ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4196/2012

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Tribunalul Harghita, secția civilă prin Sentința civilă nr. 776 din 16 aprilie 2009 a admis în parte acțiunea reclamantei SC E. SA București împotriva pârâtei SC D. SRL Miercurea-Ciuc în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 319.940 RON contravaloare echipamente livrate și servicii prestate, la care se calculează dobânzile legale începând cu data rămânerii definitive a sentinței. A mai fost obligată pârâta să plătească reclamantei și suma de 20.551 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în principal, că din Procesul-verbal de predare-primire încheiat la data de 11 decembrie 2006 la sediul pârâtei a rezultat că reclamanta a executat lucrări, a livrat produse și materiale, a montat și pus în funcțiune utilaje și vitrine frigorifice, în valoare totală de 478.954,19 RON + TVA.

Tot din procesul-verbal a rezultat că pârâta a confirmat buna executare a lucrărilor și funcționarea corespunzătoare a instalațiilor. Pentru încasarea sumei de bani menționată în procesul-verbal, reclamanta a emis Factura nr. 3156627 din 15 ianuarie 2007 pentru suma de 50.000 RON, pe care pârâta a și achitat-o. Această factură la rubrica „denumirea produselor sau serviciilor" conținea precizarea contravaloare rată parțială, prima rată conform Contractului nr. 7009 din 15 ianuarie 2007. Reclamanta a emis mai multe facturi și pârâta a achitat în total 250.000 RON. Deși pârâta a contestat existența contractului între părți, totuși a intervenit un contract comercial în valoare de 478.954,19 RON + TVA, valoare care a rezultat din procesul-verbal de predare-primire.

Astfel, pârâta va trebui să achite reclamantei diferența de contravaloare a bunurilor și serviciilor primite și recunoscute în valoare de 319.940 RON, la care conform art. 43 C. com. se vor adăuga dobânzile legale. Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal prin Decizia nr. 95/A din 17 decembrie 2009 a admis apelul reclamantei SC E. SA împotriva Sentinței civile nr. 776 din 16 aprilie 2009 a Tribunalului Harghita, secția civilă și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat intimata SC D. SRL și la plata dobânzilor legale în sumă totală de 31.905,13 RON. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și a fost respins apelul pârâtei SC D. SRL.

În fundamentarea acestei soluții s-a apreciat că este întemeiat apelul reclamantei vizând obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale, pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 13 februarie 2009, în sumă totală de 31.905,13 RON conform calculului corect întocmit în acest sens. Împotriva Deciziei nr. 95/A din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a promovat recurs pârâta SC D. SRL, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate, solicitând în temeiul art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, impunându-se în cauză administrarea de probe suplimentare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin Decizia nr. 726 din 17 februarie 2011, a respins excepția nulității. A respins recursul declarat de pârâta SC D. SRL Miercurea-Ciuc împotriva Deciziei nr. 95/A de la 17 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal ca nefondat. A obligat pârâta la plata sumei de 15.027 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a analizat motivele de recurs prin care s-a evocat împrejurarea că procesul-verbal de predare-primire încheiat între părți nu este un proces-verbal de recepție, iar instanțele au dat dovadă de lipsă de rol activ încălcând dispozițiile art. 129 C. proc.

civ., întregul proces de evaluare a pagubelor fiind viciat. De asemenea a fost analizată și critica prin care s-a susținut că dobânzile legale au fost acordate eronat, având în vedere că pentru întreaga sumă în litigiu a fost emisă o factură fiscală în data de 28 octombrie 2009, acesta fiind momentul de exigibilitate de la care trebuiau calculate. Argumentele instanței de recurs au constat în următoarele considerente: În principal a fost respinsă excepția nulității recursului, întrucât din verificarea cererii de recurs apare cât se poate de evident că pârâta SC D. SRL a promovat un recurs motivat, criticile aduse deciziei atacate aflându-se în legătură directă cu aspecte de nelegalitate, astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 306 C. proc.

civ. Procesul-verbal de predare-primire din 11 decembrie 2006 încheiat la sediul societății pârâte cu ocazia executării lucrărilor, livrării produselor și a materialelor, precum și de montare și punere în funcțiune a utilajelor și vitrinelor frigorifice, este generator de drepturi și obligații reciproce. Prin semnarea acestui document, s-a confirmat buna executare a lucrărilor și funcționarea corespunzătoare a instalațiilor, precum și condițiile de plată și de garanție a operațiunilor și materialelor enumerate la cele 56 de poziții descrise detaliat.

De asemenea corect s-a apreciat că a fost dată eficiență juridică și dispozițiilor art. 43 C. com., potrivit cărora datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile, fiind respectat și principiul disponibilității prin aceea că reclamanta a solicitat plata începând cu data de 1 ianuarie 2008. Instanțele au exercitat rol activ și au respectat cu rigurozitate reglementările cuprinse în art. 129 C. proc. civ., în sensul că au stăruit prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, fără însă a se substitui calității procesuale a părților.

Împotriva acestei decizii a formulat la data de 20 ianuarie 2012, contestație în anulare SC D. SRL, în temeiul dispozițiilor art. 317 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea contestației, anularea deciziei atacate și în rejudecare admiterea recursului promovat. În preambulul contestației în anulare, contestatoarea a prezentat un istoric al celor trei cicluri procesuale parcurse. În ceea ce privește cererea de recurs, contestatoarea a susținut că soluția pronunțată de către instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, întrucât instanța de recurs trebuia să analizeze satisfacerea cerinței timbrajului în instanța de fond și apel, având în vedere dispozițiile imperative ale Legii nr. 146/1997.

De asemenea, contestatoarea a susținut că tot din greșeală instanța de recurs nu a verificat dacă intimata SC E. SA căreia i s-a admis apelul a fost legal reprezentată, în condițiile art. 67 C. proc. civ., în situația în care pe cererea de apel a fost aplicată ștampila practicianului de insolvență Cabinet V., încercând să inducă în eroare instanța cu privire la starea societății. S-a mai susținut că instanța de recurs nu a analizat criticile invocate prin cerere și nu a manifestat rol activ. Contestatoarea a mai formulat o cerere de restituire a unui instrument de plată, respectiv fila CEC emisă la data de 18 ianuarie 2010 pentru suma de 400.000 RON. Intimata SC E. SA, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca tardiv formulată, fiind formulată cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 319 alin. (2) C. proc.

civ. De asemenea, intimata a mai susținut inadmisibilitatea cererii, având în vedere că motivele invocate nu pot duce la anularea deciziei instanței de recurs. Cu referire la motivul întemeiat pe dispozițiile art. 318 teza I și II C. proc. civ., intimata a arătat, în esență că se încearcă în realitate o rejudecare a cauzei. Înalta Curte a luat în examinare în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 319 alin. (2) C. proc. civ. excepția tardivității promovării acestei căi extraordinare de atac, excepție invocată de către intimata SC E. SA. Dispozițiile art. 319 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc termene diferențiate, pentru promovarea contestației în anulare, după cum hotărârea irevocabilă se aduce la îndeplinire sau nu, pe cale de executare silită.

Astfel, în speță se constată că Decizia nr. 726 din 17 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu este susceptibilă de executare silită, devenind aplicabile prevederile art. 319 alin. (2) teza II C. proc. civ., care stabilesc „împotriva hotărârilor irevocabile care nu aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă". Pronunțarea deciziei a avut loc la data de 17 februarie 2011, iar promovarea contestației în anulare a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 18 ianuarie 2012 (data poștei).

Cum contestația în anulare respectă cerințele dispozițiilor art. 319 teza II C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția tardivității contestației în anulare. Contestația în anulare este nefondată. Prealabil examinării criticilor invocate prin contestația în anulare, Înalta Curte constată că fundamentul cererii este reprezentat de dispozițiile art. 317 C. proc. civ., însă argumentele contestatoarei se încadrează în motivele reprezentate de art. 318 teza I și II C. proc. civ. Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce se poate exercita numai în cazurile expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ. Motivele invocate care au ca temei juridic art. 318 alin. (1) teza a II-a se referă la neexaminarea motivelor de recurs în raport de apărarea formulată pe parcursul soluționării cauzei cu privire la raporturile contractuale existente între părți și SC A.N.

SRL. Din considerentele deciziei rezultă că instanța de recurs a examinat criticile invocate de recurentă privind adevăratele raporturi juridice dintre părți, cu reala întindere a drepturilor și obligațiilor așa cum decurg din Procesul-verbal încheiat la data de 11 decembrie 2006, precum și facturile emise de SC E. SA care poartă mențiunea expresă, la obiectul produselor sau serviciilor, că plata solicitată reprezintă cu certitudine contravaloarea parțială a Contractului nr. DFI-7009 din 15 ianuarie 2007. Deși contestatoarea a invocat că instanța nu s-ar fi pronunțat pe acest motiv de recurs, în realitate își manifestă nemulțumirea față de faptul că instanța nu a împărtășit punctul său de vedere în ceea ce privește interpretarea criticilor sale.

De altfel, pretinsul motiv invocat de contestatoare care nu ar fi fost analizat de instanța de recurs, reprezintă în realitate argumente aduse în sprijinul motivelor propriu zise invocate de aceasta și care au fost examinate în decizia contestată. În ceea ce privește ipoteza art. 318 teza I C. proc. civ., contestatoarea a pus în discuție faptul că hotărârea atacată este rezultatul unei greșeli materiale, pentru că instanța de recurs nu ar fi verificat timbrajul în fazele procesuale anterioare și că nu ar fi verificat dacă reprezentarea intimatei SC E. SA ar fi fost legală în faza apelului. Pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reamintește semnificația expresiei „greșeală materială", folosită de art. 318 C. proc.

civ. Greșelile materiale strecurate într-o hotărâre judecătorească pot forma obiectul unei contestații în anulare sau al unei cereri de îndreptare, în temeiul art. 281 C. proc. civ. Greșelile materiale vizate de art. 281 C. proc. civ. vizează erori evidente, în timp ce greșelile vizate de art. 318 nu au un atare caracter, fiind greșeli evidente, involuntare, realizate prin confundarea unor elemente importante ale cauzei. Pornind de la aceste precizări, Înalta Curte constată că argumentele invocate în sprijinul acestui motiv de recurs, nu semnifică greșeală materială în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. Argumentele prezentate de către contestatoare în sprijinul acestei căi de atac vizează modul de soluționare al cauzei pe fond, prin care se încearcă o reexaminare a cauzei.

Cu privire la cererea privind restituirea unui instrument de plată, se constată că aceasta nu poate fi soluționată în această fază procesuală, reprezentând o cerere nouă. Față de considerentele reținute, nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 318 teza I și II C. proc. civ. și urmează a se respinge contestația în anulare. Constatând culpa procesuală a contestatoarei în declanșarea litigiului de față, Înalta Curte urmează a face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și a dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, prin apreciere, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității. Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea SC D. SRL împotriva Deciziei nr. 726 din 17 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială. Obligă contestatoarea SC D. SRL Miercurea-Ciuc la plata sumei de 7.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC E. SA Odorheiu Secuiesc. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2012. Procesat de GGC - LM