ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3526/2013

Asupra recursului de față, În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 138 din 25 iunie 2013, Tribunalul Bihor, în baza art. 174 - 175 lit. d) - art. 176 lit. a) C. pen. l-a condamnat pe inculpatul C.I., porecla „P.", cu antecedente penale, la o pedeapsă de 25 ani închisoare. În baza art. 65 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b), d) și e) C. pen. pe o durată de 8 ani după executarea pedepsei închisorii. În baza art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 10 ani închisoare. În baza art. 85 C. pen. s-a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 221 din 9 februarie 2012 pronunțată de Judecătoria Oradea în Dosar nr. 10648/271/2011.

În baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 36 alin. (1), art. 34 lit. b), și art. 35 alin. (1) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului în prezenta cauză și pedeapsa aplicată inculpatului prin Sentința penală nr. 221 din 9 februarie 2012 pronunțată de Judecătoria Oradea în Dosar nr. 10648/271/2011, în pedeapsa cea mai grea, ce va fi executată în regim de detenție, de 25 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b), d) și e) C. pen. pe o durată de 8 ani după executarea pedepsei închisorii. În baza art. 71 C. pen. i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b), d) și e) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. s-a dedus din durata reținerii și arestului preventiv din 7 noiembrie 2012 la zi. S-a constatat că în cauză nu există constituire de parte civilă. În baza art. 118 alin. (2) C. pen. s-a dispus confiscarea corpului delict bâtă de baseball cu lungimea de 1 m aflată în custodia organelor de poliție din cadrul I.P.J. Bihor, depusă în sac de hârtie sigilat cu autocolant MAI. În baza art. 109 alin. (1) C. proc. pen. s-a dispus conservarea următoarelor corpuri delicte: două bucăți de sârmă cu izolație de culoare verde; un covor de iută cu lungimea de 1 m și lățimea de 0,9 m; un pantof bărbătesc de la piciorul drept, de culoare neagră, cu șiret, mărimea 44, cu inscripția AM pe partea exterioară și o ruptură de cca.

7 cm pe partea interioară; un cuțit cu lungimea totală de 62 cm, tip macetă, găsit sub acoperișul unei boxe pentru animale, toate aflate în custodia organelor de poliție din cadrul I.P.J. Bihor, depuse în saci de hârtie sigilați cu autocolant MAI. În baza art. 3 și 4 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat în vederea stabilirii profilului genetic al acestuia. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 2.500 RON. S-a dispus ca onorariului apărătorului din oficiu C.R. în sumă de 200 RON conform delegației nr. 1631 din 3 aprilie 2013 să fie virat în favoarea Baroului Bihor din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor la data de 1 aprilie 2013 în Dosar nr. 869/P/2012 s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest, a inculpatului C.I. pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174 - 175 lit. d) - art. 176 lit. a) C. pen.; punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului C.I. pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

în fapt, s-a reținut că inculpatul, în cursul lunii decembrie 2011, în timp ce se afla în locuința sa din Episcopia Bihor, str. S., l-a legat cu sârmă sau sfoară de un scaun pe minorul M.I., în vârstă de 11 ani, după care, timp de mai multe ore i-a aplicat sistematic și cu intensitate numeroase lovituri peste tot corpul cu pumnii, picioarele și o bâtă, pentru a-l pedepsi (fie pentru că i-ar fi sustras bani și acte de identitate, fie pentru că i-ar fi cerut banii), în urma acestor lovituri minorul decedând în cursul nopții și fiind apoi transportat și îngropat de către inculpat în afara localității. Tribunalul, analizând actele și lucrările dosarului a reținut sub aspectul stării de fapt că, în data de 5 noiembrie 2012 numitul M.J.

a reclamat dispariția fiului său, victima M.I., minor în vârstă de 11 ani. Victima M.I., minor în vârstă de 11 ani provine dintr-o familie în care părinții erau despărțiți acesta locuind cu tatăl său M.J. și fratele M.I., în vârstă de 15 ani, în comuna Sălard județul Bihor. Mama victimei locuia în comuna Roșiori, județul Bihor, iar sora victimei, martora M.E., în vârstă de 19 ani, locuiește în Episcopia Bihor, str. S., având de cca. 2 ani o relație de concubinaj cu inculpatul C.I., în vârstă de 22 de ani. În cursul lunii septembrie 2011, victima M.I. a plecat la mama sa în comuna Roșiori, de unde a plecat împreună cu sora sa, martora M.E., la locuința acesteia din Episcopia Bihor, unde a stat o perioadă de aproximativ câteva săptămâni, locuind împreună cu aceasta, inculpatul C.I.

și cei doi copii minori în vârstă de 3 ani și, respectiv, 6 luni. În cursul lunii decembrie inculpatul C.I., fiind beat și în contextul unor discuții contradictorii cu minorul M.I., legate de faptul că acesta i-ar fi furat cartea de identitate, l-a dezbrăcat de haine pe minor, l-a legat cu un material textil de picior și l-a imobilizat de pat, după care l-a lovit cu pumnii și cu picioarele, respectiv cu o bâtă, agresiune în urma căreia minorul a decedat. În timpul agresiunii minorul a strigat și a cerut ajutor, fiind auzit de martora R.I. plângând și strigând în locuință „Mama mea, mama mea, lasă-mă, nu mă mai bate, că curge sângele din mine", pe inculpatul C.I. exclamând „Unde mi-e buletinul, te omor în bătaie" și tot atunci pe martora M.E.

cerându-i fratelui ei să spună unde este buletinul, pentru că altfel inculpatul îl „va bate rău", aceasta din urmă martora M.E., sora minorului, prezentă la acest incident nu a intervenit în favoarea sa întrucât inculpatul a amenințat-o și i-a pus mâna pe soba metalică încinsă, provocându-i arsuri. Constatând decesul minorului, inculpatul C.I. a luat cadavrul, l-a înfășurat într-o pătură, a legat-o apoi și a așezat cadavrul pe un cărucior cu două roți. A plecat apoi cu căruciorul, luând o lopată și un târnăcop, transportând cadavrul cu un cărucior pe un teren viran de pe raza localității Episcopia Bihor, în apropierea căii ferate și a supermarketului R., unde l-a îngropat. După reclamarea dispariției minorului, la solicitarea organelor de poliție inculpatul a condus organele de urmărire penală pe DN 19 spre municipiul Oradea, părăsind apoi șoseaua pe un drum agricol de lângă un parc de dezmembrări auto amplasat pe partea dreaptă a șoselei, la o distanță de cca.

500 m de supermarketul „R.". Inculpatul s-a îndreptat apoi spre calea ferată care face legătura între Episcopia Bihor și Satu Mare, indicând lângă rambleul căii ferate locul în care a îngropat cadavrul minorului M.I., locul indicat fiind acoperit cu vegetație anuală iar pământul afânat, fără însă să se evidențieze în vreun fel în topografia zonei. Au fost efectuate săpături cu hârlețul și lopata, fiind săpată o groapă cu adâncimea de 1,1 m, lungimea de 1,4 m și lățimea de 0,65 m. La adâncimea de 1,1 m a fost găsită o fâșie de material textil de culoare bleumarin iar pe fundul gropii, pe toată lungimea acesteia, a fost găsită o pătură de culoare gri/maro, cu tiv de culoare albastră, care era rulată și legată în două locuri cu sârmă cu izolație de culoare verde, legăturile fiind executate în centrul păturii și în partea dreaptă.

Pătura și conținutul acesteia au fost apoi scoase din groapă iar după desfacerea sârmelor și a păturii, în interiorul acesteia s-a găsit un cadavru uman în stare avansată de putrefacție, cu lungimea aproximativă de 1,35 m, specific unui copil preadolescentin. Astfel că inculpatul C.I. a indicat precis nu doar locul în care a îngropat cadavrul, ci și dimensiunile gropii, încât în urma săpăturilor efectuate în baza celor indicate de inculpat nu s-a realizat nici o abatere într-o parte sau alta raportat la dispunerea cadavrului. A reținut tribunalul că starea de fapt sus reținută rezultă din probele administrate în cauză, respectiv procesul-verbal de cercetare la fața locului încheiat la data de 7 noiembrie 2012, declarațiile inculpatului, declarațiile martorilor, procesul-verbal de percheziție, raportul medico-legal, raportul de expertiză medico-legală psihiatrică.

Prima instanță a apreciat că din probele administrate rezultă fără dubiu împrejurarea că moartea victimei M.I., minor în vârstă de 11 ani a fost una violentă. Acest aspect rezultă din declarațiile date de martora M.E. (martor ocular), declarațiile inculpatului, declarațiile martorei R.M. și Raportul de constatare medico-legală nr. 3156/11/399 din 8 noiembrie 2012. Astfel, atât inculpatul cât și martora M.E. au confirmat faptul că minorul a fost supus unei agresiuni fizice, respectiv a fost bătut înainte de a surveni decesul acestuia. Martora R.M. confirmă că minorul în noaptea precedentă zilei în care martora R.M. l-a mai văzut la locuința inculpatului și a martorei M.E.

a fost bătut martora reproducând strigătele minorului, în sensul că „Mama mea, mama mea, lasă-mă, nu mă bate". Din raportul de constatare medico-legală rezultă că starea avansată de putrefacție a cadavrului nu a permis stabilirea cu certitudine e felului morții și nici a cauzei morții, însă că la autopsie s-a evidențiat o leziune la nivelul calotei craniene care s-a putut produce prin lovire cu corp dur, iar aspectul leziunii arată posibilitatea utilizării unui corp dur cu muchii. Declarațiile inculpatului cât și declarațiile martorului ocular M.E. sunt contradictorii în sensul că aceștia au revenit de mai multe ori asupra elementelor ce țin de modul de comitere a agresiunii. Însă aspectul privind exercitarea unei agresiuni asupra minorului a fost constant relatat atât de către inculpat cât și de către martora M.E.

Mai mult, un alt element constant atestat de către aceștia a fost folosirea unei „bâte"/„coadă de mătură" respectiv a unui obiect contondent. Folosirea unui corp contondent se coroborează cu constatarea medico-legală sus-menționată privind identificarea unei leziuni la nivelul calotei craniene posibil a fi produsă prin loviri cu corp dur, respectiv posibilitatea utilizării unui corp dur cu muchii. Ca atare, s-a apreciat ca fiind dovedită fără dubiu agresiunea exercitată asupra minorului. Moartea minorului ca rezultat al acestei agresiuni rezultă din aceleași probe, respectiv declarațiile martorei M.E., declarațiile inculpatului, declarațiile martorului R.M. și raportul de constatare medico-legală.

Atât inculpatul cât și martora M.E. au arătat că moartea a survenit după comiterea agresiunii asupra minorului. Într-adevăr, fiecare, cu prilejul fiecărei audieri susține o versiune diferită: martora M.E. că: „Concubinul meu l-a bătut pe fratele meu toată noaptea, iar dimineața când am vrut să fac focul în casă pentru copii am constatat că fratele meu este mort", „.. concubinul meu l-a legat pe I. de un scaun și l-a bătut cu o bâtă groasă care era la noi în cameră. Apoi I. l-a dezlegat pe I., l-a întins pe jos pe spate lângă soba din cameră și i-a tăiat gâtul cu un cuțit cu mâner de culoare roșie .. atunci când I. l-a întins pe spate lângă sobă fratele meu trăia și a murit numai când i-a fost tăiat gâtul", „după ce minorul a fost așezat pe pat, inculpatul a continuat să-l bată mult până când acesta a decedat", iar inculpatul C.I.

a afirmat că: „l-am bătut pe băiat câteva ore până s-a întunecat .. m-am trezit a doua zi dimineața în jurul orei 04:00.

M-am dus să hrănesc animalele, iar la un moment dat concubina m-a chemat să vin imediat în cameră deoarece e ceva „băi" cu I. Am intrat în casă și am văzut că I. era rece și țeapăn", „Declar că atunci când l-am lovit pe băiat i-a curs sânge din nas .. Vineri seara, după ce m-am întors din Oradea, eu nu l-am mai bătut pe I. A doua zi sâmbătă ne-am trezit toți, iar I. era bine .. Când am plecat la fân I. mi-a spus că-l doare capul, iar eu i-am spus soției mele să-i dea un medicament din trusa de prim ajutor .. l-am văzut pe I. vinerea, după care acesta a fost bine sâmbătă, duminică, luni și marți dimineața, când m-am trezit și am văzut că acesta nu se ridică din pat, astfel că m-am dus la el și am constatat că este înțepenit și murise.", „eu l-am bătut pe copil vinerea, iar marți dimineața acesta a decedat, iar în acest interval eu nu l-am mai bătut pe copil.", „Toată agresiunea a început în jurul orelor 11:00 - 12:00 și a durat până seara .. A doua zi (sâmbăta) eu am fost la Oradea .. A doua zi (duminică) I. nu s-a plâns de nimic .. după ce ne-am culcat, E. m-a trezit și mi-a spus că I. delirează .. Dimineața m-am trezit la ora 04:30 .. iar când s-a făcut zi afară, m-am deplasat la patul unde dormea I. și l-am descoperit de pătură, l-am prins de mână, constatând că acesta este rece." Deșii declarațiile succesive date de martora M.E.

și inculpatul C.I. sunt contradictorii, instanța de fond a apreciat că acestea au valoare probantă doar în măsura în care se coroborează și cu alte mijloace de probă. Astfel că, sub aspectul analizat instanța de fond a reținut că martora R.M. a declarat că: „într-o seară l-am auzit pe I. plângând și strigând în locuința lui C.I. .. De atunci nu l-am mai văzut pe I.". Raportat la depoziția martorei R.M. prima instanță a considerat că moartea minorului a survenit la scurt timp după agresiunea exercitată asupra acestuia, fiind imposibil a se stabili cu certitudine dacă minorul a murit în timpul agresiunii sau în cursul nopții. Instanța de fond a reținut că aspectul invocat de inculpat în sensul că minorul a murit după câteva zile nu rezultă din nici o altă probă, în timp ce susținerile chiar contradictorii ale martorei M.E.

și care sunt în sensul că minorul a murit în timpul agresiunii, respectiv în cursul acelei nopți, se coroborează cu susținerile martorei R.M. care a remarcat dispariția minorului după noaptea în care acesta a fost agresat. în aceste condiții instanța de fond a apreciat ca fiind cu certitudine dovedită împrejurarea că moartea minorului s-a datorat agresiunii exercitate asupra acestuia ca o concluzie logică a împrejurărilor obiective demonstrate în cauză, respectiv agresarea minorului, dispariția acestuia imediat după această agresiune și a inexistenței oricărui indiciu care să sugereze o altă ipoteză. Tribunalul a reținut că autorul agresiunii exercitate asupra minorului și care a determinat decesul acestuia este inculpatul C.I.

Astfel, așa cum rezultă din analiza declarațiilor date de inculpatul C.I. și martora M.E. aceștia au fost singurele persoane adulte prezente la incident, iar poziția inculpatului nu a fost constantă, inițial acesta asumându-și fapta, iar ulterior declarând că la agresiunea exercitată asupra minorului a participat și martora M.E. Martora M.E. neagă orice implicare însă atitudinea manifestată de aceasta în sensul că nu a spus ce s-a întâmplat decât la momentul sesizării organelor de poliție, nu a cerut ajutor deși existau alte persoane în apropiere (martora R.M.), în condițiile în care minorul era fratele său, sugerează o posibilă complicitate a acesteia. Cu toate acestea instanța a reținut că autorul omorului comis asupra victimei M.I.

este exclusiv inculpatul. Acest aspect rezultă fără putință de tăgadă din declarațiile martorilor R.M., K.A. și M.E., precum și din declarația de recunoaștere constantă a inculpatului de agresare a victimei. Astfel martora R.M. a arătat că l-a auzit pe inculpat strigând „Unde mi-e buletinul te omor în bătaie" și pe martora M.E. strigând „Spune I. unde este buletinul, pentru că o să te bată mai rău"; „Precizez că a doua zi am văzut-o pe E. .. am văzut ce arsură avea pe mână .. i-am spus că inculpatul a ars-o pe mână, fapt pe care mi l-a confirmat", „Ulterior am văzut-o pe E. bătută de inculpat cu un par aflat în curte". Martorul K.A.L.

a arătat că: „.. l-am văzut pe inculpat cum l-a bătut odată pe copil, copilul striga foarte tare și de ceva timp, astfel că am intrat peste inculpat în locuință și i-am cerut să înceteze", respectiv că „Am văzut că inculpatul avea un comportament mai autoritar cu toată lumea, nu numai cu soția, însă nu l-am văzut niciodată când a bătut-o. Am presupus că-și bate soția pentru că am văzut-o pe aceasta mergând mai șchiopătat și declar că odată acesta mi-a confirmat că a fost bătută de către inculpat", „M.E., soția inculpatului, nu mi-a spus că îi este teamă de inculpat, însă eu am văzut că acesteia îi era cam frică de inculpat". Martora M.E. a arătat: „în tot acest timp eu eram în cameră, dar nu am avut curajul să intervin deoarece I. m-a amenințat că mă bate și pe mine.

Arăt că I. m-a și lipit cu brațul stâng de sobă și m-a ars". În ceea ce privește modalitatea de comitere a faptei, prima instanță a reținut că minorul a fost supus unor lovituri multiple cu pumnii, picioarele și o bâtă în condițiile în care acesta a fost legat de picior cu un material textil și imobilizat de un scaun. Acest aspect rezultă din declarația martorei M.E., declarația inculpatului, procesul-verbal de cercetare la fața locului ce atestă că pe membrul inferior stâng cadavrul a avut legat cu nod o fâșie de material textil de culoare roșie, din raportul de constatare medico-legală, care relevă existența unei leziuni la nivelul calotei craniene care s-a putut produce prin lovire cu corp dur.

Instanța de fond nu a reținut că minorul a fost decapitat, așa cum a susținut martora M.E., întrucât celelalte probe administrate nu confirmă acest aspect, din raportul de constatare medico-legală nerezultând în mod cert acest element. Pe de altă parte, declarația martorei M.E., în opinia instanței de fond, este o probă care, în sine, fără a se corobora cu o altă probă, este lipsită de concludentă. Sub aspectul încadrării juridice a faptei, în raport cu modalitatea de săvârșire, instanța de fond a apreciat că a fost stabilită în mod corect prin rechizitoriu, respectiv omor deosebit de grav prin cruzimi, faptă.

În ceea ce privește agravanta prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen., tribunalul a constatat că termenul cruzimi nu este determinat de lege, însă atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară se desprinde o semnificație care a întrunit un consens general și anume că omorul este săvârșit prin cruzimi atunci când făptuitorul a conceput și executat fapta, folosind metode cauzatoare de suferințe prelungite, maximă intensitate astfel că a realizat alături de rezultatul constând în suprimarea vieții victimei și un al doilea rezultat, constând în chinuirea ei fizică sau morală. S-au făcut de asemenea numeroase distincții apreciindu-se bunăoară că în cazul actelor de violență repetate, se circumscriu noțiunii de cruzime doar actele care au semnificația de a chinui victima în mod inutil față de acele acte care prin specificul obiectului folosit nu exprimă decât modalitatea de a realiza uciderea.

Raportat la speță prima instanță a reținut că probele administrate nu permit stabilirea cu certitudine a momentului în care a intervenit moartea victimei, respectiv dacă aceasta a fost supusă la suferințe îndelungate, dacă minorul a decedat urmare unor multiple lovituri sau în urma loviturii aplicate cu corpul contondent în zona capului. Cu toate acestea s-a reținut că martora R.M. a declarat că l-a auzit pe minor strigând și plângând aproximativ 10 - 15 minute, fiind posibil ca după acest interval minorul să devină inconștient, astfel că analiza acestei agravante - cruzimi trebuie raportată la actele de agresiune aplicate minorului în perioada în care acesta era conștient.

În mod evident, caracterul scurt al acestui interval de timp, modalitatea de agresare, în contextul în care nu s-a putut stabili numărul loviturilor aplicate sau intensitatea acestora nu justifică reținerea acestei agravante însă, justificarea acestei agravante o constituie modul de comitere al faptei, nu sub aspectul loviturilor aplicate ca număr, intensitate, ci raportat la aspectul privind legarea minorului cu un material textil și apoi imobilizarea acestuia de un scaun.

În acest context, fapta inculpatului, care pe fondul unor tensiuni, a unui conflict cu minorul, a început să-l lovească cu pumnii, cu picioarele chiar cu o bucată de lemn, după ce l-a legat de scaun, poate fi considerată o manifestare de cruzime, întrucât aceste acte de violență sunt lipsite de semnificația de a-i aplica minorului o corecție, inculpatul având o reprezentare certă a faptului că se putea produce moartea minorului și în același timp a avut în mod cert reprezentarea faptului că prin imobilizarea minorului astfel încât acesta să fie la dispoziția sa, a agresiunii evidente pe care urma să o aplice minorului, acestuia din urmă i-a fost insuflat un sentiment de teroare, de groază față de ceea ce urma să i se întâmple, în condițiile în care inculpatul se afla sub influența alcoolului și pe un fond psihic predispus la comportări violente, aspecte cunoscute de minor.

Pentru a produce moartea minorului respectiv pentru a exercita agresiunea asupra acestuia nu a fost necesară imobilizarea sa, agresiunea având loc într-un spațiu închis (o cameră) și asupra unui copil de 11 ani, respectiv în condițiile unei disproporții vădite de forțe. Tribunalul a apreciat că imobilizarea s-a realizat tocmai pentru a i se insufla acestuia un sentiment de teroare, aceasta în condițiile în care s-a dovedit în cauză că inculpatul încerca să afle de la minor unde îi sunt actele de identitate, evident sub imperiul acestui sentiment major de teamă indus minorului.

În concluzie, prima instanță a apreciat că suferința morală la care a fost supus minorul până în momentul decesului său, dedusă de faptul că acesta a fost legat de un scaun, în condițiile în care e vorba de un minor de 11 ani, pus în fața furiei unui adult și actelor de violență pe care acesta urma să le exercite asupra sa, în condițiile în care e vorba de un adult aflat sub influența băuturilor alcoolice și cu un comportament agresiv de notorietate, aspect cunoscut de minor, acesta aparținând anturajului familial, se circumscrie noțiunii de cruzime, noțiune ce implică nu numai o suferință fizică intensă ci și o suferință morală intensă, un sentiment de groază produs victimei de către autorul faptei.

În acest sens, în practica judiciară, s-a precizat că este incidență această circumstanță de agravare a omorului atunci când victimei i-a fost produs un sentiment de oroare, bunăoară uciderea acesteia în prezența copilului său minor. De asemenea, în practica judiciară s-a apreciat că este incidență această agravantă atunci când acțiunea violentă, nemiloasă a făptuitorului a inspirat oroare, groază, atât victimei, cât și persoanelor în a căror prezență se săvârșește. Raportat și la acest ultim considerent s-a apreciat că sentimentul comunității față de fapta unui adult care leagă de un scaun un copil de 11 ani pentru a fi la dispoziția agresivității notorii a acestuia și pe fondul consumului de alcool, minor care și decedează în urma agresiunii exercitate asupra sa, este unul de oroare.

Prima instanță a apreciat că în mod corect a fost reținută prin rechizitoriu și agravanta prevăzută de art. 175 lit. d) C. pen., fiind evident că datorită vârstei victimei, aceasta a fost în imposibilitatea de a se apăra în condițiile în care agresorul a fost un adult, bărbat, iar din procesul verbal de cercetare la fața locului rezultă o dezvoltare normală a minorului, nicidecum existența unui fizic de o proporție aptă a face față atacului unui adult. II. Împotriva sentinței penale mai sus arătate, în termen legal, a declarat apel inculpatul C.I., solicitând desființarea acesteia în sensul de a se dispune schimbarea încadrării juridice a infracțiunii de omor deosebit de grav în cea de lovituri cauzatoare de moarte.

Inculpatul apelant personal a susținut, cu ocazia acordării ultimului cuvânt, că autorul omorului este concubina sa, sora victimei. Prin Decizia penală nr. 93/A din 20 august 2013, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul C.I.

împotriva Sentinței penale nr. 138 din 25 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Bihor, a obligat apelantul inculpat să plătească în favoarea statului suma de 100 RON, reprezentând cheltuieli judiciare în apel și suma de 200 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, a menținut măsura arestării preventive a inculpatului și a dedus din pedeapsa aplicată arestul preventiv de la 7 noiembrie 2012 la 20 august 2013. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În mod corect prima instanță a reținut starea de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului apelant pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de către acesta încadrarea juridică corespunzătoare.

Datorită timpului scurs de la data comiterii faptei - sfârșitul anului 2011, până la descoperirea cadavrului victimei - 7 noiembrie 2012, precum și în raport de împrejurarea că doar inculpatul apelant și concubina sa, M.E., știu ce s-a întâmplat cu adevărat, dar au dat pe tot parcursul procesului penal declarații contradictorii, prima instanță și-a întemeiat soluția și pe probe indirecte. Este de reliefat că, în ceea ce privește dovedirea învinuirii se pot folosi atât probe directe care se referă la faptul principal cât și probe indirecte prin care se constată faptele probatorii din ansamblul cărora se trage concluzia existenței sau inexistenței faptului principal.

În ceea ce privește probațiunea prin probe indirecte cum este și cea din prezenta cauză, este mai complexă și trebuie să urmeze următoarele reguli: o singură probă indirectă dovedește un singur fapt probator; nu interesează numărul probelor indirecte cât mai ales ansamblul lor, astfel încât fiecare probă trebuie să se încadreze într-o înlănțuire de probe indirecte și în cele din urmă, ansamblul probelor indirecte să ducă la o singură concluzie cu privire la faptul principal. În prezenta cauză, faptul principal, constând în lovirea reperată cu pumnii, picioarele și cu o bâtă, precum și imobilizarea victimei de un scaun rezultă, pe lângă declarațiile inculpatului apelant și ale martorei M.E. și din procesul-verbal de cercetare la fața locului, raportul de expertiză medico-legală și din declarațiile martorilor B.E., R.M.

și K.A.L. Astfel, curtea de apel a considerat că în acest sens relevantă este declarația martorei R.M., care este vecina inculpatului apelant, locuind într-o clădire situată în spatele casei inculpatului apelant, între cele două case existând un perete care are și o ușă de comunicare. Aceasta a arătat că a auzit-o pe victimă plângând și strigând, cerându-i inculpatului apelant să nu o mai bată deoarece „curge sângele din mine", iar pe inculpatul apelant strigând „Unde mi-e buletinul, te omor în bătaie". În declarația dată în fața instanței, martora a arătat că auzit-o pe victimă plângând și strigând aproximativ 10 - 15 minute. A mai arătat martora că, a doua zi după incident, a văzut că M.E.

avea o arsură pe partea exterioară a mâinii, pornind de la umăr în jos și aceasta i-a spus că inculpatul apelant a ars-o la mână, ceea ce confirmă susținerea martorei, că atunci când a încercat să intervină și să oprească agresiunile asupra fratelui ei, inculpatul apelant i-a lipit brațul stâng de sobă. De asemenea, martorul K.A.L. a arătat în declarația dată în faza de urmărire penală că a văzut-o de mai multe ori pe M.E. bătută și că inculpatul apelant avea față de aceasta un comportament autoritar. Martorul a mai arătat că, în cursul anului 2011, fără să poată preciza luna, a auzit-o pe victimă strigând, condiții în care a intrat în locuința inculpatului apelant, pe care l-a văzut bătând-o pe victimă.

Deși martorul i-a cerut inculpatului apelant să nu-l mai bată pe minor, atât acesta, cât și M.E., i-au cerut să „nu se bage". Chiar dacă declarațiile inculpatului apelant au oscilat pe parcursul desfășurării procesului penal, în prima declarație, făcută în data de 7 noiembrie 2012, cu ocazia cercetării la fața locului, inculpatul apelant a susținut că l-a lovit pe minor cu pumnul în față, în timp ce era în grajd, după care l-a lovit pe minorul aflat la pământ în mod repetat cu picioare și cu o coadă de mătură în zona cefei.

Deși ulterior inculpatul apelant a revenit asupra acestei poziții, nu se poate omite faptul că, în toate celelalte declarații, inclusiv în cea dată în fața instanței de fond, inculpatul apelant a recunoscut că a băut 2 litri de bere și 200 ml votcă, tot acesta fiind cel care a susținut că atunci când bea, „are o putere foarte mare". În fața acestei instanțe de apel, în ultimul cuvânt, inculpatul a arătat că, deși nu este adevărat că l-a bătut pe copil până a murit, l-a bătut „maxim o jumătate de oră". În ceea ce privește agravanta prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen., curtea de apel a apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut că legarea minorului de 11 ani de un scaun și imobilizarea sa într-un spațiu închis s-a realizat tocmai pentru a-i insufla acestuia un sentiment de teroare și, mai mult de atât, minorul știa că inculpatul apelant are un comportament agresiv.

Așa cum rezultă din procesul-verbal de cercetare la fața locului, pe membrul inferior stâng, în zona gambei, cadavrul victimei avea legată cu nod o fâșie de material textil de culoare roșie cu albastru, ceea ce confirmă susținerea martorei M.E. din declarația dată în 3 decembrie 2012, în sensul că inculpatul apelant l-a legat pe minor de un scaun și a continuat să-l bată, precum și cu cea a inculpatului apelant din 7 noiembrie 2012, în care a susținut, la rândul său, că l-a legat pe copil de picioare de scaun și „l-a rupt în bătaie", lovindu-l cu pumnii, picioarele și cu o coadă de mătură, peste tot corpul, deoarece era foarte nervos. Este irelevant și faptul că s-ar fi putut ca, la un moment dat, minorul să fi devenit insensibil la suferințe datorită stării de inconștiență, faptul că omorul a fost însoțit de cruzimi relevând pericolul sporit al inculpatul apelant și justificând reținerea agravantei.

Pe de altă parte, curtea de apel a considerat că nu poate fi omisă reacția colectivității, care în mod evident a fost îngrozită de faptul că inculpatul apelant a legat un minor de 11 ani de un scaun și l-a bătut până ce a decedat, iar apoi l-a îngropat, încercând astfel să ascundă fapta. Chiar și atitudinea ulterioară a inculpatului apelant demonstrează faptul că acesta nu are niciun respect față de valorile umane, părându-i-se că intră în sfera normalității să continui să trăiești liniștit după ce ai omorât un copil și l-ai îngropat pe un teren viran.

Curtea de apel a apreciat că nu poate fi primită cererea apărării, de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte, ținând seama de faptul că este evident că inculpatul apelant a știut că, dată fiind vădita diferență, de disproporție de forțe, inculpatul apelant a avut o reprezentare certă a faptului că un minor de 11 ani, imobilizat de un scaun și bătut cu sălbăticie, poate deceda. Justificat s-a reținut, în concurs cu infracțiunea de omor deosebit de grav și infracțiunea de lipsire de libertate, astfel cum s-a arătat mai sus, probele administrate în cauză dovedind faptul că inculpatul apelant a imobilizat-o pe victimă, legând-o de un scaun.

Curtea de apel a apreciat că și pedepsele ce i-au fost aplicate inculpatului, atât cele principale, cât și cele accesorii și complementare au fost just individualizate de prima instanță, corespunzând atât sub aspectul naturii cât și al duratei lor, gravității deosebite a faptelor, pericolului social pe care îl prezintă persoana inculpatului apelant, precum și atitudinii acestuia, care, pe tot parcursul procesului penal nu a manifestat nici măcar o umbră de regret sau remușcare. Nici susținerea inculpatului apelant în sensul că cea care a omorât-o pe victimă este concubina sa, martora M.E., sau că aceasta ar fi contribuit și ea, prin loviturile pe care la rândul ei le-ar fi aplicat minorului, la decesul acestuia, nu poate fi primită, instanța de fond înlăturând în mod justificat alegațiile inculpatului în acest sens.

III. Împotriva acestei decizii, în termenul legal, a formulat recurs inculpatul C.I., apreciind că fapta pentru care a fost trimis în judecată și condamnat nu este săvârșită de el, precizând că pe bâta prezentată de parchet nu se regăsesc amprentele sale, iar cele câteva palme aplicate victimei nu aveau cum să producă decesul acesteia. Prin motivele de recurs formulate de apărătorul desemnat din oficiu s-a criticat decizia recurată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 12 și 17 2 C. proc. pen. motivând că prin câteva palme aplicate victimei nu se putea produce decesul acesteia, iar în subsidiar aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai mic. Examinând recursul declarat de inculpatul C.I.

prin prisma cazurilor de casare invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen., privind lipsa unui element constitutiv al infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, condamnare menținută de instanța de apel, Înalta Curte apreciază că materialul probator administrat de-a lungul procesului penal, este apt să răstoarne prezumția de nevinovăție și să facă dovada deplină a angajării răspunderii penale a inculpatului, stabilind fără dubiu, existența faptei și forma de vinovăție cu care aceasta a acționat. Astfel, în ceea ce privește latura obiectivă a infracțiunii, Înalta Curte constată că în mod corect a fost reținut de către instanța de fond că inculpatul a aplicat multiple lovituri victimei minore care au condus în final la decesul acesteia.

Această stare de fapt este confirmată de procesul verbal de cercetare la fața locului, potrivit căruia inculpatul a precizat organelor de anchetă că a bătut minorul cu pumnii și picioarele și cu o coadă de mătură până acesta a decedat. Faptul că inculpatul a fost în măsură să indice cu exactitate locul în care se afla situat cadavrul victimei denotă, fără putință de tăgadă că inculpatul a fost cel care a înmormântat victima. De asemenea, prin declarațiile date în faza de urmărire penală și în fața instanței de fond inculpatul a precizat că a bătut copilul cu pumnii și picioarele, până acesta a sângerat și ulterior a decedat. Cu toate că ulterior, prin declarațiile date în fața instanțe de apel și în fața instanței de recurs, inculpatul a încercat să inducă ideea că martora M.E.

a fost cea care a lovit victima cu o bâtă de baseball și că aceste lovituri ar fi condus la decesul victimei, această afirmație nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă administrat în cauză, reprezentând o simplă alegație a inculpatului. Deși declarațiile inculpatului sunt contradictorii între ele, toate acestea confirmă faptul că inculpatul a aplicat mai multe lovituri victimei, acestea coroborându-se cu declarațiile martorei M.E., dar și cu declarațiile martorilor R.M. și K.A.L. Astfel, martora M.E. a declarat că: „Concubinul meu l-a bătut pe fratele meu toată noaptea, iar dimineața când am vrut să fac focul în casă pentru copii am constatat că fratele meu este mort", „.. concubinul meu l-a legat pe I. de un scaun și l-a bătut cu o bâtă groasă care era la noi în cameră", „după ce minorul a fost așezat pe pat, inculpatul a continuat să-l bată mult până când acesta a decedat". Martora R.M.

a arătat că a auzit-o pe victimă plângând și strigând, cerându-i inculpatului să nu o mai bată deoarece „curge sângele din mine", iar pe inculpatul strigând „Unde mi-e buletinul, te omor în bătaie". De asemenea, martorul K.A.L. a arătat, în declarația dată în faza de urmărire penală, că în cursul anului 2011, fără să poată preciza luna, a auzit-o pe victimă strigând, condiții în care a intrat în locuința inculpatului apelant, pe care l-a văzut bătând-o pe victimă. Deși martorul i-a cerut inculpatului apelant să nu-l mai bată pe minor, atât acesta, cât și M.E., i-au cerut să „nu se bage". Înalta Curte apreciază că nici apărarea potrivit căreia decesul victimei ar fi intervenit ca urmare a loviturilor aplicate de către martora M.E.

nu poate fi primită, întrucât aceasta nu este susținută de nicio probă administrată în cauză. Mai mult, declarația martorei R.M. confirmă susținerea martorei M.E. potrivit căreia aceasta din urmă a fost lipită cu brațul stâng de soba încinsă atunci când a vrut să intervină în apărarea victimei. În ceea ce privește intenția, Înalta Curte apreciază că inculpatul a acționat cu intenție directă, aceasta rezultând din împrejurările concrete în care a fost săvârșită fapta, respectiv prin imobilizarea victimei, inculpatul legând-o de un scaun, cu scopul de a induce teroare asupra acesteia și punerea în imposibilitate totală de a se apăra împotriva acțiunilor violente ale inculpatului de lovire cu pumnii, cu picioarele și cu bâta de baseball, lovituri ce au fost aplicate pe toată suprafața corpului, inclusiv în regiunea capului, numărul mare de lovituri și intensitatea acestora.

De asemenea și atitudinea inculpatului după săvârșirea faptei denotă că a acționat cu intenție directă, întrucât, ulterior intervenim decesului acesta a transportat victima pe un câmp, în afara localității, a înmormântat-o și apoi a trăit în continuare liniștit, fără nicio remușcare sau sentiment de regret față de fapta săvârșită, atitudine manifestată inclusiv în fața instanței de recurs. În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și sub acest aspect, critica formulată de acesta nefiind circumscrisă acestui caz de casare, inculpatul urmărind practic o reindividualizare a pedepsei aplicate, caz de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen. în forma anterioară modificării acestuia. Potrivit vechiului text al art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în cazul în care s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., sau în alte limite decât cele prevăzute de lege, însă începând cu 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, incidență în cauză, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, textul anterior menționat a fost modificat de art. 1 pct. 15 al legii, în sensul că acest caz de casare a devenit incident doar situației când „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", din conținutul textului fiind înlăturată sintagma referitoare la greșita individualizare a pedepsei aplicate de către instanță.

Potrivit art. II din Legea nr. 2/2013, dispozițiile privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală în forma anterioară intrării în vigoare a legii, rămân aplicabile doar cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului, dar pronunțate anterior intrării în vigoare a legii. în această situație, rezultă că în cazul hotărârilor pronunțate de către instanțele de apel după intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, respectiv după 15 februarie 2013, sunt aplicabile dispozițiile cazurilor de casare, astfel cum sunt prevăzute de noua lege. În speță, se constată că inculpatul C.I. a declarat recurs împotriva unei Decizii nr. 93/A din 20 august 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, după data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, astfel încât cazurile de casare vor fi analizate în raport de conținutul textelor art. 385 9 C. proc.

pen. astfel cum au fost modificate prin art. 1 din această lege. Având în vedere natura criticii invocate de către inculpat, anume greșita individualizare a pedepsei aplicate, rezultă cu evidență că aceasta nu se mai circumscrie cazului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, nici cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. și niciunui alt caz de casare ce se examinează din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.I.

împotriva Deciziei penale nr. 93/A din 20 august 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, va deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la de 7 noiembrie 2012 la 13 noiembrie 2013 și va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de 200 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției, iar onorariul traducătorului autorizat de limbă maghiară se va suporta din fondul înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.I. împotriva Deciziei penale nr. 93/A din 20 august 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. Deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 7 noiembrie 2012 la 13 noiembrie 2013. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Onorariul traducătorului autorizat de limbă maghiară se va suporta din fondul înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 noiembrie 2013. Procesat de GGC - LM