ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3836/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3836/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 24 noiembrie 2011

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 4245/com din 9 iunie 2009 Tribunalul Constanța a admis acțiunea formulată

de reclamanții A.C. și A.O.G., în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA

reprezentată prin lichidator S.G. și SC D.C. SRL.

A constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1331 din 4

noiembrie 2002 la B.N.P. „G., P. și E.L.S.”, rectificat prin Încheierea nr.

4419 din 20 noiembrie 2002.

A dispus evacuarea

pârâtei SC D.C. SRL din imobilul (vilă „Craiova” și curte în suprafață de 1000

mp) situat în Techirghiol.

A obligat pârâtele la

plata sumei de 219.380,4 lei reprezentând daune echivalente lipsei de

folosință, în favoarea reclamanților.

A admis cererea

reconvențională formulată de pârâta SC D.C. SRL.

A obligat pe reclamanți

să plătească pârâtei reconveniente suma de 191.057 lei reprezentând

contravaloare lucrări de construcție și îmbunătățiri.

A instituit în

favoarea pârâtei reconveniente un drept de retenție asupra imobilului până la

plata de către reclamanți a sumei de 191.057 lei.

A obligat pârâta la

plata sumei de 11.391 lei reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea

reclamanților.

A obligat reclamanții

să plătească pârâtei reconveniente, cu același titlu, suma de 10.397 lei.

Prima instanță a

reținut că transmiterea, respectiv dobândirea dreptului de proprietate asupra

activului Vila „Craiova”, cu nesocotirea drepturilor reclamanților, consfințite

prin sentința nr. 460 din 2 iulie 2001 conturează cauza ilicită a contractului

de vânzare-cumpărare încheiat de către cele două pârâte și atrage, în

condițiile art. 966 și art. 968 C. civ., sancțiunea nulității absolute a

acestuia.

Sancțiunea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1331 din 4

noiembrie 2002 se impune și în virtutea caracterului subsecvent al acestuia

față de contractul de leasing imobiliar nr. 340/2000, în baza căruia a fost

exprimată opțiunea de cumpărare și a cărui nulitate a fost constatată, în mod

irevocabil, prin Decizia Curții de Apel Constanța.

Cum, în calitate de

titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului – Vila „Craiova” și

curte în suprafață de 1000 mp – situat în Techirghiol, reclamanții sunt

îndreptățiți să exercite stăpânirea efectivă, directă și nemijlocită a

acestuia, iar pârâta SC D.C. SRL nu mai are un titlu valabil, care să justifice

ocuparea sa, instanța a constatat că se impune evacuarea acesteia din imobil.

Ca efect al

încheierii de către pârâte a contractului de leasing imobiliar și a

contractului de vânzare – cumpărare, acte nule absolut pentru cauză ilicită –

reclamanții A.C. și A.O.G. au fost lipsiți de folosința efectivă a imobilului

Vila „Craiova”.

În ceea ce privește

cererea reconvențională formulată de pârâta SC D.C. SRL a reținut că lucrările

de construcție și îmbunătățirile executate de pârâta SC D.C. SRL, la activul

Vila „Craiova”, cuantificate la suma de 191.057 lei determină o mărire a

patrimoniului reclamanților proprietari, cu această valoare.

În absența unei cauze

legitime a măririi patrimoniului reclamanților, pe seama micșorării

patrimoniului SC D.C. SRL și a unui alt mijloc pentru recuperarea pierderii

suferite, pârâta reconvenientă este îndreptățită să ceară restituirea

contravalorii lucrărilor executate la vila „Craiova”, în virtutea principiului

îmbogățirii fără just temei.

Întrucât creanța pe

care pârâta reconvenientă o pretinde de la reclamanți este în strânsă legătură

cu imobilul Vila „Craiova” și cum buna sau reaua-credință a posesorului nu

prezintă relevanță în această privință, s-a constatat întemeiată și cererea de

instituire, în favoarea SC D.C. SRL, a unui drept de retenție asupra

imobilului, ca o garanție a realizării, prin plată, a creanței.

Împotriva hotărârii

mai sus menționate au declarat apel reclamanții A.C., A.O.G. și pârâta SC D.C. SRL.

Prin decizia civilă

nr. 45/COM din 23 martie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins apelul

comercial declarat de apelanta SC D.C. SRL ca nefondat.

A

admis apelul comercial declarat de reclamanții A.C., A.O.G.

A schimbat în parte

hotărârea apelată, în sensul obligării pârâtelor la plata sumei de 438.760,8

lei în favoarea reclamanților reprezentând daune echivalente lipsei de

folosință.

A respins cererea

reconvențională, ca nefondată.

A respins cererea de

obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâta

reconvenientă la fond.

A păstrat celelalte

dispoziții din hotărârea apelată.

A obligat pârâtele la

plata sumei de 6.200 lei în favoarea apelanților reprezentând cheltuieli de

judecată în apel.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că prin Decizia civilă nr. 1385/com din 12

iulie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. 85/36/2003 s-a

constatat nulitatea absolută a contractul de leasing imobiliar cu clauză

irevocabilă de vânzare nr. 340/2000.

Având

în vedere aceste aspecte precum și regula de drept potrivit

căreia quod

nullum est, nullum producit effectum

( actul nul nu poate produce nici un

efect ) rezultă că nu mai există temei în baza căruia să se încheie contractul

de vânzare cumpărare. Prin raportare la principiul de drept

resoluto jure

dantis resolvitur jus accipientis

(anularea actului subsecvent ca urmare a

anulării actului inițial), s-a reținut că în mod corect prima instanță a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 1331 din 04 noiembrie 2002 și rectificat prin Încheierea nr. 4419 din 20

noiembrie 2002.

De

asemenea, s-a constatat că în mod corect, prin raportare la dispozițiile art. 480

C. civ., prima instanță a dispus și evacuarea pârâtei din imobilul ce a făcut

obiectul acestui contract de vânzare cumpărare motivat de faptul că pârâta nu

justifică nici un titlu locativ în baza căruia să ocupe imobilul.

Referitor la cererea

de obligare a pârâtelor la plata daunelor echivalente lipsei de folosință

instanța de apel a reținut că tribunalul a acordat despăgubiri doar pe o

perioadă de trei ani, deși reclamanții au solicitat pe o perioadă de trei ani

anteriori datei formulării acțiunii (13 august 2007) și până la zi, soluția

pronunțându-se în iunie 2009, astfel că este întemeiată critica apelanților

reclamanți conform căreia instanța a uitat să includă în calcul și perioada de

un an și zece luni în care s-a desfășurat procesul.

Curtea a constatat că

în mod corect a reținut prima instanță faptul că reclamanții au fost lipsiți de

folosința imobilului, ce reprezintă una din prerogativele dreptului de

proprietate ce le-a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 460 din 2 iulie

2001.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor instanța a procedat la înlăturarea concluziilor

raportului de expertiză întocmit în calea de atac întrucât pârâta apelantă nu a

făcut dovada cu certitudine a veniturilor nete realizate, în perioada reclamată

, în exclusivitate prin exploatarea vilei Craiova.

Referitor la cererea

reconvențională Curtea a reținut că la momentul efectuării îmbunătățirilor

pârâta reconvenientă avea cunoștință de faptul că reclamanții începuseră

demersurile legale pentru revendicarea imobilului, astfel că a acționat pe

riscul său. Reaua credință cu care a acționat imprimă faptului juridic invocat

un caracter ilicit ceea ce determină inaplicabilitatea în speță a principiului

îmbogățirii fără justă cauză.

Întrucât, prin

respingerea cererii de acordare de despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse

imobilului reclamanții nu au dobândit calitatea de debitori ai pârâtei

reconveniente, instanța a constatat că nu se justifică instituirea unui drept

de retenție în favoarea acesteia, asupra imobilului în cauză

Ca urmare a

respingerii cererii reconvenționale, reclamanții au fost exonerați de plata

cheltuielilor de judecată efectuate de pârâta reconvenientă la fond, în cuantum

de 10.397 lei.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâtele SC C. SRL Constanța prin lichidator

judiciar S.G. și SC D.C. SRL Reșița.

Recurenta pârâtă SC C.

SRL Constanța prin lichidator judiciar S.G. a solicitat admiterea recursului,

schimbarea în tot a deciziei nr. 45/COM din 23 martie 2011 și rejudecând pe

fond să se dispună suspendarea soluționării cererii de apel formulată de

apelanții reclamanți A.C. și A.O.G. și de apelanta pârâtă SC D.C. SRL Reșița.

În dezvoltarea în

fapt a recursului, recurenta pârâtă a susținut că se află în procedura simplificată

a insolvenței, conform Legii nr. 85/2006, dispusă de Tribunalul Constanța în

dosarul nr. 3823/118/2009 prin încheierea nr. 379/COM din 18 mai 2009 și că

instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006,

potrivit cărora de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate

acțiunile judiciare și extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru

realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurile sale, când a soluționat

cauza pe fond.

Recurenta pârâtă SC D.C.

SRL Reșița a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, modificarea în

tot a deciziei în sensul respingerii apelului formulat de reclamanții A.C. și A.O.G.,

admiterea apelului formulat de SC D.C. SRL Reșița, în principal, schimbarea în

tot a sentinței Tribunalului Constanța în sensul respingerii acțiunii formulate

și precizate de către reclamanți și în subsidiar, schimbarea în parte a

sentinței în sensul admiterii în totalitate a cererii reconvenționale, cu cheltuieli

de judecată.

În dezvoltarea în

fapt a recursului, recurenta a susținut, în esență, următoarele:

- Hotărârea este

nelegală sub aspectul păstrării dispozițiilor instanței de fond privind

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1331 din

4 noiembrie 2002, rectificat prin încheierea nr. 4419 din 20 noiembrie 2002.

- Instanța de apel în

mod greșit a reținut ca fiind aplicabil în speță principiul potrivit căruia

quod

nullum est, nullum producit effectum.

Prin anularea contractului de leasing

nu este afectată nuda proprietate și nici folosința din cadrul contractului de

vânzare-cumpărare. Valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare poate fi

analizată doar prin prisma condițiilor sale de valabilitate, acesta având temei

- cauză licită.

- În mod greșit

instanța de apel a reținut ca fiind incident în cauză principiul de drept

resoluto

jure dantis resolvitur jus accipientis

întrucât actul de vânzare-cumpărare

nu este accesoriu al contractului de leasing, aceste acte fiind cu efecte

distincte.

- În mod greșit

instanța de apel nu a analizat aplicarea excepțiilor de la principiul

resoluto

jure dantis resolvitur jus accipientis

.

- În mod greșit

instanța de apel nu a reținut buna credință a recurentei, prezumție care nu a

fost răsturnată prin probatoriul administrat din care reiese că recurenta nu a

fost parte în dosarul de revendicare, iar la data dobândirii imobilului de

recurentă nu se constatase nevalabilitatea titlului înstrăinătorului.

- În speță între

reclamanți și recurentă nu au existat raporturi contractuale/obligaționale or,

prin urmare, dreptul de proprietate al reclamantei nu poate fi apărat decât pe

calea acțiunii în revendicare iar nu pe calea unei acțiuni în evacuare.

- Decizia este

nelegală și sub aspectul păstrării dispoziției instanței de fond privind

obligarea recurentei și a SC C. SRL Constanța prin lichidator judiciar S.G. la

plata daunelor echivalente lipsei de folosință în cuantum de 438.760,8 lei.

Instanța de apel era obligată să analizeze cuantumul despăgubirilor doar în

raport cu dreptul de proprietate care să includă și atributul sau folosința,

care s-a născut la data constatării nulității și nu cu 3 ani înaintea

formulării acțiunii. Cuantumul daunelor a fost reținut greșit întrucât profitul

brut stabilit aparținea societății recurente care avea 2 vile.

- În mod greșit

instanța de apel nu a analizat excepția prematurității acțiunii formulate de

reclamanți, având în vedere că acestea nu au respectat prevederile art. 720

1

C. proc. civ.

- Instanța de apel în

mod greșit nu a reținut ca fiind îndeplinite condițiile nașterii unui drept de

creanță al recurentei față de reclamanți privind îmbunătățirile efectuate de

recurentă.

Intimata SC D.C. SRL

Reșița a formulat întâmpinare, solicitând admiterea recursului formulat de SC C.

SRL Constanța prin lichidator judiciar S.G. , modificarea în tot a deciziei în

sensul suspendării cauzei până la soluționarea procedurii de insolvență.

Reclamanții A.C. și A.O.G.

au formulat note de ședință prin care s-a solicitat respingerea recursurilor ca

nefondate.

Recursurile sunt

nefondate.

Înalta Curte,

verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, prin prisma

motivelor invocate de pârâta SC C. SRL Constanța prin lichidator judiciar S.G. constată

următoarele:

Prin motivele de

recurs, pârâta a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 36 din

Legea nr. 85/2006 când a soluționat cauza pe fond.

Potrivit

dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, de la data deschiderii procedurii

se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extraordinare sau măsurile de

executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor

sale.

Prin prevederile

legale evocate se urmărește evitarea ca asupra averii debitorului să se

exercite acțiuni individuale de urmărire sau executare a creanțelor

creditorilor în scopul respectării caracterului colectiv și egalitar al

procedurii insolvenței.

Conform normelor

evocate rezultă că, pentru a se putea dispune suspendarea specială reglementată

de acestea, acțiunile judiciare trebuie să aibă ca obiect realizarea creanțelor

asupra debitorului sau bunurilor sale.

Reclamanții au

investit instanța cu o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1331 din 4 noiembrie 2002 la BNP G.,

P. și E.L.Ș. rectificat prin Încheierea nr. 4419 din 20 noiembrie 2002 și

evacuare a pârâtei SC D.C. SRL din imobilul situat în Techirghiol, deținut fără

un titlu valabil, cu daune echivalente lipsei de folosință.

În cauză obiectul

acțiunii nu se încadrează în situațiile reglementate de text, încât nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Ca atare în mod legal

instanța de apel a judecat apelurile declarate de reclamanți și de pârâta SC D.C.

SRL pe fond. De altfel pârâta aflată în procedura insolvenței nici nu a înțeles

să declare apel împotriva sentinței pronunțate de tribunal.

Analizând motivele de

recurs invocate de pârâta SC D.C. SRL se apreciază că instanța de apel a

pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin

recursul declarat de pârâtă.

În

mod judicios instanța de apel prin aplicarea regulii de drept potrivit căreia

quod

nullum est, nullum producit effectum (

actul nul nu produce nici un efect)

și prin raportare la principiul de drept

resoluto jure dantis resolvitur jus

accipientis

(anularea actului subsecvent ca urmare a anulării actului

inițial) a reținut nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare

autentificat sub nr. 1331 din 04 noiembrie 2002, rectificat prin Încheierea nr.

4419 din 20 noiembrie 2002.

Principiul

anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial privește

efectele nulității față de terți și poate fi definit ca acea regulă de drept în

virtutea căreia anularea actului inițial/primar atrage anularea și a actului

subsecvent, următor datorită legăturii sale cu primul.

În

preambulul și în art. 1.1 din contractul nr. 1331/2002 se precizează expres că

vânzarea vilei „Craiova” se face conform opțiunii de cumpărare din contractul

de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 340/2000, iar predarea

construcției a avut loc pe baza procesului verbal întocmit cu ocazia semnării

contractului de leasing, parte integrantă din contractul nr. 1331/2000.

Din

aceste clauze rezultă că raporturile juridice privind obligațiile de

vânzare-cumpărare ale pârâtelor s-au născut din contractul de leasing.

Sancțiunea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare se impune în virtutea

caracterului subsecvent al acestuia față de contractul de leasing imobiliar nr.

340/2000 în baza căruia a fost exprimată opțiunea de cumpărare și a cărui

nulitate a fost constatată în mod irevocabil prin decizia nr. 1835/COM din 22

iulie 2007 a Curții de Apel Constanța.

Față

de starea de fapt stabilită necenzurabilă în recurs, prin care s-a reținut

cauza ilicită și reaua credință în încheierea contractului de vânzare-cumpărare

în mod corect instanțele nu au aplicat excepțiile de la principiile

susmenționate.

Raportat

la dispozițiile art. 480 C. civ. în mod corect s-a dispus evacuarea pârâtei din

imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare motivat de

faptul că pârâta nu dovedește niciun titlu valabil care să justifice ocuparea

sa, iar reclamanții în calitate de titulari ai dreptului de proprietate asupra

imobilului sunt îndreptățiți să exercite stăpânirea efectivă, directă și

nemijlocită a acestuia.

Referitor

la dreptul de a primi despăgubiri în mod corect instanța de apel a apreciat

asupra datei nașterii dreptului la despăgubiri și a luat în calcul și perioada

în care s-a desfășurat procesul.

În

mod corect a fost reținută de instanțe vinovăția pârâtelor, care cu bună

știință au continuat să folosească imobilul proprietatea reclamanților fără

acordul acestora prin încheierea cu rea credință a unor contracte chiar în

cursul procesului de revendicare, prejudiciului constând în lipsirea

reclamanților de folosința imobilului, raportul de cauzalitate dispunând în

aplicarea art.998 C. civ. antrenarea răspunderii civile a pârâtelor.

Critica

referitoare la cuantumul daunelor privește doar reținerea greșită a situației

de fapt printr-o apreciere necorespunzătoare a probelor, astfel că se

circumscrie aspectelor de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârii

atacate, situație în care hotărârea nu mai poate fi supusă controlului judiciar

din acest punct de vedere.

Scopul

instituirii normei conținută de art. 720

1

C. proc. civ. a fost

celeritatea valorificării drepturilor patrimoniale printr-o procedură

extrajudiciară și degrevarea instanțelor de judecată.

În

cauza de față însă scopul urmărit de legiuitor nu se mai justifică deoarece

acțiunea a fost promovată în anul 2007 iar obligarea la parcurgerea unei

proceduri amiabile ar tergiversa în loc să accelereze rezolvarea situației

patrimoniale a părților și ar constitui în același timp o limitare a accesului

la justiție, contrară prevederilor art. 6 din CEDO.

Referitor

la cererea reconvențională, instanța de apel a reținut în mod judicios că

pârâta reconvenientă nu este îndreptățită să ceară restituirea contravalorii

lucrărilor executate la vila „Craiova”, având în vedere pe de o parte că la

momentul efectuării îmbunătățirilor pârâta avea cunoștință de faptul că

reclamanții începuseră demersurile legale pentru revendicarea imobilului,

astfel că a acționat pe riscul său, iar pe de altă parte reaua credință cu care

a acționat imprimă faptului juridic invocat un caracter ilicit ceea ce

determină inaplicabilitatea în speță a principiului îmbogățirii fără justă

cauză.

Prin

respingerea cererii de acordare de despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse

imobilului, reclamanții nu au dobândit calitatea de debitori ai

pârâtei-reconvenționale, astfel că nu se justifică instituirea unui drept de

retenție în favoarea acesteia, asupra imobilului în cauză.

Pentru

considerentele expuse, se apreciază că hotărârea nu este afectată de motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în temeiul art. 312 C.

proc. civ., se vor respinge recursurile pârâtelor ca nefondate.

Făcând aplicarea

prevederilor art. 274 C. proc. civ. se vor obliga recurentele pârâte să plătească

intimaților reclamanți A.C. și A.O.G. suma de 4000 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâtele SC C. SRL Constanța prin lichidator judiciar S.G.

și SC D.C. SRL împotriva deciziei civile nr. 45/COM din 23 martie 2011 a Curții

de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios

administrativ și fiscal.

Obligă recurentele

pârâte la plata sumei de 4000 lei cheltuieli de judecată către intimații

reclamanți A.C. și A.O.G.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 noiembrie 2011.