ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1757/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 04 ianuarie 2011, sub nr. 50/2/2012, reclamantul M.C.V. a solicitat instanței de contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei Și Protecției Sociale, ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtului la aprobare ajutorului de urgență propus de Direcția de Muncă și Protecție Socială - Ilfov. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în urma unui incendiu produs la data de 29 noiembrie 2008 la domiciliul său, a solicitat un ajutor de urgență, iar Direcția de Muncă și Protecție Socială - Ilfov i-a aprobat un astfel de ajutor în cuantum de 2000 lei, însă pârâtul l-a informat că guvernul refuză să mai aprobe astfel de ajutoare.

Reclamantul și-a precizat cererea în drept, la cererea instanței, indicând dispozițiile Legii nr. 416/2001, iar în ședința publică din data de 07 mai 2012 a depus o fotocopie a cererii, purtând ștampila serviciului de registratură al pârâtului cu nr. 9506 din data de 6 decembrie 2010, indicând că la această cerere nu i s-a răspuns de către pârât. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 4664 din 3 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității și a respins acțiunea formulată de către reclamantul M.C.V. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, ca tardiv formulată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că temeiul juridic al acțiunii în contencios administrativ formulate de către reclamant este reprezentat de un pretins refuz nejustificat de soluționare a cererii sale înregistrate la registratura pârâtului data de 6 decembrie 2010, sub nr. 9506 (conținând evidența înregistrării în sistem informatic), materializat în răspunsul negativ al pârâtului, astfel încât acțiunea reclamantului, înregistrată pe rolul instanței abia la data de 04 ianuarie 2012, trebuia formulată în termen de 6 luni de la data comunicării refuzului nejustificat de soluționare, potrivit art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Or, Curtea a constatat că reclamantului i s-a răspuns la cererea sa înregistrată la registratura pârâtului la data de 6 decembrie 2010, sub nr. 9506, cu adresa nr. 11454/DGPPH/SMCCE din data de 31 decembrie 2010, de către Direcția Generală pentru Protecția Persoanelor cu Handicap, depusă la fila 20 din dosar, astfel încât acțiunea reclamantului, înregistrată pe rolul acestei instanțe abia la data de 04 ianuarie 2012, apare ca fiind prescrisă, fiind formulată la mai mult de 1 an de zile, și cu depășirea termenului de decădere de un an de zile, prevăzut de alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, deși reclamantul nu a invocat motive temeinice pentru depășirea termenelor de la alin. (1) al art. 11 pentru a putea face aplicarea alin. (2), astfel de motive temeinice trebuind invocate și dovedite de către parte, neputând fi reținute de către instanță din oficiu.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamantul M.C.V. a declarat recurs. În motivarea căii de atac, recurentul critică soluția pronunțată în raport de instituția prescripției, susținând că a efectuat numeroase demersuri la Ministerul Muncii. Recurentul invocă, totodată, nerespectarea dispozițiilor legale incidente, respectiv ale Legii nr. 416/2001 și solicită acordarea despăgubirilor ce i se cuvin. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului și în acord cu aspectele reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că reclamantul a înregistrat la registratura instituției pârâte cererea vizând valorificarea drepturilor sale la data de 6 decembrie 2010, având nr. 9506, că autoritatea Direcția Generală pentru Protecția Persoanelor cu Handicap a răspuns prin adresa nr. 11454/DGPPH/SMCCE din data de 31 decembrie 2010, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 04 ianuarie 2012. Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.",

alin. (5) calificând acest termen ca un termen de prescripție. Înalta Curte are în vedere faptul că, în considerarea dreptului la despăgubire, reclamantul a inițiat demersuri prin care a solicitat îndeplinirea operațiunilor administrative necesare pentru a primi despăgubirea prevăzută de lege, așa încât termenele de prescripție, respectiv de decădere, prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004 au început să curgă de la data depunerii și înregistrării cererii la autoritatea pârâtă. Din această perspectivă, dreptul părții reclamante de a sesiza instanța de contencios administrativ trebuia exercitat în condițiile și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată și completată.

Acțiunea în contencios administrativ de față a fost introdusă de reclamant la data de 4 ianuarie 2012, după împlinirea termenului legal de un an anterior arătat, fără să fi fost invocat în cauză vreun caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției, potrivit art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, așadar cu mult peste termenul prevăzut de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, deci după stingerea dreptului la acțiune în sens material.

Împrejurarea că au fost efectuate mai multe demersuri prin care s-a solicitat efectuarea operațiunilor administrative necesare pentru repararea prejudiciului nu era de natură a înlătura incidența prescripției dreptului la acțiune, întrucât, chiar dacă ar fi avut așteptări legitime în sensul rezolvării favorabile a cererii sale de despăgubire, reclamantul a depășit termenul imperativ prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, neexistând niciun temei legal pentru a considera că cererea de chemare în judecată a fost formulată în termen. Pe de altă parte, Înalta Curte nu poate lua în considerare argumentele expuse de recurent cu privire la soluția pronunțată de instanța supremă într-un alt dosar, respectiv Dosarul nr. 840/2/2013, întrucât, prin Decizia nr. 268 din 23 ianuarie 2014, a fost soluționată o pricină având un obiect diferit de cel al prezentei cauze, chiar dacă întemeiat pe aceleași dispoziții ale Legii nr. 416/2001.

În raport de soluția pronunțată de către instanța de fond și menținută de către instanța de control judiciar, Înalta Curte constată că este de prisos să fie examinate celelalte cereri și susțineri ale recurentului, formulate în prezenta cale de atac. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.C.V. împotriva Sentinței civile nr. 4664 din 3 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2014. Procesat de GGC - GV