ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1757/2014

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.

Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 04 ianuarie 2011, sub

nr. 50/2/2012, reclamantul M.C.V. a solicitat instanței de contencios

administrativ, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei Și

Protecției Sociale, ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea

pârâtului la aprobare ajutorului de urgență propus de Direcția de Muncă și

Protecție Socială - Ilfov.

În

motivarea cererii, reclamantul a arătat că în urma unui incendiu produs la data

de 29 noiembrie 2008 la domiciliul său, a solicitat un ajutor de urgență, iar

Direcția de Muncă și Protecție Socială - Ilfov i-a aprobat un astfel de ajutor

în cuantum de 2000 lei, însă pârâtul l-a informat că guvernul refuză să mai

aprobe astfel de ajutoare.

Reclamantul

și-a precizat cererea în drept, la cererea instanței, indicând dispozițiile

Legii nr. 416/2001, iar în ședința publică din data de 07 mai 2012 a depus o

fotocopie a cererii, purtând ștampila serviciului de registratură al pârâtului

cu nr. 9506 din data de 6 decembrie 2010, indicând că la această cerere nu i

s-a răspuns de către pârât.

2.

Hotărârea instanței de fond

Prin

Sentința civilă nr. 4664 din 3 septembrie 2012, Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția

tardivității și a respins acțiunea formulată de către reclamantul M.C.V. în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, ca

tardiv formulată.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a constatat că temeiul juridic al acțiunii în

contencios administrativ formulate de către reclamant este reprezentat de un

pretins refuz nejustificat de soluționare a cererii sale înregistrate la

registratura pârâtului data de 6 decembrie 2010, sub nr. 9506 (conținând

evidența înregistrării în sistem informatic), materializat în răspunsul negativ

al pârâtului, astfel încât acțiunea reclamantului, înregistrată pe rolul

instanței abia la data de 04 ianuarie 2012, trebuia formulată în termen de 6

luni de la data comunicării refuzului nejustificat de soluționare, potrivit

art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Or,

Curtea a constatat că reclamantului i s-a răspuns la cererea sa înregistrată la

registratura pârâtului la data de 6 decembrie 2010, sub nr. 9506, cu adresa nr.

11454/DGPPH/SMCCE din data de 31 decembrie 2010, de către Direcția Generală

pentru Protecția Persoanelor cu Handicap, depusă la fila 20 din dosar, astfel

încât acțiunea reclamantului, înregistrată pe rolul acestei instanțe abia la

data de 04 ianuarie 2012, apare ca fiind prescrisă, fiind formulată la mai mult

de 1 an de zile, și cu depășirea termenului de decădere de un an de zile,

prevăzut de alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, deși reclamantul nu a

invocat motive temeinice pentru depășirea termenelor de la alin. (1) al art. 11

pentru a putea face aplicarea alin. (2), astfel de motive temeinice trebuind

invocate și dovedite de către parte, neputând fi reținute de către instanță din

oficiu.

de atac exercitată în cauză

Împotriva

acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamantul

M.C.V. a declarat recurs.

În

motivarea căii de atac, recurentul critică soluția pronunțată în raport de

instituția prescripției, susținând că a efectuat numeroase demersuri la

Ministerul Muncii.

Recurentul

invocă, totodată, nerespectarea dispozițiilor legale incidente, respectiv ale

Legii nr. 416/2001 și solicită acordarea despăgubirilor ce i se cuvin.

4.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele

expuse în continuare.

Astfel

cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului și în acord cu

aspectele reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că reclamantul a

înregistrat la registratura instituției pârâte cererea vizând valorificarea

drepturilor sale la data de 6 decembrie 2010, având nr. 9506, că autoritatea

Direcția Generală pentru Protecția Persoanelor cu Handicap a răspuns prin

adresa nr. 11454/DGPPH/SMCCE din data de 31 decembrie 2010, iar cererea de

chemare în judecată a fost formulată la data de 04 ianuarie 2012.

Potrivit

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Cererile prin care se solicită

anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ,

recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce

în termen de 6 luni de la:

a) data

comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data

comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data

expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data

expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data

expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la

comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii

sau, după caz, a plângerii prealabile;

e) data

încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul

contractelor administrative.", alin. (5) calificând acest termen ca un

termen de prescripție.

Înalta

Curte are în vedere faptul că, în considerarea dreptului la despăgubire,

reclamantul a inițiat demersuri prin care a solicitat îndeplinirea

operațiunilor administrative necesare pentru a primi despăgubirea prevăzută de

lege, așa încât termenele de prescripție, respectiv de decădere, prevăzute de

art. 11 din Legea nr. 554/2004 au început să curgă de la data depunerii și

înregistrării cererii la autoritatea pârâtă.

Din

această perspectivă, dreptul părții reclamante de a sesiza instanța de

contencios administrativ trebuia exercitat în condițiile și termenele prevăzute

de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată și completată.

Acțiunea

în contencios administrativ de față a fost introdusă de reclamant la data de 4

ianuarie 2012, după împlinirea termenului legal de un an anterior arătat, fără

să fi fost invocat în cauză vreun caz de suspendare sau întrerupere a cursului

prescripției, potrivit art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958 privind

prescripția extinctivă, așadar cu mult peste termenul prevăzut de dispozițiile

art. 11 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, deci după stingerea dreptului

la acțiune în sens material.

Împrejurarea

că au fost efectuate mai multe demersuri prin care s-a solicitat efectuarea

operațiunilor administrative necesare pentru repararea prejudiciului nu era de

natură a înlătura incidența prescripției dreptului la acțiune, întrucât, chiar

dacă ar fi avut așteptări legitime în sensul rezolvării favorabile a cererii

sale de despăgubire, reclamantul a depășit termenul imperativ prevăzut de art.

11 din Legea nr. 554/2004, neexistând niciun temei legal pentru a considera că

cererea de chemare în judecată a fost formulată în termen.

Pe de

altă parte, Înalta Curte nu poate lua în considerare argumentele expuse de

recurent cu privire la soluția pronunțată de instanța supremă într-un alt

dosar, respectiv Dosarul nr. 840/2/2013, întrucât, prin Decizia nr. 268 din 23

ianuarie 2014, a fost soluționată o pricină având un obiect diferit de cel al

prezentei cauze, chiar dacă întemeiat pe aceleași dispoziții ale Legii nr.

416/2001.

În raport

de soluția pronunțată de către instanța de fond și menținută de către instanța

de control judiciar, Înalta Curte constată că este de prisos să fie examinate

celelalte cereri și susțineri ale recurentului, formulate în prezenta cale de

atac.

Pentru

considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este

afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul

dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20

alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va

respinge recursul formulat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de M.C.V. împotriva Sentinței civile nr. 4664 din 3 septembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2014.

Procesat

de GGC - GV