ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3025/2011

Ședința publică de la 7 octombrie 2011 Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 3752 din 7 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul 4733/109/2007 s-a respins excepția necompetenței jurisdicționale a instanțelor din România precum și acțiunea formulată de reclamanta SC R.D.F. SRL Arad împotriva pârâtei SC L. & M. GMBH Austria pentru pretenții și a obligat-o la 7.537,87 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că, între părți au existat raporturi comerciale în baza cărora reclamanta a furnizat pârâtei o cantitate de deșeuri metalice pentru care pârâta s-a angajat să le plătească în termen de 5 zile de la livrare și primirea facturilor, a CIM ștampilate la stația de plecare și trecere a frontierei.

Instanța fondului a reținut că marfa a fost livrată dar au existat depășiri cantitativ și calitative sesizate prin adrese transmise reciproc de cele două părți, între care și o notă de credit nr. 93 din 05 aprilie 2007, prin care instanța a considerat că reclamanta a scutit-o pe pârâtă de plata sumei de 34.733,93 Euro, sumă pe care pârâta a dedus-o din facturile aflate în litigiu. Această notă de credit coroborat cu adresa din 5 aprilie 2007 a fost apreciată în sensul că reclamanta a acordat pârâtului dreptul de deducere a sumei creditate urmând să fie achitată numai diferența, astfel că instanța a concluzionat că pârâtul nu datorează suma solicitată prin acțiune. Cu privire la competența jurisdicțională, instanța a constatat că este competentă să judece litigiul întrucât clauza DAF Curtici reglementează livrarea mărfii la Curtici, înainte de punctul vamal al frontierei limitrofe.

S-a constatat că, dispozițiile art. 79 din Legea 105/1992 invocate de pârât nu se referă la stabilirea competenței ci reglementează legea căruia se supun condițiile de fond ale contractului. Împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat apel reclamanta SC R.D.F. SRL Arad, criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală și solicitând schimbarea ei în tot. S-a susținut că instanța de fond nu a avut nici o bază legală să rețină că nota de credit a fost de natură să modifice contractul dintre părți, acest lucru putea fi făcut numai de destinatarul final, respectiv oțelăria din Italia, care era abilitat să efectueze verificări cantitative și calitative. Se susține că în mod greșit în baza acelei note de credit fără a mai avea în vedere și celelalte adrese dintre părți că reclamanta apelantă și-a exprimat acordul de a renunța la suma pretinsă în prezenta acțiune ceea ce nu este legal demonstrat.

Pârâtul SC L. & M. GMBH Austria a declarat apel solicitând schimbarea în sensul admiterii excepției necompetenței jurisdicționale a instanțelor din România în soluționarea pricinii. În motivarea acestei solicitări s-a susținut că nu mai sunt incidente dispozițiile Legii 105/1992 ci Regulamentul CE nr. 44/2001 potrivit căruia competența soluționării unor astfel de litigii revine instanței de locul de executare a contractului, alternativ cu acela de la domiciliul pârâtei. S-a mai susținut că prin aplicarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Regulament, instanțele din România nu sunt competente întrucât locul livrării este locul în care clientul final a recepționat marfa, iar acest loc se află pe teritoriul Italiei, în acest sens fiind CJE din 24 septembrie 2009, care interpretează articolul de mai sus ca fiind locul unde mărfurile ar fi trebuit predate material cumpărătorului, și nu locul de predare de primul transportator.

Prin decizia comercială nr. 88 din 24 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, în dosar nr. 4733.1/108/2007, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC R.D.F. SRL Arad, s-a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a fost admisă acțiunea reclamantei și a fost obligată pârâta SC L. & M. GMBH Austria la plata către reclamantă a sumei de 34.733,98 Euro debite neachitate. A fost respinsă cererea de aderare la apel a pârâtului și a fost obligat la 13.111,19 lei cheltuieli de judecată în fond și apel. Împotriva acestei decizii în termen legal a declarat recurs pârâtul SC L. & M. GMBH Austria, solicitând schimbarea în tot a deciziei și admiterea excepției de necompetență jurisdicțională a instanței din România precum și respingerea acțiunii reclamantei, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate și respingerea acțiunii reclamantei.

Pârâtul și-a motivat recursul invocând dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Astfel, se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe întrucât, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CR nr. 44/2001, în materie contractuală, instanța competentă este instanța de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată, iar locul în care obligația este executată, este locul în care riscurile se transferă de la vânzător, la cumpărător, astfel că, clauza DAF Curtici/Episcopia nu echivalează cu executarea contractului. Având în vedere dispozițiile invocate se susține de recurenta-pârâtă că locul executării în pricina dedusă judecății, este Italia, la sediul clientului respectiv – Oțelăria ABS unde s-a făcut recepția cantitativă și calitativă, ceea ce atrage Jurisdicția italiană ca fiind cea competentă.

O altă critică vizează motivele contradictorii pe care se sprijină hotărârea atâta vreme cât, reclamanta în procesul cu transportatorul obține contravaloarea diferențelor cantitative, deci le recunoaște, astfel că „beneficiul” de scutire de plată a acestor lipsuri prin nota de creditare nu semnifică decât că reclamanta a fost de acord cu deducerea contravalorii lipsurilor cantitative, deși aceasta nu are o prevedere expresă și indubitabilă în acest sens. În plus, scopul notei de credit în acest sens este recunoscut de reclamantă atunci când la interogatoriu recunoaște că a anulat această notă de credit. Se susține de asemenea, lipsa temeiului legal al hotărârii atacate deoarece pârâta a făcut dovada lipsurilor cantitative și calitative dar și a plății prețului restant la 10 aprilie 2007, care reprezintă solicitări alternative ale reclamantei SC R.D.F.

SRL potrivit adresei nr. 507 din 5 aprilie 2007 emise de aceasta. Din examinarea motivelor de recurs invocate Înalta Curte consideră că în mod corect a fost respinsă excepția necompetenței jurisdicționale a instanțelor din România. Astfel, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE nr. 44/2001, potrivit cu care, în materie contractuală o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul contractului a fost sau urmează a fi executat. Conform acestor dispoziții competența este una exclusivă iar nu alternativă. Cercetând însă clauzele contractuale intervenite între părți, respectiv comanda 1018.07/2007 (fila 20-21 dosar Tribunal) rezultă fără echivoc că în ce privește raportul juridic dintre părți, livrarea mărfii se face conform DAF Curtici/Episcopia care sunt puncte de frontieră pentru transportul pe calea ferată.

Locul de executare a obligației comerciale dintre cele două părți se află așadar pe teritoriul României. Termenii contractului ce se referă la livrarea mărfii aflându-se pe teritoriul României, conferă competență jurisdicțională instanțelor românești. Chiar decizia CJE din 25 februarie 2010 invocată de recurenta-pârâtă primită în apel, arată că prin „locul livrării” se înțelege în primul rând, locul indicat ca atare de părți în contractul încheiat între ele. Dacă în contract nu este prevăzut locul livrării, instanța, pentru a-l determina trebuie să caracterizeze prestațiile părților pentru a stabili că acesta este reprezentat de ajungerea mărfii la destinație.

În raport de clauza expresă privind locul livrării, susținerea recurentei pârâte în sensul că executarea contractului ar însemna verificarea cantitativă și calitativă a mărfii de ultimul client, care în raport de contractul dintre părți este un terț, este contrară dispozițiilor ce reglementează contractul de vânzare-cumpărare în care obligația esențială este livrarea mărfii, care în lipsa unor stipulații exprese, este reprezentată de momentul transmiterii acesteia și a riscului pierderii acesteia. Contractul dintre părți nu include o clauză derogatorie ci dimpotrivă precizează doar locul livrării conform DAF Curtici/Episcopia. Conform deciziei CJE instanța este cea care examinează care este locul de livrare ce rezultă din dispozițiile contractului ceea ce instanțele investite cu soluționarea cauzei au făcut, constatând că acesta este situat pe teritoriul României și atrage jurisdicția instanțelor din România.

Cu referire la motivele de recurs ce vizează fondul cauzei, încadrate în motive contradictorii pe care se bazează hotărârea atacată și lipsa temeiului juridic, reprezintă de fapt o situație de fapt pe care instanța de apel a reținut-o în urma probelor cu acte și expertiză administrate în cauză ori, nu este chemată instanța de recurs în a face o reapreciere a stărilor de fapt și a fondului cauzei. Calea de atac a recursului nu are caracter devolutiv ci numai unul de legalitate astfel că nu se va trece la reanalizarea probatoriului pentru stabilirea situației de fapt. Considerentele expuse în precedent îndreptățesc la aplicarea dispozițiilor art. 312 pct. 1 C. proc. civ. în sensul respingerii recursului declarat de recurenta-pârâtă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta L. & M. GMBH AUSTRIA împotriva deciziei comerciale nr. 88 din 24 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2011.