ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4668/2010

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1080 din 22 ianuarie 2009, Judecătoria Timișoara a respins cererea

formulată de reclamanții Municipiul Timișoara, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara în contradictoriu cu pârâții D.P.,

P.J., P.V., P.R. și P.R.E., având ca obiect reziliere contract de închiriere

din 18 aprilie 2002 și evacuarea necondiționată a pârâților din imobilul situat

în Timișoara.

Prin decizia civilă nr. 628/A din 01

iulie 2009, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanți

împotriva sentinței susmenționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a

admis în parte acțiunea și a dispus rezilierea contractului de închiriere din

18 aprilie 2002, încheiat între Primăria Municipiului Timișoara și pârâtul D.P.,

precum și evacuarea acestuia din imobil; a menținut restul dispozițiilor sentinței,

cu obligarea pârâtului D.P. la plata cheltuielilor de judecată în fond și în apel.

Decizia susmenționată a fost atacată cu

recurs de către reclamanți și pârâtul D.P., recursul fiind înregistrat pe rolul

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Recurentul-pârât D.P. a invocat, în ședința

publică din 10 noiembrie 2009, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 24 lit. b) teza finală din Legea nr. 114/1996, susținând că acestea încalcă

art. 16 alin. (1) și (2) și art. 44 alin. (2) teza I din Constituția revizuită,

sens în care a solicitat sesizarea Curții Constituționale în vederea realizării

controlului de constituționalitate.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2009,

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale, constatând că excepția invocată este inadmisibilă.

În motivarea soluției, Curtea de apel a

reținut că, întrucât prin considerentele excepției invocate se tinde la apărarea

dreptului de proprietate, iar prezentul litigiu vizează un drept locativ, soluționarea

excepției de neconstituționalitate invocată de recurent nu are legătură cu soluția

ce urmează a se pronunța în cauză, astfel că, raportat la prevederile art. 29

alin. (1), (3) și (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale este

inadmisibilă.

Împotriva încheierii sus-menționate a declarat

recurs pârâtul D.P., criticând-o ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art.

29 din Legea nr. 47/1992 și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Astfel, recurentul a arătat că din

alin. (1) și (2) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă competența exclusivă

a Curții Constituționale de a se pronunța asupra excepțiilor de neconstituționalitate

invocate în fața unei instanțe judecătorești.

Instanța de judecată nu poate să aprecieze

sau să se pronunțe asupra unei excepții de neconstituționalitate decât cu depășirea

atribuțiilor sale și intrarea în sfera competențelor altui organ. De aceea, instanța

de judecată nu poate refuza sesizarea Curții Constituționale, pentru că un asemenea

refuz echivalează, practic, cu pronunțarea asupra temeiniciei excepției, competență

ce aparține în exclusivitate Curții Constituționale.

Conform art. 29 alin. (4) din Legea

nr. 47/1992, singura competență recunoscută instanței în fața căreia s-a invocat

excepția de neconstituționalitate este aceea de a-și exprima punctul de vedere asupra

excepției în încheierea de sesizare a Curții Constituționale.

Deci, legea rezumă rolul instanței de judecată

doar la sesizarea Curții Constituționale și la exprimarea opiniei în încheierea

de sesizare a acestui organ.

Instanța de judecată are posibilitatea

de a refuza sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

doar în cazul limitativ prevăzut de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, respectiv

atunci când excepția are ca obiect prevederi constatate ca fiind neconstituționale

printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, ceea ce nu este cazul în speță.

Examinând încheierea atacată în limita

criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor recurentului, competența

Curții Constituționale de a hotărî asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor

judecătorești privind neconstituționalitatea legilor sau ordonanțelor nu implică

obligativitatea instanței de judecată de a sesiza Curtea Constituțională ori de

câte ori se invocă în fața sa o excepție de neconstituționalitate.

Art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea

și funcționarea Curții Constituționale stabilește competența Curții Constituționale

de a rezolva excepțiile de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești,

dar și condițiile de sesizare a acestui organ de către instanța judecătorească în

fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate.

Astfel, art. 29 alin. (6) din Legea

nr. 47/1992 prevede că „dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor

alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de

sesizare a Curții Constituționale

”

.

Rezultă că instanța de judecată în fața

căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate realizează un prim filtru legal,

sesizând Curtea Constituțională numai atunci când excepția îndeplinește condițiile

de admisibilitate prevăzute la alin. (1), (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Altfel spus, instanța de judecată are competența

și obligația legală de a examina excepția de neconstituționalitate sub aspectul

admisibilității sale, din perspectiva condițiilor impuse în acest sens de art. 29

alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992.

Condițiile de admisibilitate a excepției

de neconstituționalitate se referă la existența legăturii obiectului excepției cu

soluționarea cauzei [art. 29 alin. (1)], la titularul excepției - oricare dintre

părțile litigiului, instanța de judecată, procuror [art. 29 alin. (2)], precum și

la inexistența unei decizii anterioare a Curții Constituționale care să fi constatat

neconstituționale prevederile ce fac obiectul excepției [art. 29 alin. (3)].

Aceste condiții sunt cumulative, așa încât

neîndeplinirea oricăreia dintre ele, iar nu doar a celei prevăzute la alin. (3),

cum greșit susține recurentul, face ca excepția de neconstituționalitate să fie

inadmisibilă, cu consecința imposibilității sesizării Curții Constituționale de

către instanța în fața căreia s-a invocat excepția, conform dispozițiilor exprese

ale art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.

Prin urmare, este lipsit de relevanță faptul

că, în speță, nu se regăsește impedimentul prevăzut la alin. (3) al art. 29 din

Legea nr. 47/1992, respectiv nu există o decizie anterioară a Curții Constituționale

care să fi declarat neconstituționale prevederile legale ce fac obiectul excepției

de neconstituționalitate ridicată de recurent în fața Curții de apel, cât timp această

instanță a reținut că soluționarea excepției nu are legătură cu soluția ce urmează

a se pronunța în cauză, deci existența altui impediment legal la sesizarea Curții

Constituționale, cel decurgând din neîndeplinirea condiției de admisibilitate prevăzută

la alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Respingând cererea de sesizare a Curții

Constituționale pe motiv că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate

a excepției de neconstituționalitatc ridicate în fața sa, Curtea de apel s-a pronunțat

în limitele competenței sale, prevăzute expres de art. 29 alin. (6) din Legea

nr. 47/1992, neintrând în sfera competențelor Curții Constituționale, cum eronat

pretinde recurentul.

În ceea ce privește condiția de admisibilitate

reținută, în speță, ca nefiind îndeplinită, nu s-a formulat nicio critică concretă

prin motivele de recurs, așa încât controlul de legalitate al instanței de recurs

nu se poate realiza și pe acest aspect.

Având în vedere considerentele expuse,

Înalta Curte constată că încheierea atacată a fost dată cu respectarea și aplicarea

corectă a dispozițiilor legale incidente - art. 29 alin. (6) rap. la alin. (1) al

aceluiași articol din Legea nr. 47/1992 - și fără depășirea atribuțiilor puterii

judecătorești, astfel că nefiind îndeplinite condițiile cazurilor de nelegalitate

prevăzute de pct. 9 și 4 ale art. 304 C. proc. civ., recursul pârâtului apare ca

nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul D.P. împotriva încheierii de ședință din data de 10 noiembrie 2009, pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, în Dosarul nr. 11416/325/2008.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23

septembrie 2010.