ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4196/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4196/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Tribunalul Harghita, secția civilă prin

Sentința civilă nr. 776 din 16 aprilie 2009 a admis în parte acțiunea

reclamantei SC E. SA București împotriva pârâtei SC D. SRL Miercurea-Ciuc în

sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 319.940 RON

contravaloare echipamente livrate și servicii prestate, la care se calculează

dobânzile legale începând cu data rămânerii definitive a sentinței.

A mai fost obligată

pârâta să plătească reclamantei și suma de 20.551 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în principal, că din Procesul-verbal de

predare-primire încheiat la data de 11 decembrie 2006 la sediul pârâtei a

rezultat că reclamanta a executat lucrări, a livrat produse și materiale, a

montat și pus în funcțiune utilaje și vitrine frigorifice, în valoare totală de

478.954,19 RON + TVA.

Tot din

procesul-verbal a rezultat că pârâta a confirmat buna executare a lucrărilor și

funcționarea corespunzătoare a instalațiilor.

Pentru încasarea

sumei de bani menționată în procesul-verbal, reclamanta a emis Factura nr.

3156627 din 15 ianuarie 2007 pentru suma de 50.000 RON, pe care pârâta a și

achitat-o.

Această factură la

rubrica „denumirea produselor sau serviciilor" conținea precizarea contravaloare

rată parțială, prima rată conform Contractului nr. 7009 din 15 ianuarie 2007.

Reclamanta a emis mai

multe facturi și pârâta a achitat în total 250.000 RON.

Deși pârâta a

contestat existența contractului între părți, totuși a intervenit un contract comercial

în valoare de 478.954,19 RON + TVA, valoare care a rezultat din procesul-verbal

de predare-primire.

Astfel, pârâta va

trebui să achite reclamantei diferența de contravaloare a bunurilor și

serviciilor primite și recunoscute în valoare de 319.940 RON, la care conform

art. 43 C. com. se vor adăuga dobânzile legale.

Curtea de Apel Târgu

Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal prin Decizia

nr. 95/A din 17 decembrie 2009 a admis apelul reclamantei SC E. SA împotriva

Sentinței civile nr. 776 din 16 aprilie 2009 a Tribunalului Harghita, secția

civilă și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat intimata

SC D. SRL și la plata dobânzilor legale în sumă totală de 31.905,13 RON.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței și a fost respins apelul pârâtei SC D. SRL.

În fundamentarea

acestei soluții s-a apreciat că este întemeiat apelul reclamantei vizând

obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale, pentru perioada 1 ianuarie 2008 -

13 februarie 2009, în sumă totală de 31.905,13 RON conform calculului corect

întocmit în acest sens.

Împotriva Deciziei

nr. 95/A din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal a promovat recurs pârâta SC D. SRL, care

a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate, solicitând în

temeiul art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, impunându-se în cauză

administrarea de probe suplimentare.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială, prin Decizia nr. 726 din 17 februarie

2011, a respins excepția nulității.

A respins recursul

declarat de pârâta SC D. SRL Miercurea-Ciuc împotriva Deciziei nr. 95/A de la

17 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

A obligat pârâta la

plata sumei de 15.027 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune

astfel, Înalta Curte a analizat motivele de recurs prin care s-a evocat

împrejurarea că procesul-verbal de predare-primire încheiat între părți nu este

un proces-verbal de recepție, iar instanțele au dat dovadă de lipsă de rol

activ încălcând dispozițiile art. 129 C. proc. civ., întregul proces de evaluare

a pagubelor fiind viciat.

De asemenea a fost

analizată și critica prin care s-a susținut că dobânzile legale au fost

acordate eronat, având în vedere că pentru întreaga sumă în litigiu a fost

emisă o factură fiscală în data de 28 octombrie 2009, acesta fiind momentul de

exigibilitate de la care trebuiau calculate.

Argumentele instanței

de recurs au constat în următoarele considerente:

În principal a fost

respinsă excepția nulității recursului, întrucât din verificarea cererii de

recurs apare cât se poate de evident că pârâta SC D. SRL a promovat un recurs

motivat, criticile aduse deciziei atacate aflându-se în legătură directă cu

aspecte de nelegalitate, astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 306

C. proc. civ.

Procesul-verbal de

predare-primire din 11 decembrie 2006 încheiat la sediul societății pârâte cu

ocazia executării lucrărilor, livrării produselor și a materialelor, precum și

de montare și punere în funcțiune a utilajelor și vitrinelor frigorifice, este

generator de drepturi și obligații reciproce. Prin semnarea acestui document,

s-a confirmat buna executare a lucrărilor și funcționarea corespunzătoare a

instalațiilor, precum și condițiile de plată și de garanție a operațiunilor și

materialelor enumerate la cele 56 de poziții descrise detaliat.

De asemenea corect

s-a apreciat că a fost dată eficiență juridică și dispozițiilor art. 43 C.

com., potrivit cărora datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc

dobânda de drept din ziua când devin exigibile, fiind respectat și principiul

disponibilității prin aceea că reclamanta a solicitat plata începând cu data de

1 ianuarie 2008.

Instanțele au

exercitat rol activ și au respectat cu rigurozitate reglementările cuprinse în

art. 129 C. proc. civ., în sensul că au stăruit prin toate mijloacele legale

pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza

stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, fără însă a se substitui

calității procesuale a părților.

Împotriva acestei

decizii a formulat la data de 20 ianuarie 2012, contestație în anulare SC D.

SRL, în temeiul dispozițiilor art. 317 C. proc. civ., prin care a solicitat

admiterea contestației, anularea deciziei atacate și în rejudecare admiterea

recursului promovat.

În preambulul

contestației în anulare, contestatoarea a prezentat un istoric al celor trei

cicluri procesuale parcurse.

În ceea ce privește

cererea de recurs, contestatoarea a susținut că soluția pronunțată de către

instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, întrucât instanța de

recurs trebuia să analizeze satisfacerea cerinței timbrajului în instanța de

fond și apel, având în vedere dispozițiile imperative ale Legii nr. 146/1997.

De asemenea,

contestatoarea a susținut că tot din greșeală instanța de recurs nu a verificat

dacă intimata SC E. SA căreia i s-a admis apelul a fost legal reprezentată, în

condițiile art. 67 C. proc. civ., în situația în care pe cererea de apel a fost

aplicată ștampila practicianului de insolvență Cabinet V., încercând să inducă

în eroare instanța cu privire la starea societății.

S-a mai susținut că

instanța de recurs nu a analizat criticile invocate prin cerere și nu a

manifestat rol activ.

Contestatoarea a mai

formulat o cerere de restituire a unui instrument de plată, respectiv fila CEC

emisă la data de 18 ianuarie 2010 pentru suma de 400.000 RON.

Intimata SC E. SA, a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare

ca tardiv formulată, fiind formulată cu depășirea termenului de 15 zile

prevăzut de art. 319 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, intimata

a mai susținut inadmisibilitatea cererii, având în vedere că motivele invocate

nu pot duce la anularea deciziei instanței de recurs.

Cu referire la

motivul întemeiat pe dispozițiile art. 318 teza I și II C. proc. civ., intimata

a arătat, în esență că se încearcă în realitate o rejudecare a cauzei.

Înalta Curte a luat

în examinare în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ. raportat la

art. 319 alin. (2) C. proc. civ. excepția tardivității promovării acestei căi

extraordinare de atac, excepție invocată de către intimata SC E. SA.

Dispozițiile art. 319

alin. (2) C. proc. civ. stabilesc termene diferențiate, pentru promovarea

contestației în anulare, după cum hotărârea irevocabilă se aduce la îndeplinire

sau nu, pe cale de executare silită.

Astfel, în speță se

constată că Decizia nr. 726 din 17 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție nu este susceptibilă de executare silită, devenind

aplicabile prevederile art. 319 alin. (2) teza II C. proc. civ., care stabilesc

„împotriva hotărârilor irevocabile care nu aduc la îndeplinire pe cale de

executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la

data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un

an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă".

Pronunțarea deciziei

a avut loc la data de 17 februarie 2011, iar promovarea contestației în anulare

a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 18 ianuarie 2012 (data

poștei).

Cum contestația în

anulare respectă cerințele dispozițiilor art. 319 teza II C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge excepția tardivității contestației în anulare.

Contestația în

anulare este nefondată.

Prealabil examinării

criticilor invocate prin contestația în anulare, Înalta Curte constată că

fundamentul cererii este reprezentat de dispozițiile art. 317 C. proc. civ.,

însă argumentele contestatoarei se încadrează în motivele reprezentate de art.

318 teza I și II C. proc. civ.

Contestația în

anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce se poate exercita

numai în cazurile expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ.

Motivele invocate

care au ca temei juridic art. 318 alin. (1) teza a II-a se referă la

neexaminarea motivelor de recurs în raport de apărarea formulată pe parcursul

soluționării cauzei cu privire la raporturile contractuale existente între

părți și SC A.N. SRL.

Din considerentele

deciziei rezultă că instanța de recurs a examinat criticile invocate de

recurentă privind adevăratele raporturi juridice dintre părți, cu reala

întindere a drepturilor și obligațiilor așa cum decurg din Procesul-verbal

încheiat la data de 11 decembrie 2006, precum și facturile emise de SC E. SA

care poartă mențiunea expresă, la obiectul produselor sau serviciilor, că plata

solicitată reprezintă cu certitudine contravaloarea parțială a Contractului nr.

DFI-7009 din 15 ianuarie 2007.

Deși contestatoarea a

invocat că instanța nu s-ar fi pronunțat pe acest motiv de recurs, în realitate

își manifestă nemulțumirea față de faptul că instanța nu a împărtășit punctul

său de vedere în ceea ce privește interpretarea criticilor sale.

De altfel, pretinsul

motiv invocat de contestatoare care nu ar fi fost analizat de instanța de

recurs, reprezintă în realitate argumente aduse în sprijinul motivelor propriu

zise invocate de aceasta și care au fost examinate în decizia contestată.

În ceea ce privește

ipoteza art. 318 teza I C. proc. civ., contestatoarea a pus în discuție faptul

că hotărârea atacată este rezultatul unei greșeli materiale, pentru că instanța

de recurs nu ar fi verificat timbrajul în fazele procesuale anterioare și că nu

ar fi verificat dacă reprezentarea intimatei SC E. SA ar fi fost legală în faza

apelului.

Pentru a răspunde

criticilor formulate, Înalta Curte reamintește semnificația expresiei „greșeală

materială", folosită de art. 318 C. proc. civ. Greșelile materiale

strecurate într-o hotărâre judecătorească pot forma obiectul unei contestații

în anulare sau al unei cereri de îndreptare, în temeiul art. 281 C. proc. civ.

Greșelile materiale vizate de art. 281 C. proc. civ. vizează erori evidente, în

timp ce greșelile vizate de art. 318 nu au un atare caracter, fiind greșeli

evidente, involuntare, realizate prin confundarea unor elemente importante ale

cauzei.

Pornind de la aceste

precizări, Înalta Curte constată că argumentele invocate în sprijinul acestui

motiv de recurs, nu semnifică greșeală materială în sensul dispozițiilor art.

318 C. proc. civ.

Argumentele

prezentate de către contestatoare în sprijinul acestei căi de atac vizează

modul de soluționare al cauzei pe fond, prin care se încearcă o reexaminare a

cauzei.

Cu privire la cererea

privind restituirea unui instrument de plată, se constată că aceasta nu poate

fi soluționată în această fază procesuală, reprezentând o cerere nouă.

Față de considerentele

reținute, nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 318 teza I și II C.

proc. civ. și urmează a se respinge contestația în anulare.

Constatând culpa

procesuală a contestatoarei în declanșarea litigiului de față, Înalta Curte

urmează a face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și a

dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, prin apreciere,

potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

tardivității.

Respinge ca nefondată

contestația în anulare formulată de contestatoarea SC D. SRL împotriva Deciziei

nr. 726 din 17 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

comercială.

Obligă contestatoarea

SC D. SRL Miercurea-Ciuc la plata sumei de 7.000 RON reprezentând cheltuieli de

judecată în favoarea intimatei SC E. SA Odorheiu Secuiesc.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 octombrie 2012.

Procesat de GGC - LM