulterioară intrării în vigoare a legii speciale de reparație,

incidență în cauză potrivit principiului specialia generalibus derogant (legea specială

derogă de la cea generală).

Faptul că nu s-a procedat la compararea

titlurilor exhibate de părți conform regulilor acțiunii în revendicare clasice,

astfel cum au pretins reclamantele, nu înseamnă că instanțele nu au rezolvat fondul

cererii de chemare în judecată, ele având în vedere toate acele elemente determinante

în soluționarea cauzei, respectiv legea specială incidență, faptul că, nici din

perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții,

reclamantele nu puteau pretinde restituirea imobilului în disputa lor judiciară

cu pârâții persoane fizice, precum și existența titlului de proprietate valabil

în favoarea acestora din urmă, toate aceste aspecte fiind chestiuni de fond.

Folosirea, în cuprinsul sentinței, a termenului

de „inadmisibilă" cu referire la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul

comun, în ipoteza celor două cazuri evidențiate de instanță - neurmarea procedurii

administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 și, respectiv, nefmalizarea acesteia,

nu reprezintă o revenire a Tribunalului asupra modului de soluționare a excepției

de inadmisibilitate a acțiunii formulată în contradictoriu cu părțile persoane fizice,

printr-o încheiere anterioară (în sensul respingerii excepției), ci constituie redarea

unor considerente din cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 33/2008, avută în

vedere la pronunțarea sentinței. Conotatia termenului de „inadmisibilă" este

mai larga decât cea specifică unui fine de neprimire a cererii, în speță vizând

imposibilitatea soluționării acțiunii în revendicare după procedeul regulilor clasice

de comparare a titlurilor de proprietate invocate de părți, conform art. 480 C.

civ..

Pe de altă parte, în contextul tuturor

argumentelor prezentate în precedent, soluția pronunțată de prima instanță a fost

motivată pe fond, corespunzător, deci, dispozitivului hotărârii, neputându-se reține

existența contradicției între cele două părți ale sentinței, cum în mod corect a

considerat și instanța de apel

greșită, în cauză, a hotărârii pilot pronunțată în cauza Atanasiu ș.a. contra României

nu sunt întemeiate.

Hotărârile Curții Europene a Drepturilor

Omului trebuie privite în ansamblu, prin prisma încălcărilor în materia drepturilor

omului, pe care le consacră, și sunt aplicabile dacă circumstanțele litigiului în

care se pune problema relevanței lor sunt asemănătoare cu cele ale cauzei în care

s-a pronunțat hotărârea C.E.D.O.; nu este necesar ca toate circumstanțele concrete

ale litigiului aflat pe rolul instanțelor naționale să fie identice cu cele din

procesul în care s-a pronunțat o astfel de hotărâre.

Elementele particulare ale speței de față

determină incidența hotărârii pronunțate în cauza Atanasiu.

Astfel, în ambele cauze, este vorba despre

un imobil preluat abuziv, de către Statul Român, în perioada regimului politic trecut,

vândut chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995, iar acțiunea în revendicare a

fost pornită după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. în plus, reclamantele

din cele două litigii nu dețin o hotărâre judecătorească definitivă și executorie,

prin care să se dispună în mod expres restituirea bunului către ele.

Față de toate aceste elemente comune, în

mod neîndoielnic, hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu este aplicabilă în procesul

de față, neavând relevanță că, în litigiul aflat pe rolul Curții Europene, reclamantele

formulaseră și notificare în condițiile Legii nr. 10/2001.

Raportat la jurisprudența europeană evocată,

concluzia primei instanțe, confirmată de Curtea de Apel, în sensul că, în absența

unei hotărâri definitive și executorii de restituire a imobilului, reclamantele

nu au „un bun actual", care să le permită câștigarea acțiunii de față, este

corectă.

Considerentele instanței de apel referitoare

la mecanismul de acordare a despăgubirilor reglementat de Legea nr. 247/2005 nu

au legătură cu acțiunea formulată de reclamante, care vizează revendicarea imobilului

în litigiu, și, astfel, vor fi înlăturate de prezenta instanță, ca nerelevante în

fundamentarea soluției pronunțate.

Cu toate acestea, menționarea acestor argumente

în cuprinsul deciziei recurate nu determină casarea sau modificarea hotărârii respective,

deoarece nu reprezintă singurele motive avute în vedere de Curtea de Apel în soluționarea

cauzei, iar celelalte argumente sunt corecte și sprijină soluția pronunțată, de

respingere a apelului declarat de reclamanți.

Cât privește nerespectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 11

martie 1997, acest aspect este nerelevant în verificarea, cu referire la reclamante,

a noțiunii de „bun". Cum s-a arătat deja, în absența unei hotărâri definitive

și executorii de restituire, acestea nu pot susține că au un „bun actual",

care să le confere dreptul de a obține imobilul de la pârâți.

În

realitate, toate susținerile privind încălcarea actului normativ

sus­menționat și reaua credință a pârâților la perfectarea actului juridic, invocate

de recurente, ar fi avut relevanță în soluționarea unei acțiuni în nulitate a contractului,

promovată în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acțiune

care nu formează obiectul cauzei de față, cum corect a reținut și Curtea de Apel

și nici nu a fost formulată într-un alt dosar.

De asemenea, soluția instanței sus-menționate

este legală și în ceea ce privește considerentul referitor la nerelevanța aspectelor

semnalate în precedent în raport de inexistența unui „bun actual" al reclamantelor,

care să le permită obținerea unei soluții favorabile în contradictoriu cu părțile

persoane fizice.

Cu alte cuvinte, nu se mai ajunge la verificarea

noțiunii de „bun" în ceea ce îi privește pe pârâți, în condițiile în care reclamanții

nu întrunesc cerințele care să le permită invocarea protecției conferite de

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

în legătură cu dreptul dedus judecății.

Referitor la nerespectarea, de către Statul

Român, a obligației de a suspenda procedura de vânzare a imobilului în temeiul Legii

nr. 112/1995, raportat la existența cererii de restituire în natură formulată de

reclamante la 17 iulie 1996, pe lângă faptul că acest aspect nu se impune a fi verificat

din perspectiva dispoziției convenționale sus-menționate, atât timp cât există în

legislația națională o dispoziție care prevede suspendarea procedurilor de vânzare

într-un asemenea caz, nici cadrul procesual prezent nu permite examinarea susținerii

recurentelor, tot acțiunea în nulitatea contractului încheiat în astfel de condiții

fiind demersul potrivit pentru asemenea verificări. Nu este însă cazul litigiului

de față, cum s-a arătat deja.

Având în vedere aceste considerente,

Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamante este nefondat, astfel încât,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare, nefiind îndeplinite

cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod.

Conform art. 316 cu referire la art. 298

și 274 C. proc. civ., le va obliga pe recurentele reclamante, ca părți căzute în

pretenții, la plata sumei de 1.950 RON cheltuieli de judecată către intimații pârâți

P.I. și M.(fostă P.)I.A., reprezentând onorariu de avocat conform chitanțelor depuse

la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea la judecata recursului

declarat de pârâtul P.I. împotriva deciziei nr. 76A din 20 februarie 2012 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantele D.D.I.I. și D.D.G.M. împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe recurentele reclamante la plata

sumei de 1.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații pârâți P.I.

și M.(fostă P.)I.A..

Irevocabilă.

Pronunțată în șeilință publică, astăzi,

21 ianuarie 2013.