ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 513/2014

Asupra recursurilor de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 58 din 14 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Buzău s-au hotărât următoarele: În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 320 1 C. proc. pen. și art. 74 lit. a), b) - 76 lit. d) C. pen., a fost condamnat inculpatul G.M. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, cu aplicarea art. 71 - 64 lit. a), b), c) C. pen. (cu excepția dreptului de a alege). În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, cu aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen.

și art. 359 C. proc. pen. S-a dispus obligarea inculpatului în solidar cu Î.I. G.M. la plata sumei de 5.761 RON către D.G.F.P. Buzău, reprezentând impozit profit aferent anului 2009 la care se adaugă accesoriile legale conform art. 119 și urm. din O.G. nr. 92/2003 de la data scadenței și până la achitarea integrală a debitului. S-a constatat că în ceea ce privește TVA datorată bugetului de stat s-a emis decizia de eșalonare din 10 iulie 2012 astfel că recuperarea sumei se va face de D.G.F.P. conform acestei decizii și s-a menținut măsura sechestrului asigurător dispusă de procuror prin ordonanța nr. 323/P/2012 din 23 mai 2012 privind o combină marca C. de culoare verde și o combină marca F. de culoare roșie.

S-a dispus obligarea inculpatului în solidar cu Î.l. G.M. la plata sumei de 700 RON cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău nr. 323/P/2012 din 05 iulie 2012, a fost trimis în judecată inculpatul G.M. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, faptă prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și constând în aceea că prin neînregistrarea unor venituri obținute din activități în agricultură ca persoană fizică autorizată, în perioada 2007-2010, s-a sustras de la plata unor obligații fiscale către stat în suma totală de 64.243 RON.

Fiind audiat în cursul urmăririi penale inculpatul a recunoscut fapta iar cu ocazia judecării cauzei a solicitat aplicarea disp.art. 320 1 C. proc. pen., arătând că nu a știut că trebuie să înregistreze veniturile impozabile obținute. Tribunalul, analizând probele administrate de procuror în cursul urmăririi penale, a reținut în esență că inculpatul G.M. este în prezent administratorul Î.I. G.M., cu sediul în localitatea Heliade Rădulescu, județul Buzău, ce are ca obiect principal de activitate activități auxiliare pentru producția vegetală. Anterior, în perioada 2007 - 2010 a funcționat ca persoană fizică autorizată, până la 11 mai 2010, având același obiect de activitate. În luna martie 2012, A.N.F.

a efectuat un control în vederea verificării documentelor privind impozitele și taxele datorate de Î.I. G.M. constatându-se că în perioada cât a funcționat ca persoană fizică autorizată în baza autorizației din 29 martie 2007 emisă de Primăria Ziduri s-a sustras de la plata unei taxe pe valoare adăugată în suma de 56.027 RON și a unui impozit de profit de 8.216 RON, prin neînregistrarea veniturilor obținute din prestări servicii în agricultură și din cultivarea terenurilor deținute în arendă.

Față de împrejurarea că inculpatul a recunoscut această faptă și a solicitat aplicarea dispozițiilor referitoare la procedura simplificată de judecată, instanța de fond a stabilit că situația de fapt expusă în actul de sesizare este probată cu dovezile strânse de acuzare și care au fost însușite de inculpat, condamnându-l pe acesta pentru infracțiunea de evaziune fiscală comisă în formă continuată, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 242/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 320 1 C. proc. pen., la pedeapsa de 6 luni închisoare. La individualizarea acesteia prima instanță a avut în vedere buna conduită a acestuia înainte de săvârșirea faptei penale și stăruința depusă pentru acoperirea prejudiciului, precum și atitudinea sinceră avută pe parcursul procesului penal - împrejurări ce au constituit circumstanțe cu caracter atenuant conform art. 74 lit. a)-b) C. pen.

de natură a conduce la coborârea pedepsei sub minimul special legal, conform art. 76 lit. d) din același cod. Totodată, s-a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins și fără ca pedeapsa să fie efectiv executată, astfel că în baza art. 81 C. pen., executarea acesteia a fost suspendată condiționat pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni. De asemenea, în baza art. 71 alin. (5) C. pen. și art. 359 C. proc. pen. a fost suspendată și executarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor civile prev. de art. 64 lit. a), b) cu excepția dreptului de a alege, aplicată inculpatului prin aceeași sentință. În privința acțiunii civile exercitate de partea civilă D.G.F.P. Buzău instanța fondului a dispus obligarea inculpatului în solidar cu Î.I.

G.M. la despăgubiri de 5.761 RON reprezentând impozit profit aferent anului 2009 (diferența neachitată), la care se adaugă accesoriile legale conform art. 119 și urm. din O.G. nr. 92/2003 de la data scadenței și până la achitarea integrală a debitului și a constatat, în ceea ce privește TVA datorată bugetului de stat, că s-a emis o decizie de eșalonare a plăți din 10 iulie 2012 astfel că recuperarea sumei se va face de către D.G.F.P. conform acestei decizii. A fost menținută măsura sechestrului asigurător dispusă de procuror pentru ca doar aceasta a fost luată pentru recuperarea pagubei ce face obiectul judecății (ordonanța nr. 323/P/2012 din 23 mai 2012 privind o combină marca C. de culoare verde și o combină marca F. de culoare roșie).

Inculpatul a fost obligat în solidar cu aceeași întreprindere individuală și la plata cheltuielilor judiciare către stat. Împotriva acestei sentințe, în termen legal a exercitat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Apelantul Parchet a susținut că dezlegarea dată acțiunii civile de instanța fondului este greșită în condițiile stabilirii unui prejudiciu care a rămas neacoperit până la data judecății.

Astfel, s-a arătat că pe parcursul procesului inculpatul a făcut dovada achitării sumei de 2.455 RON din totalul impozitului datorat pentru veniturile realizate care a fost dedusă din valoarea totală a pagubei create cu acest titlu, așa încât obligarea la diferența de 5.761 RON la care se adaugă accesoriile fiscale este corectă, însă în privința pagubei datorate cu titlu de TVA - evaluate de partea civilă la 56.027 RON, în mod greșit Tribunalul a omis să se pronunțe, reținând existența unei decizii de eșalonare la plată pe temeiul căreia partea vătămată își va putea recupera debitul.

Apelantul Parchet a criticat acest mod de soluționare a cererii de despăgubiri civile cu susținerea că pe de o parte, decizia de eșalonare a plății TVA datorată de inculpat nu are nicio relevanță cât privește recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiunea de evaziune fiscală, iar pe de alta,că prin constatarea existenței acestei decizii în realitate, prima instanță a lăsat nesoluționată parțial cererea de despăgubiri a părții civile D.G.F.P. Buzău. În raport de actele depuse la instanța fondului și la care s-a făcut trimitere în motivarea deciziei din apel, Curtea de Apel ca instanță de prim control judiciar a solicitat părții civile intimate D.G.F.P.

Buzău să precizeze expres și efectiv, cu referire la actele normative în vigoare la data activității infracționale, care este paguba creată prin infracțiunea de evaziune fiscală comisă de inculpat în perioada 2007 - 2010 ce face obiectul sesizării instanței și care sunt sumele (pe categorii de obligații fiscale) rămase neachitate după ce inculpatul a plătit o parte a acestora conform dovezilor depuse în primă instanță. Cu adresa din 26 august 2013 aceste date au fost comunicate de intimată. Curtea, verificând legalitatea și temeinicia sentinței apelate, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente în cauză, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, așa cum impune art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., a constatat că este afectată legalitatea și temeinicia acesteia, pentru următoarele considerente: Actul de sesizare a instanței respectiv rechizitoriul din 05 iulie 2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău conține dispoziția de trimitere în judecată a inculpatului G.M. care în calitate de persoană fizică autorizată, a comis infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată, faptă prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și constând rezumativ în aceea că în perioada 2007 - 2010 nu a înregistrat veniturile obținute din activități în agricultură, sustrăgându-se astfel de la plata unor obligații fiscale în sumă totală de 64.243 RON.

Potrivit art. 317 C. proc. pen., judecata se mărginește la fapta și persoana arătată în actul de sesizare a instanței (...). Drept urmare, în limitele de mai sus instanța fondului avea obligația să soluționeze cauza atât în privința acțiunii penale, cât și a celei civile alăturate în procesul penal de partea vătămată D.G.F.P. Buzău care s-a constituit parte civilă la termenul de judecată din 27 septembrie 2012cu suma totală de 64.243 RON din care 8.216 RON reprezentând impozit, iar 56.027 RON reprezentând TVA. Partea civilă a cerut aceste despăgubiri de la inculpat și de la partea responsabilă civilmente fără a o nominaliza în condițiile în care actul de sesizare a instanței nu a identificat o astfel de persoană, definită de art. 24 alin. (3) C. proc.

pen. Instanța de fond a dispus din oficiu introducerea în cauză și citarea în această calitate a Î.I. G.M., iar la soluționarea acțiunii civile a obligat la despăgubiri pe inculpatul G.M. în solidar cu această parte responsabilă civilmente, fără a motiva în vreun fel această soluție, argumentând numai că organul fiscal a emis o decizie de eșalonare a plății TVA, conform înscrisului depus la dosar, iar în totalul sumei este inclusă și TVA pe anii următori datorați de întreprinderea individuală fără a rezulta clar dacă suma ce a făcut obiectul trimiterii în judecată, calculată pentru perioada 2007 - 2010 a fost achitată în întregime.

Criticând dezlegarea astfel dată, apelantul Parchet a susținut în mod justificat că în privința despăgubirilor reprezentând TVA datorată bugetului de stat, soluția pronunțată de instanța fondului semnifică în realitate o nepronunțare deoarece constatarea emiterii unei decizii de eșalonare la plata TVA (din 10 iulie 2012) nu înseamnă o dispoziție a instanței penale de recuperare a prejudiciului. Intimatul-inculpat, față de această critică, a opus în calea de atac exercitată exclusiv de unitatea de Parchet, apărarea inadmisibilității apelului în lipsa unui apel și al părții civile invocând dispozițiile art. 362 lit. a) teza a II-a potrivit cărora apelul procurorului în ce privește latura civilă este inadmisibil, în lipsa apelului formulat de partea civilă (cu excepția cazurilor când acțiunea civilă se exercită din oficiu).

Această excepție s-a reținut că este neîntemeiată în condițiile în care temeiul său juridic, așa cum a fost citat, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008 a Curții Constituționale publicată la 20 martie 2008 în M. Of. al României, așa încât, s-a apreciat că Parchetul poate exercita calea de atac în latură civilă chiar dacă partea civilă nu a atacat la rândul său hotărârea instanței inferioare. În privința fondului criticii apelantului, Curtea a constatat că ambiguitatea poziției procesuale a părții civile D.G.F.P.

Buzău care prin corespondența purtată cu instanța fondului nu a reușit să precizeze care este temeiul juridic al emiterii deciziei de eșalonare la plată a TVA a impus ca în instanța de apel să se solicite noi lămuriri pentru a se stabili prejudiciul efectiv cauzat în perioada ce face obiectul activității infracționale deduse judecății, respectiv 29 martie 2007 - 28 iunie 2010, și care îl are ca subiect activ pe inculpatul G.M. ca persoană fizică, iar nu Întreprinderea Individuală G.M., care a fost înființată ulterior datei de 28 iunie 2010. Intimata parte civilă a reconfirmat prin adresa din 29 august 2013 cuantumul inițial al sumei cu care s-a constituit parte civilă în acest proces penal. În raport de aceste elemente probatorii, Curtea a constatat că intimatul inculpat G.M., față de care a fost stabilită răspunderea penală pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală prev. și ped.

de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 320 1 C. proc. pen. și art. 74 lit. a), b) - 76 lit. d) C. pen., a cauzat prin activitatea infracțională pe care a recunoscut-o în totalitate, un prejudiciu total de 64.243 RON din care 8.216 RON impozit pe venituri inclusiv regularizări, iar 56.027 RON TVA. Astfel, inculpatul G.M. a funcționat ca persoană fizică autorizată în baza autorizației emisă la data de 29 martie 2007 de Primăria Ziduri, județul Buzău, fiind înregistrat la Oficiul Național al Registrului Comerțului din 14 mai 2007. Sub această formă juridică inculpatul a desfășurat activități de prestări servicii în agricultură, respectiv din cultivarea unor terenuri deținute în arendă, până la data de 11 mai 2010, când codul unic de înregistrare fiscală sus-arătat a fost anulat deoarece contribuabilul nu a schimbat în termenul și condițiile O.U.G.

nr. 44/2008 forma de organizare a activității. Abia la 28 iunie 2010, potrivit certificatului de înregistrare eliberat de Oficiul Registrului Comerțului Buzău a luat ființă sub forma juridică a Întreprinderii Individuale o nouă entitate, Întreprinderea Individuală G.Ț.M.M. Aceste date au rezultat din raportul de inspecție fiscală din 09 martie 2012 al D.G.F.P. Buzău. Prin urmare, activitatea infracțională pentru care a fost sesizată instanța a fost desfășurată numai de inculpatul G.M. ca persoană fizică (autorizată conform legii) și nu de Întreprinderea Individuală G.Ț.M.M. pe de o parte, iar pe de alta, aceasta vizează exclusiv perioada 29 martie 2007 - 28 iunie 2010, conform celor expuse în precedent.

Din nicio probă a dosarului nu a rezultat că Întreprinderea Individuală G.Ț.M.M., înființată ulterior perioadei supuse anchetei penale, este succesoarea în drepturi cu titlu universal a persoanei fizice G.M. pentru a se considera că ar fi preluat patrimoniul acesteia care să includă, alături de activ și datoriile fiscale rămase neachitate la data radierii sale - 11 mai 2010. În acești termeni, Curtea a constatat că în mod greșit prima instanță a introdus și citat la judecată în calitate de parte responsabilă civilmente Î.l. G.Ț.M.M., iar prin sentința pronunțată a obligat-o în solidar cu inculpatul la plata sumei de 5.761 RON reprezentând „impozit pe profit aferent anului 2009”, solidaritatea instituită de instanța fondului, s-a apreciat că nu are suport legal și probator.

În realitate, s-a reținut că această sumă constituie diferența de impozit pe profit datorat de inculpatul G.M. ca persoană fizică (autorizată) pentru veniturile obținute în perioada 2007 - 2010 din totalul de 8.216 RON fiind corect dedusă suma de 2.455 RON achitată cu acest titlu pe parcursul judecății. În privința TVA, așa cum s-a arătat deja, suma datorată cu acest titlu părții civile D.G.F.P. Buzău este de 56.027 RON, a rămas neachitată până la data judecății în apel așa încât pe temeiul răspunderii civile delictuale, inculpatul G.M. a fost obligat să o achite, în conformitate cu art. 14 și 346 C. proc. pen. comb. cu art. 998 C. civ.

(în vigoare la data faptei) inclusiv accesoriile fiscale ce se vor calcula de la data scadenței până la plata integrală a prejudiciului, mențiunea constatării existenței unei decizii de eșalonare a plății acestei sume din dispozitivul sentinței apelate, neconstituind o soluționare a cererii de despăgubiri, astfel cum în mod corect a susținut apelantul Parchet. Așa fiind, pentru toate considerentele expuse, în conformitate cu prevederile art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Curtea a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău în conformitate cu prevederile art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. împotriva sentinței penale nr. 58 din 14 martie 2013 pronunțată de Tribunalului Buzău pe care a desființat-o în parte, în latură civilă cu consecința obligării intimatului inculpat G.M.

la plata către intimata-parte civilă D.G.F.P. Buzău și a sumei de 56.027 RON reprezentând TVA la care se adaugă accesoriile fiscale de la data scadenței până la plata integrală a prejudiciului pe de o parte, iar pe de alta, a înlăturării obligării solidare a părții responsabile civilmente Întreprinderea Individuală G.Ț.M.M. de la plata sumei de 5.761 RON către D.G.F.P. Buzău, menținând în rest dispozițiile sentinței apelate. Î mpotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs partea civilă A.N.A.F., prin D.G.F.P. Buzău și inculpatul G.M. Prin motivele de recurs depuse în scris la dosarul cauzei, recurenta parte civilă a solicitat obligarea inculpatului G.M. în solidar cu partea responsabilă civilmente Î.l.

G.Ț.M.M., la plata sumei de 64.243 RON din care 8.216 RON impozit pe venituri inclusiv regularizări și suma de 56.027 RON TVA, astfel cum s-a solicitat și prin cererea din 21 septembrie 2012. Recurentul inculpat a solicitat a se constata că în cauză nu există prejudiciu, întrucât pretențiile părții civile nu au fost dovedite, în cauză neexistând decizie de impunere. Examinând recursurile declarat de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. - D.G.F.P. Buzău și inculpatul G.M. prin raportare la dispozițiile art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Consacrând efectul parțial devoiutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc.

pen. stabilește, în alin. (2), că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385 9 din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurentul și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează, în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 385 9 C. proc. pen. Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385 10 C. proc. pen. prevede în alin. (2 1 ), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 9 C. proc.

pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu. În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 06 septembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385 9 C. proc.pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. Il din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc.

pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului,ipoteza care, însă, nu se regăsește în speță. Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ce privește cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., invocat de recurenți, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesar, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute în art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc. pen. Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă că recurenta parte civilă și-a motivat recursul la data de 20 septembrie 2013, iar inculpatul și-a motivat recursul la data de 16 ianuarie 2014 și la data de 06 februarie 2014 (primul termen de judecată acordat în cauză fiind 12 februarie 2014), respectându-și, astfel, obligația ce le revenea potrivit art. 385 10 alin. (2) C. proc.

pen. În speța de față, instanța de control judiciar apreciază însă că aceste critici formulate de recurenta parte civilă și inculpat nu sunt fondate, întrucât, în raport de actele și înscrisurile aflate la dosarul cauzei, criticile formulate trebuiau raportate strict la dispozițiile din decizia pronunțată de instanța de apel, față de împrejurarea că aceștia nu au declarat apel în cauză, astfel încât nu pot invoca în fața instanței de recurs aceste critici. În recursul părții civile se reține că latura civilă a fost soluționată corect de către instanța de apel, soluția pronunțată fiind în concordanță cu adresa din 29 august 2013, prin care partea civilă a reconfirmat cuantumul inițial al sumei cu care s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Cu privire critica vizând solidaritatea răspunderii civile delictuale, instituită în mod greșit de către instanța de fond, se reține că aceasta nu are suport legal și probator, cum în mod corect a reținut instanța de apel. Astfel inculpatul G.M. a funcționat ca persoană fizică autorizată în baza autorizației emisă la data de 29 martie 2007 de Primăria Ziduri, județul Buzău, fiind înregistrat la Oficiul Național al Registrului Comerțului din 14 mai 2007, iar activitatea infracțională pentru care a fost sesizată instanța a fost desfășurată numai de inculpatul G.M. ca persoană fizică (autorizată conform legii), aceasta vizează exclusiv perioada 29 martie 2007 - 28 iunie 2010, și nu de către Întreprinderea Individuală G.Ț.M.M., care la data de 28 iunie 2010, potrivit certificatului de înregistrare eliberat de Oficiul Registrului Comerțului Buzău a luat ființă sub forma juridică a Întreprinderii Individuale, o nouă entitate Întreprinderea Individuală G.Ț.M.M.

și din nicio probă a dosarului nu a rezultat că Întreprinderea Individuală G.Ț.M.M., înființată ulterior perioadei supuse anchetei penale, este succesoarea în drepturi cu titlu universal a persoanei fizice G.M. pentru a se considera că ar fi preluat patrimoniul acesteia care să includă, alături de activ, și datoriile fiscale rămase neachitate la data radierii sale - 11 mai 2010. Astfel, Înalta Curte, în deplin acord cu instanța de prim control judiciar, constată că inculpatul G.M., față de care a fost stabilită răspunderea penală pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 320 1 C. proc.

pen. și art. 74 lit. a), b) - 76 lit. d) C. pen., a cauzat prin activitatea infracțională pe care a recunoscut-o în totalitate, un prejudiciu total de 64.243 RON din care 8.216 RON impozit pe venituri inclusiv regularizări, iar 56.027 RON TVA, stabilită în conformitate cu înscrisurile aflate la dosar. Or, fiind vorba de prejudiciul creat prin infracțiunea de evaziune fiscală comisă de inculpat în perioada 2007 - 2010 și care sunt sumele (pe categorii de obligații fiscale) rămase neachitate după ce inculpatul a plătit o parte a acestora conform dovezilor depuse în primă instanță, astfel că nu era necesar emiterea unei decizii de impunere, astfel că critica vizând inexistența prejudiciului nu poate fi primită.

Pentru aceste considerente, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de partea civilă A.N.A.F., prin D.G.F.P. Buzău și inculpatul G.M. împotriva deciziei penale nr, 153 din 06 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Va obliga recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă A.N.A.F., prin D.G.F.P. Buzău și inculpatul G.M. împotriva deciziei penale nr. 153 din 06 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie . Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 februarie 2014.