ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 561/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 561/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra conflictului de competență de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 02 august 2013 pe rolul

Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. 3/J/364/299/2013,

reclamanta U.P.F.R., în contradictoriu

cu pârâta SC D. SRL, a solicitat obligarea paratei la:

- plata

despăgubirilor pentru repararea prejudiciului cauzat prin neaehitarea

remunerației echitabile, reprezentând drepturi conexe dreptului de autor, cu T.V.A.,

datorată producătorilor de fonograme în baza Legii nr. 8/1996, pentru toate

mijloacele de transport rutier de persoane dotate cu instalații de sonorizare,

începând cu data de 01 ianuarie 2010 până în prezent;

- plata

sumelor rezultate din actualizarea remunerației datorate în funcție de rata

inflației, precum și plata daunelor interese moratorii constând în dobânda

legală, datorate până la data achitării efective a remunerațiilor, potrivit pct.

i;

- obținerea

licenței neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în

scop comercial;

- plata

cheltuielilor de judecată.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. a, coroborate cu

dispozițiile art. 105 alin. (1) lit. f), art. 106

5

, art. 139 din

Legea nr. 8/1996, raportate la dispozițiile art. 998-999 C. civ. și la

dispozițiile art. 1349 C. civ.

Prin sentința

civilă nr. 8111 din 12 mai 2014, Judecătoria sectorului 1 București

a admis excepția necompetentei

materiale, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București.

Prin sentința

civilă nr. 1143 din 07 octombrie 2014 Tribunalul București

a admis excepția necompetențel

teritoriale a Tribunalului București, invocată de pârâtă prin întâmpinare, cu

consecința declinării competentei de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Vâlcea.

În motivarea

sentinței mai sus menționate Tribunalul București arată că, locul săvârșirii

faptei ilicite, sub rezerva administrării de probe sub aspectul existenței

acesteia, precum și locul unde s-a produs lezarea valorii sociale ocrotite,

respectiv prejudiciul nemijlocit, decurgând din neplata unor sume de datorate

cu titlu de remunerație, coincid în speța cu sediul pârâtei, sediu care se află

în circumscripția Tribunalului Vâlcea.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, ce a stabilit termenul de judecată

pentru data de 29 ianuarie 2015, termen la care reclamanta a depus concluzii

scrise prin care a invocat excepția necompetențel teritoriale a Tribunalului

Vâlcea, în opinia reclamantei competența teritorială de soluționare a cauzei

aparținând Tribunalului București.

Prin sentința

civilă nr. 101 din 29 ianuarie 2015, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă,

a admis excepția necompetențel

teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București.

Pentru a se

pronunța astfel, Tribunalul Vâlcea a avut în vedere următoarele considerente:

Prin cererea

introductivă, reclamanta a solicitat, în esență, obligarea pârâtei la plata

despăgubirilor pentru repararea prejudiciului cauzat prin neachitarea

remunerației echitabile, reprezentând drepturi conexe dreptului de autor, cu T.V.A.,

datorată producătorilor de fonograme în baza Legii nr. 8/1996, pentru toate

mijloacele de transport rutier de persoane dotate cu instalații de sonorizare,

începând cu data de 01 octombrie 2010 până în prezent, invocând în drept

dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. a), coroborate cu dispozițiile art. 105 alin.

(1) lit. f), art. 106

5

, art. 139 din Legea nr. 8/1996, raportate la

dispozițiile art. 998-999 C. civ. și la dispozițiile art 1349 noul C. civ.

În materia

răspunderii civile delictuale, legiuitorul instituie o competență teritorială

alternativă, în sensul că reclamantul poate introduce cererea de chemare în

judecată fie la domiciliul/sediul pârâtului, în temeiul art. 107 alin. (1) C.

proc. civ., fie la instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta

ilicită sau s-a produs prejudiciul, conform art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc.

civ.

Prin

concluziile scrise depuse la termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2015,

reclamanta învederează că, în speță, fapta ilicită a constat nu în comunicarea

publică a fonogramelor, ci în neplata de către utilizator a. remunerației

aferente respectivei utilizări.

Susținerea

reclamantei în sensul că, în speță, fapta ilicită ar consta în neplata de către

utilizator a remunerației aferente utilizării fonogramelor este întemeiată,

fiind susținută de interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 106

5

alin.

(1) din Legea nr, 8/1996, conform cărora „Pentru utilizarea directă sau

indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor

acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către

public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au

dreptul la o remunerație unică echitabilă" și de dispozițiile art. 112

1

din același act normativ, conform cărora „în cazul în care titularii de

drepturi beneficiază, prin efectul legii, de o remunerație obligatorie, aceștia

nu se pot opune utilizărilor care o generează".

Or, în

condițiile în care, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 112

1

din Legea nr. 8/1996, reclamanta nu se poate opune utilizării fonogramelor,

rezultă că fapta ilicită constă în neplata de către utilizator a remunerației

aferente respectivei utilizări.

Aceasta opinie

este susținută și de jurisprudența anexată de reclamantă concluziilor scrise

depuse la termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2015.

În

condițiile în care contul bancar al reclamantei în care trebuie efectuată plata

remunerației aferente utilizării fonogramelor este deschis la B.R.D., Sucursala

București Dorobanți (cont bancar indicat în partea introductivă a cererii de

chemare în judecată), s-a apreciat că prejudiciul aferent faptei ilicite

constând în inacțiunea pârâtei de a achita remunerația menționată, rezultă că

s-a produs tocmai în contul reclamantei, cont în care trebuia virată

remunerația; ca atare, în aplicarea art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

care consacră competența teritorială alternativă în sensul că, pe lângă

instanța sediului pârâtei, s-a reținut că reclamanta are posibilitatea de a

introduce cererea și la instanța în a cărei circumscripție s~a produs

prejudiciul aferent faptei ilicite constând în inacțiunea pârâtei.

În condițiile

în care contul bancar în care trebuia achitată remunerația de către pârâtă este

deschis la o bancă din București, aflată în circumscripția Tribunalului

București, prin prisma considerentelor mai sus menționate și având în vedere

dispozițiile art. 130 C. proc. civ., Tribunalul Vâlcea a admis excepția

necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea, invocată de reclamantă prin

concluziile scrise depuse în ședința publică din data de

29

ianuarie 2015, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București.

Cu

privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal

sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art 135 alin. (1) C. proc. civ.,

înalta Curte reține următoarele:

Reclamanta U.P.F.R.

a invocat nerespectarea de către pârâtă a mai multor obligații legale în

materia dreptului de autor, ceea ce atrage antrenarea în sarcina sa a

răspunderii civile delictuale.

Potrivit

dispozițiilor din noul C. proc. civ., în materia răspunderii civile delictuale

sunt competente, din punct de vedere teritorial, mai multe instanțe, alegerea

între acestea revenind reclamantului.

Art. 113 alin.

(1) pct. 9 din noul C. proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă

dispunând că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din noul C.

proc. civ., mai sunt competente:. instanța în a cărei circumscripție s-a

săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind

obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă."

Potrivit art. 116

din noul C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe

deopotrivă competente.

În speță,

reclamanta U.P.F.R. a învestit instanța cu o cerere de chemare în judecată prin

care a invocat încălcarea de către pârâtă a prevederilor art. 130 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 8/1996, respectiv neîndeplinirea unei obligații legale

imperative, anume aceea de a solicita reclamantului autorizația licență

neexclusivă înainte de utilizarea repertoriului protejat, în vederea achitării

remunerației către organismul de gestiune colectivă.

Drept urmare,

reclamanta a pretins repararea prejudiciului prin obligarea pârâtei la plata

acestor remunerații, fapta ilicită constând în comunicarea publică neautorizată

a fonogramelor publicate în scop comercial în cadrul mijloacelor de transport

rutier de persoane dotate cu instalații de sonorizare, tară plata remunerației

datorate în schimbul obținerii autorizării anterior difuzării fonogrametor,

prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

În

aceste eondițiî, rezultă că fapta ilicită a fost săvârșită la sediul pârâtei

care a avut o astfel de conduită, sediu situat în municipiul Râmnicu Vâlcea.

Pe de altă

parte, în considerarea criteriului alternativ prevăzut de art. 113 alin. (1) pct.

9 C. proc. civ. - locul unde s-a produs prejudiciul, Înalta Curte apreciază că

acesta nu este echivalentul locului unde trebuie tăcută plata, astfel cum

reclamanta a susținut, întrucât acțiunea are ca obiect plata remunerațiilor datorate

de pârâtă pe temeiul răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârșirii unei

fapte ilicite, în lipsa unei convenții de stabilire a locului plății.

Competența se

stabilește potrivit unui reper previzibil, iar în cazul răspunderii civile

delictuale acest reper nu poate fi locul sediului băncii la care persoana

păgubită își are deschis un cont bancar în care se poate efectua plata

despăgubirilor datorate cu titlu de remunerații neachitate pentru comunicarea

publică de fonograme (în condițiile în care nu acesta este locul producerii

prejudiciului, astfel cum se va arăta), întrucât această interpretare ar

echivala cu posibilitatea reclamantului de a alege instanța competentă în

temeiul art. 116 C. proc. civ., în afara opțiunii permise între instanțele determinate

potrivit art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În acest

sens, Curtea Europeană de Justiție a statuat într-o ipoteză similară - în Cauza

Pinckney, C-170/2012 - că, în materia drepturilor de proprietate intelectuală,

locui producerii prejudiciului poate diferi de locul producerii evenimentului

cauzator de prejudicii, dar în funcție de modalitatea în care se pretinde

încălcarea fiecărui drept inclus în drepturile de autor - reproducere,

distribuire, copiere.

În cauza

de față, fiind vorba despre comunicarea publică de fonograme de către pârâtă

tară a deține autorizație licență neexcusivă pentru utilizarea repertoriului

protejat și (ară plata remunerației datorate, locui producerii prejudiciului

este inoperant, câtă vreme această comunicare publică se realizează în cadrul

mijloacelor de transport de persoane aparținând pârâtei, mijloace de transport

având rute, cel mai probabil, dintre cele mai diverse, pe întreg teritoriul

țării.

Ca atare, în

cauză, criteriile legale presupuse de aplicarea dispozițiilor art. 107 sau art.

113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. vizează fie sediul pârâtei (art. 107), fie

instanța de la locui săvârșirii faptei ilicite (dintre cele reglementate de art.

113 alin. (1) pct. 9), nu și cel al producerii prejudiciului,

Or, și în

cazul aplicării criteriului instanței de la locul săvârșirii faptei ilicite,

competența de soluționare a cauzei se verifică tot cu privire la instanța de la

sediul pârâtei care a avut conduita ilicită de a decide comunicarea publica a

fonograrnelor în mijloacele de transport de persoane dotate cu instalații de

sonorizare, tară a deține autorizația legală emisă de reclamantă; în plus,

astfel cum s-a arătat, locul producerii prejudiciului nu poate fi reținut ca

fiind locul sediului băncii la care reclamanta are cont deschis pentru a se

face plata, cu atât mai mult cu cât regula, în ce privește locui plății, este

cea prevăzută de art. 1104 alin. (3) C. civ., anume că, în lipsa unei convenții

și dacă nu este vorba despre lucruri certe și determinate, plata este

cherabilă, iar nu portabilă, așadar ea se face la domiciliul (sau sediul)

debitorului, iar nu al creditorului.

Prin urmare,

competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Vâlcea, în timp ce în

favoarea Tribunalului București nu operează niciunul dintre criteriile legale

incidente.

În acest

context, având în vedere că această competență teritorială alternativă,

prevăzută de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. (ambele

instanțe

în conflict raportându-se la această normă), este una relativă, iar

necompetență teritorială, în acest caz, esîe de ordine privată, potrivit art. 129

alin. (4) C. proc. civ., se constată că excepția de necompetență de ordine

privată putea 11 invocată numai de către pârât și numai prin întâmpinare, sau,

dacă întâmpinarea nu era obligatorie, cel mai târziu la primul termen de

judecată la care părțile erau legal citate în fața primei instanțe, sens în

care dispune art. 130 alin. (3) din același cod.

În consecință,

Tribunalul Vâlcea nu avea ia îndemâna mijlocul procedural de a supune în mod

legal dezbaterii părților excepția de necompetență teritorială nici din oficiu

și nici ca efect al invocării ei de către pârât, în timp ce reclamantul nu avea

vocația legală de a o ridica, date fiind cele prevăzute de art. 130 alin. (4) C.

proc. civ. (în cauză, excepția a fiind invocată prin concluziile scrise depuse

de reclamantă la termenul din 29 ianuarie 2015).

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 20 februarie 201.5.