ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 561/2015

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 02 august 2013 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. 3/J/364/299/2013, reclamanta U.P.F.R., în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL, a solicitat obligarea paratei la: - plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului cauzat prin neaehitarea remunerației echitabile, reprezentând drepturi conexe dreptului de autor, cu T.V.A., datorată producătorilor de fonograme în baza Legii nr. 8/1996, pentru toate mijloacele de transport rutier de persoane dotate cu instalații de sonorizare, începând cu data de 01 ianuarie 2010 până în prezent; - plata sumelor rezultate din actualizarea remunerației datorate în funcție de rata inflației, precum și plata daunelor interese moratorii constând în dobânda legală, datorate până la data achitării efective a remunerațiilor, potrivit pct. i; - obținerea licenței neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial; - plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. a, coroborate cu dispozițiile art. 105 alin. (1) lit. f), art. 106 5 , art. 139 din Legea nr. 8/1996, raportate la dispozițiile art. 998-999 C. civ. și la dispozițiile art. 1349 C. civ. Prin sentința civilă nr. 8111 din 12 mai 2014, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetentei materiale, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 1143 din 07 octombrie 2014 Tribunalul București a admis excepția necompetențel teritoriale a Tribunalului București, invocată de pârâtă prin întâmpinare, cu consecința declinării competentei de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

În motivarea sentinței mai sus menționate Tribunalul București arată că, locul săvârșirii faptei ilicite, sub rezerva administrării de probe sub aspectul existenței acesteia, precum și locul unde s-a produs lezarea valorii sociale ocrotite, respectiv prejudiciul nemijlocit, decurgând din neplata unor sume de datorate cu titlu de remunerație, coincid în speța cu sediul pârâtei, sediu care se află în circumscripția Tribunalului Vâlcea. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, ce a stabilit termenul de judecată pentru data de 29 ianuarie 2015, termen la care reclamanta a depus concluzii scrise prin care a invocat excepția necompetențel teritoriale a Tribunalului Vâlcea, în opinia reclamantei competența teritorială de soluționare a cauzei aparținând Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 101 din 29 ianuarie 2015, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a admis excepția necompetențel teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Vâlcea a avut în vedere următoarele considerente: Prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat, în esență, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului cauzat prin neachitarea remunerației echitabile, reprezentând drepturi conexe dreptului de autor, cu T.V.A., datorată producătorilor de fonograme în baza Legii nr. 8/1996, pentru toate mijloacele de transport rutier de persoane dotate cu instalații de sonorizare, începând cu data de 01 octombrie 2010 până în prezent, invocând în drept dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. a), coroborate cu dispozițiile art. 105 alin. (1) lit. f), art. 106 5 , art. 139 din Legea nr. 8/1996, raportate la dispozițiile art. 998-999 C. civ.

și la dispozițiile art 1349 noul C. civ. În materia răspunderii civile delictuale, legiuitorul instituie o competență teritorială alternativă, în sensul că reclamantul poate introduce cererea de chemare în judecată fie la domiciliul/sediul pârâtului, în temeiul art. 107 alin. (1) C. proc. civ., fie la instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, conform art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. Prin concluziile scrise depuse la termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2015, reclamanta învederează că, în speță, fapta ilicită a constat nu în comunicarea publică a fonogramelor, ci în neplata de către utilizator a. remunerației aferente respectivei utilizări.

Susținerea reclamantei în sensul că, în speță, fapta ilicită ar consta în neplata de către utilizator a remunerației aferente utilizării fonogramelor este întemeiată, fiind susținută de interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 106 5 alin. (1) din Legea nr, 8/1996, conform cărora „Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă" și de dispozițiile art. 112 1 din același act normativ, conform cărora „în cazul în care titularii de drepturi beneficiază, prin efectul legii, de o remunerație obligatorie, aceștia nu se pot opune utilizărilor care o generează". Or, în condițiile în care, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 112 1 din Legea nr. 8/1996, reclamanta nu se poate opune utilizării fonogramelor, rezultă că fapta ilicită constă în neplata de către utilizator a remunerației aferente respectivei utilizări.

Aceasta opinie este susținută și de jurisprudența anexată de reclamantă concluziilor scrise depuse la termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2015. În condițiile în care contul bancar al reclamantei în care trebuie efectuată plata remunerației aferente utilizării fonogramelor este deschis la B.R.D., Sucursala București Dorobanți (cont bancar indicat în partea introductivă a cererii de chemare în judecată), s-a apreciat că prejudiciul aferent faptei ilicite constând în inacțiunea pârâtei de a achita remunerația menționată, rezultă că s-a produs tocmai în contul reclamantei, cont în care trebuia virată remunerația; ca atare, în aplicarea art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. care consacră competența teritorială alternativă în sensul că, pe lângă instanța sediului pârâtei, s-a reținut că reclamanta are posibilitatea de a introduce cererea și la instanța în a cărei circumscripție s~a produs prejudiciul aferent faptei ilicite constând în inacțiunea pârâtei.

În condițiile în care contul bancar în care trebuia achitată remunerația de către pârâtă este deschis la o bancă din București, aflată în circumscripția Tribunalului București, prin prisma considerentelor mai sus menționate și având în vedere dispozițiile art. 130 C. proc. civ., Tribunalul Vâlcea a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea, invocată de reclamantă prin concluziile scrise depuse în ședința publică din data de 29 ianuarie 2015, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art 135 alin. (1) C. proc.

civ., înalta Curte reține următoarele: Reclamanta U.P.F.R. a invocat nerespectarea de către pârâtă a mai multor obligații legale în materia dreptului de autor, ceea ce atrage antrenarea în sarcina sa a răspunderii civile delictuale. Potrivit dispozițiilor din noul C. proc. civ., în materia răspunderii civile delictuale sunt competente, din punct de vedere teritorial, mai multe instanțe, alegerea între acestea revenind reclamantului. Art. 113 alin. (1) pct. 9 din noul C. proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă dispunând că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din noul C. proc. civ., mai sunt competente:. instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă." Potrivit art. 116 din noul C. proc.

civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente. În speță, reclamanta U.P.F.R. a învestit instanța cu o cerere de chemare în judecată prin care a invocat încălcarea de către pârâtă a prevederilor art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, respectiv neîndeplinirea unei obligații legale imperative, anume aceea de a solicita reclamantului autorizația licență neexclusivă înainte de utilizarea repertoriului protejat, în vederea achitării remunerației către organismul de gestiune colectivă.

Drept urmare, reclamanta a pretins repararea prejudiciului prin obligarea pârâtei la plata acestor remunerații, fapta ilicită constând în comunicarea publică neautorizată a fonogramelor publicate în scop comercial în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane dotate cu instalații de sonorizare, tară plata remunerației datorate în schimbul obținerii autorizării anterior difuzării fonogrametor, prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996. În aceste eondițiî, rezultă că fapta ilicită a fost săvârșită la sediul pârâtei care a avut o astfel de conduită, sediu situat în municipiul Râmnicu Vâlcea. Pe de altă parte, în considerarea criteriului alternativ prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc.

civ. - locul unde s-a produs prejudiciul, Înalta Curte apreciază că acesta nu este echivalentul locului unde trebuie tăcută plata, astfel cum reclamanta a susținut, întrucât acțiunea are ca obiect plata remunerațiilor datorate de pârâtă pe temeiul răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, în lipsa unei convenții de stabilire a locului plății. Competența se stabilește potrivit unui reper previzibil, iar în cazul răspunderii civile delictuale acest reper nu poate fi locul sediului băncii la care persoana păgubită își are deschis un cont bancar în care se poate efectua plata despăgubirilor datorate cu titlu de remunerații neachitate pentru comunicarea publică de fonograme (în condițiile în care nu acesta este locul producerii prejudiciului, astfel cum se va arăta), întrucât această interpretare ar echivala cu posibilitatea reclamantului de a alege instanța competentă în temeiul art. 116 C. proc.

civ., în afara opțiunii permise între instanțele determinate potrivit art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a statuat într-o ipoteză similară - în Cauza Pinckney, C-170/2012 - că, în materia drepturilor de proprietate intelectuală, locui producerii prejudiciului poate diferi de locul producerii evenimentului cauzator de prejudicii, dar în funcție de modalitatea în care se pretinde încălcarea fiecărui drept inclus în drepturile de autor - reproducere, distribuire, copiere.

În cauza de față, fiind vorba despre comunicarea publică de fonograme de către pârâtă tară a deține autorizație licență neexcusivă pentru utilizarea repertoriului protejat și (ară plata remunerației datorate, locui producerii prejudiciului este inoperant, câtă vreme această comunicare publică se realizează în cadrul mijloacelor de transport de persoane aparținând pârâtei, mijloace de transport având rute, cel mai probabil, dintre cele mai diverse, pe întreg teritoriul țării. Ca atare, în cauză, criteriile legale presupuse de aplicarea dispozițiilor art. 107 sau art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

vizează fie sediul pârâtei (art. 107), fie instanța de la locui săvârșirii faptei ilicite (dintre cele reglementate de art. 113 alin. (1) pct. 9), nu și cel al producerii prejudiciului, Or, și în cazul aplicării criteriului instanței de la locul săvârșirii faptei ilicite, competența de soluționare a cauzei se verifică tot cu privire la instanța de la sediul pârâtei care a avut conduita ilicită de a decide comunicarea publica a fonograrnelor în mijloacele de transport de persoane dotate cu instalații de sonorizare, tară a deține autorizația legală emisă de reclamantă; în plus, astfel cum s-a arătat, locul producerii prejudiciului nu poate fi reținut ca fiind locul sediului băncii la care reclamanta are cont deschis pentru a se face plata, cu atât mai mult cu cât regula, în ce privește locui plății, este cea prevăzută de art. 1104 alin. (3) C. civ., anume că, în lipsa unei convenții și dacă nu este vorba despre lucruri certe și determinate, plata este cherabilă, iar nu portabilă, așadar ea se face la domiciliul (sau sediul) debitorului, iar nu al creditorului.

Prin urmare, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Vâlcea, în timp ce în favoarea Tribunalului București nu operează niciunul dintre criteriile legale incidente. În acest context, având în vedere că această competență teritorială alternativă, prevăzută de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. (ambele instanțe în conflict raportându-se la această normă), este una relativă, iar necompetență teritorială, în acest caz, esîe de ordine privată, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., se constată că excepția de necompetență de ordine privată putea 11 invocată numai de către pârât și numai prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu era obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile erau legal citate în fața primei instanțe, sens în care dispune art. 130 alin. (3) din același cod.

În consecință, Tribunalul Vâlcea nu avea ia îndemâna mijlocul procedural de a supune în mod legal dezbaterii părților excepția de necompetență teritorială nici din oficiu și nici ca efect al invocării ei de către pârât, în timp ce reclamantul nu avea vocația legală de a o ridica, date fiind cele prevăzute de art. 130 alin. (4) C. proc. civ. (în cauză, excepția a fiind invocată prin concluziile scrise depuse de reclamantă la termenul din 29 ianuarie 2015). Față de considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 februarie 201.5.