ÎCCJ, decizie (scj.ro #83765)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83765) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Transferarea
persoanelor condamnate. Motiv de refuz opțional al transferării
Cuprins
pe materii
: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale.
Transferarea persoanelor condamnate
Indice alfabetic
: Drept procesual penal
-
transferarea persoanelor condamnate
-
motiv de refuz opțional al transferării
Legea nr. 302/2004,
art. 153 lit. d)
Sesizarea procurorului și
cererea de transferare a persoanei condamnate de instanțele române poate fi
respinsă, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile transferării prevăzute în art.
143 din Legea nr. 302/2004, republicată, în cazul în care persoana condamnată
nu a achitat integral despăgubirile civile prevăzute în hotărârea de
condamnare, ci acestea au fost achitate numai parțial de către asigurător, și
nici nu a garantat plata integrală a despăgubirilor - motiv de refuz opțional
al transferării persoanei condamnate, prevăzut în art. 153 lit. d) din Legea
nr. 302/2004, republicată.
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1040 din 5 aprilie 2012
Prin sentința nr. 60 din 16 februarie 2012,
pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală, în baza art. 152 și
art. 153 din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a respins sesizarea Parchetului
de pe lângă Curtea de Apel București și cererea de transferare formulată de
persoana condamnată A.I.
Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că în ceea ce-l
privește pe condamnatul A.I., deși sunt îndeplinite condițiile transferării
prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, este incident
motivul opțional de refuz al transferării prevăzut în art. 153 lit. d) din
Legea nr. 302/2004, republicată.
Astfel, s-a reținut că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei
rezultă că daunele materiale și morale la plata cărora, către părțile civile
R.E., A.Ș., N.E., N.O., T.H. și T.E., a fost obligat condamnatul A.I. prin
sentința penală nr. 2707 din 18 decembrie 2007, pronunțată de Judecătoria
Sectorului 5 București, astfel cum a rămas definitivă prin decizia nr. 120/A
din 19 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală și
decizia nr. 1789 din 7 decembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București,
Secția a II-a penală, au fost achitate parțial, de asigurator, iar persoana
transferabilă A.I. nici nu a garantat plata în integralitate a acestora.
S-a mai reținut că această împrejurare a fost învederată
instanței și de apărătorul ales al condamnatului A.I., cu ocazia dezbaterilor,
care a arătat că acesta a fost obligat la plata unor sume foarte mari și că
singura posibilitate să achite aceste sume este prin permiterea să se întoarcă
în țara sa.
Împotriva
acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs persoana transferabilă A.I.,
criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, întrucât, deși s-a reținut că
sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004,
republicată, nu s-a ținut seama de imposibilitatea obiectivă a acestuia de a
achita integral despăgubirile la care a fost obligat prin hotărâre
judecătorească definitivă.
A
mai învederat recurenta
persoană transferabilă că instanța de fond a reținut că nu au
fost achitate despăgubirile civile, fără a constata că o parte a prejudiciului
(aproximativ 60.000 euro) a fost achitat.
A
solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, rejudecând, admiterea
sesizării formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a
cererii de transferare, așa cum a fost formulată.
Recursul
este nefondat.
Examinând
actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, a temeiurilor
invocate de recurent, dar și a dispozițiilor art. 385
6
alin. (3) C.
proc. pen.,
Înalta Curte de Casație și Justiție constată că hotărârea
recurată este legală și temeinică.
Astfel,
se constată că, prin
adresa nr. 65062 din 24 noiembrie 2011,
Ministerul Justiției - Direcția Drept
Internațional
și Cooperare Judiciară - Serviciul Cooperare Judiciară Internațională în
Materie Penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea
de Apel București cererea de
transfer a persoanei condamnate A.I., în
vederea continuării executării
pedepsei de
6 ani închisoare, aplicată de instanțele judiciare din România, într-un
penitenciar din Regatul Unit al Marii Britanii și al
Irlandei de Nord.
Potrivit datelor consemnate în înscrisurile depuse la dosar,
comunicate și
statului solicitat, în
aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor
condamnate, adoptată la Strasbourg la data de 21 martie 1983, prin sentința penală nr. 2707
din 18 decembrie
2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, modificată prin decizia
penală nr. 120/A din 19 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, A.
I. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 6
ani închisoare, pentru săvârșirea
infracțiunilor de ucidere din culpă,
vătămare corporală din culpă și conducerea pe
drumurile
publice a unui autovehicul neînmatriculat, prevăzute și pedepsite de art. 178
alin. (2) și (5) C. pen., art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. și art. 85 alin.
(1) din O. U. G. nr. 195/2002, republicată, cu
aplicarea art. 33 lit. a)
și b) C. pen.
În fapt, în sarcina persoanei condamnate A.I. s-a reținut că, în
data de 25 august 2006, în jurul orei 00,30, în timp ce conducea autovehiculul
marca P., neînmatriculat în circulație, pe drumurile publice,
datorită
nerespectării
din culpă a regulilor de circulație, a produs un accident de circulație din
care
a rezultat decesul a trei persoane și vătămarea corporală a altor trei
persoane.
La data de 27 decembrie 2011, pe rolul Curții de Apel București,
Secția I penală, a fost înregistrată sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel București, în temeiul art. 152 alin. (3) din Legea nr. 302/2004,
republicată, pentru a aprecia cu privire la cererea de transferare a persoanei
condamnate A.I. în Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, în
vederea continuării executării restului de pedeapsă din condamnarea de 6 ani
închisoare, pronunțată prin sentința penală nr. 2707 din 18 decembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 5 București, modificată prin decizia nr. 120/A din 19 februarie 2009 a Tribunalului București, Secția I penală, rămasă definitivă prin decizia nr. 1789 din 7
decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală.
La lucrarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București au
fost depuse adresa din data de 14 noiembrie 2011 privind cetățenia persoanei
menționate, copia dispozițiilor legale aplicabile, declarația emisă de
Ministerul Justiției din care rezultă acordul la transfer al statului britanic,
referatul individual privind situația persoanei condamnate întocmit de directorul
Penitenciarului Giurgiu, referatul medical privind starea de sănătate a
condamnatului A.I., cererea adresată Administrației Naționale a Penitenciarelor
de către persoana condamnată prin care își exprima intenția de a fi transferat
în țara de origine, copii certificate ale sentinței penale nr. 2707 din 18
decembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 5 București, a deciziei nr. 120/A din
19 februarie 2009 a Tribunalului București, Secția I penală și a deciziei nr.
1789 din 7 decembrie 2009 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală,
mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 3252 din 7 decembrie 2009,
dispozițiile legale incidente în cauză, procesul-verbal de consemnare a
declarației condamnatului A.I. întocmit de procuror și procesul-verbal de verificare
a situației juridice a persoanei transferabile.
În considerarea dispozițiilor art. 152 alin. (4) și art. 153 din
Legea nr. 302/2004, republicată, în raport cu obiectul sesizării, instanța de
fond în mod corect a procedat la examinarea îndeplinirii condițiilor prevăzute
în art. 143 din același act normativ.
Potrivit art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, „t
ransferarea unei persoane condamnate în vederea executării
pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiții:
a)
condamnatul este resortisant al statului de executare;
b)
hotărârea este definitivă;
c)
la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel
puțin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri excepționale, în baza acordului
între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de
pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni;
d)
transferul este consimțit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu
vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state
consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimțământul nu se cere
în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui
resortisant este;
e)
faptele care au atras condamnarea constituie infracțiuni, potrivit legii statului
de executare;
f)
statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra
acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.”
Analizând
actele dosarului prin raportare la dispozițiile art. 143 din Legea nr.
302/2004, republicată, se constată că în mod corect instanța de fond a reținut
ca fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de textul legal menționat.
Astfel, condamnatul A.I. este cetățean
britanic conform datelor consemnate în adresa din 14 noiembrie 2011 emisă de
Serviciul Național Responsabil cu Infractori din cadrul Ministerului Justiției
al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, hotărârea de
condamnare sus-menționată este definitivă, condamnatul A.I. are de executat mai
mult de 6 luni din durata pedepsei, aceasta expirând la termen, la data de 11
octombrie 2015.
Așa cum rezultă din procesul-verbal întocmit de procuror,
condamnatul A.I. a declarat că este de acord să fie transferat în statul de
cetățenie și cunoaște consecințele juridice ce decurg din aceasta.
De asemenea, având în vedere extrasul din legea relevantă
transmis de autoritățile judiciare din Regatul Unit al Marii Britanii și al
Irlandei de Nord este îndeplinită și condiția dublei incriminări, întrucât
faptele care au atras condamnarea în România constituie infracțiuni și potrivit
legislației Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, iar statul
de condamnare - România și statul de executare - Regatul Unit al Marii Britanii
și al Irlandei de Nord s-au pus de acord asupra acestei transferări, așa cum în
mod corect a reținut instanța de fond.
Cu toate acestea,
potrivit art. 153 din
Legea nr. 302/2004, republicată, cererea
de transferare a
persoanei condamnate poate fi refuzată, în principal, pentru următoarele
motive:
a)
persoana a fost condamnată pentru infracțiuni grave care au avut un ecou
profund defavorabil în opinia publică din România;
b)
pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau
inferioară în raport cu cea stabilită prin hotărârea instanței române;
c)
există indicii suficiente că, odată transferat, condamnatul ar putea fi pus în
libertate imediat sau într-un termen mult prea scurt față de durata pedepsei
rămase de executat potrivit legii române;
d)
persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracțiune și nu a
plătit cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanței române și
nici nu a garantat plata despăgubirilor;
e)
dacă există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula
specialității.
Așa fiind, chiar dacă în cauză s-a constatat că sunt îndeplinite
condițiile transferării prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004,
republicată, instanța de fond a reținut în mod just că este incident motivul
opțional de refuz al transferării prevăzut în art. 153 lit. d) din actul
normativ menționat.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă
că
daunele materiale și morale la plata cărora a fost obligat condamnatul A.I.,
către părțile civile R.E., A.Ș., N.E., N.O., T.H. și T.E., prin sentința penală
nr. 2707 din 18 decembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5
București, astfel cum a rămas definitivă prin decizia nr. 120/A din 19
februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală și decizia
nr. 1789 din 7 decembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a
II-a penală, au fost achitate parțial, iar persoana transferabilă A.I. nu a
garantat plata în integralitate a acestora.
De altfel,
părțile civile R.E., N.E., N.O.,
T.H. și T.E., în calitate de părinți ai victimelor, prin memoriile depuse la
dosarul cauzei, au arătat că nu au fost despăgubite integral de condamnatul
A.I., ci doar parțial de asigurător, solicitând să nu se dea curs cererii
acestuia de transferare într-un penitenciar din Regatul Unit al Marii Britanii
și al Irlandei de Nord
, întrucât
dispozițiile hotărârii nu mai pot fi executate.
Așa
fiind, ținând seama de
fapta pentru care a fost condamnată persoana transferabilă A.I.
în România, de modalitatea concretă de săvârșire a acesteia (producerea unui
accident de circulație datorită culpei sale exclusive, printr-o încălcare gravă
a regulilor privind circulația pe drumurile publice - nerespectarea culorii
roșii a semaforului electric și conducerea cu o viteză excesivă, cu mult peste
limita legală, de 116 km/oră, la trecerea printr-o intersecție), de
consecințele extrem de grave ale acestei fapte, respectiv decesul a trei
persoane tinere, precum și de împrejurarea că această faptă a avut un ecou
profund defavorabil în opinia publică din România, întrucât victima N.C. era un
apreciat și premiat regizor, o personalitate remarcabilă atât pe plan
profesional cât și personal, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că
recursul declarat de recurenta persoană transferabilă A.I. împotriva sentinței
nr. 60 din 16 februarie 2012 a Curții de Apel București, Secția I penală, este
nefondat, astfel că, în baza dispozițiilor art. 385
15
pct. 1 lit. b)
C. proc. pen., l-a respins ca atare și a menținut ca legală și temeinică
hotărârea atacată, prin care s-a respins sesizarea Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel București și, implicit, cererea de transferare formulată de
persoana condamnată A.I.