ÎCCJ, decizie (scj.ro #83126)

Cauza ilicită a

unui act juridic. Sancțiune aplicabilă

Nulitatea este sancțiunea prin care actul juridic este lipsit de

efectele ce contravin legii care interesează ordinea publică sau bunele

moravuri, fraudează legea sau interesele individuale.

Sancțiunea nulității este fundamentată și în

condițiile în care actului juridic îi lipsește cauza sau aceasta este ilicită,

imorală sau falsă. Prevederile art. 966 c.civ. statuează asupra lipsei

efectelor unei obligații fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită;

iar art. 968 definește cauza nelicită ca fiind aceea prohibită de legi,

contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

(Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială

decizia nr.647 din 3 martie 2009)

Reclamanta SC U. SA, prin

cereri conexe, a chemat în judecată pe pârâtele PRIMĂRIA, SC P.P. SRL, SC

O.S.M.P. SRL, SC A.I. SRL și SC S. SRL, solicitând constatarea nulității

absolute a contractelor de închiriere încheiate în anul 2006 între primării și

societățile comerciale având ca obiect spațiile comerciale ale reclamantei.

Prin sentința nr. 859/C din 11.XII.2006,

Tribunalul Vâlcea a admis cererile conexate, a constatat nulitatea contractelor

de închiriere și a obligat pe pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI R.V. la cheltuieli

de judecată.

Instanța de fond a reținut, în esență, că

primăria prin sentința nr. 394/2002 a Tribunalului Râmnicu Vâlcea a obținut

proprietatea imobilului H.C., mai puțin spațiile comerciale laterale ale

acesteia ce nu au format obiectul revendicării, dar pe care le-a închiriat în

condițiile contractelor a căror nulitate se cere a fi constatată. Reclamanta

și-a dovedit dreptul de proprietate asupra spațiilor închiriate, din art. 20 al

Legii nr. 15/1990.

Curtea de Apel Pitești, prin decizia nr. 62/A-C

din 30.V.2007, în complet de divergență, a admis apelul pârâtei Municipiul R.V.

prin primar, a schimbat sentința atacată și pe fond a respins ca nefondată

acțiunea.

Instanța de apel a considerat că nu există o

reglementare legală care să sancționeze înstrăinarea ori folosința lucrului

altuia, contractele de locațiune neputând fi considerate nule atât timp cât nu

a fost stabilită cu certitudine calitatea de proprietar asupra spațiilor în

litigiu.

Instanța de apel apreciază că lipsa cauzei

obligației nu se verifică întrucât obligațiile reciproce au fost executate,

respectiv pârâta a pus la dispoziție spațiile comerciale.

Împotriva deciziilor astfel pronunțate,

reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

c.proc.civ.

Recurenta susține că, instanța de apel în mod

greșit a îndrumat partea să formuleze acțiune în revendicare. Lipsa cauzei

contractelor consta în imposibilitatea pârâtei de a  transmite un drept de

folosință atât timp cât nu avea calitatea de proprietar. Spațiile laterale H.C.

au fost continuu în posesia reclamantei.

Critica deciziei curții de apel are în vedere și

frauda la lege ca motiv de nulitate absolută prin eludarea normelor legale ce

afectează interesul legitim al reclamantei.

Recursul este fondat și va fi admis.

Nulitatea este sancțiunea prin care actul

juridic este lipsit de efectele ce contravin legii care interesează ordinea

publică sau bunele moravuri, fraudează legea sau interesele individuale.

Sancțiunea este fundamentată și în condițiile în

care actului juridic îi lipsește cauza sau aceasta este ilicită, imorală sau

falsă. Prevederile art. 966 c.civ. statuează asupra lipsei efectelor unei

obligații fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită; iar art. 968

definește cauza nelicită ca fiind aceea prohibită de legi, contrară bunelor

moravuri și ordinii publice.

Pârâta Municipiul R.V. a încheiat contracte de

închiriere asupra unor spații comerciale în anul 2006, spații care la momentul

acordului de voință al părților, nu erau în proprietatea sa.

Prin actele depuse în faza recursului,

reclamanta face dovada dreptului său subiectiv, astfel încât necesitatea unei

acțiuni în revendicare, cum instanța de apel a propus-o nu apare utilă.

Pe de altă parte însă HCL nr. 5/2004, prin care

se inventariaseră între bunurile aparținând patrimoniului public al statului și

spațiile comerciale în litigiu, nu și-a putut produce efecte juridice decât la

momentul publicării HG nr. 54/2008, ulterior momentului încheierii contractelor

a căror nulitate s-a cerut a fi constatată.

Instanța de apel consideră greșit că închirierea

lucrului altuia nu poate fi caz de nulitate. Această sancțiune este atrasă de

cauza imorală nu de inexistența ei.

Așadar cauza, componentă a voinței juridice care

reflectă scopul pentru care s-a încheiat actul juridic, este, în situația

concretă, contrară bunelor moravuri și conduce inevitabil la constatarea

nulității actului juridic astfel încheiat.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 c.proc.civ. Înalta

Curte a admis recursul declarat împotriva deciziei recurate pe care a

modificat-o în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva

sentinței.