ÎCCJ, decizie (scj.ro #83765)

Transferarea persoanelor condamnate. Motiv de refuz opțional al transferării Cuprins pe materii : Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Transferarea persoanelor condamnate Indice alfabetic : Drept procesual penal - transferarea persoanelor condamnate - motiv de refuz opțional al transferării Legea nr. 302/2004, art. 153 lit. d) Sesizarea procurorului și cererea de transferare a persoanei condamnate de instanțele române poate fi respinsă, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile transferării prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, în cazul în care persoana condamnată nu a achitat integral despăgubirile civile prevăzute în hotărârea de condamnare, ci acestea au fost achitate numai parțial de către asigurător, și nici nu a garantat plata integrală a despăgubirilor - motiv de refuz opțional al transferării persoanei condamnate, prevăzut în art. 153 lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1040 din 5 aprilie 2012 Prin sentința nr. 60 din 16 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală, în baza art. 152 și art. 153 din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a respins sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și cererea de transferare formulată de persoana condamnată A.I. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că în ceea ce-l privește pe condamnatul A.I., deși sunt îndeplinite condițiile transferării prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, este incident motivul opțional de refuz al transferării prevăzut în art. 153 lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată. Astfel, s-a reținut că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că daunele materiale și morale la plata cărora, către părțile civile R.E., A.Ș., N.E., N.O., T.H.

și T.E., a fost obligat condamnatul A.I. prin sentința penală nr. 2707 din 18 decembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, astfel cum a rămas definitivă prin decizia nr. 120/A din 19 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală și decizia nr. 1789 din 7 decembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, au fost achitate parțial, de asigurator, iar persoana transferabilă A.I. nici nu a garantat plata în integralitate a acestora. S-a mai reținut că această împrejurare a fost învederată instanței și de apărătorul ales al condamnatului A.I., cu ocazia dezbaterilor, care a arătat că acesta a fost obligat la plata unor sume foarte mari și că singura posibilitate să achite aceste sume este prin permiterea să se întoarcă în țara sa.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs persoana transferabilă A.I., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, întrucât, deși s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, nu s-a ținut seama de imposibilitatea obiectivă a acestuia de a achita integral despăgubirile la care a fost obligat prin hotărâre judecătorească definitivă. A mai învederat recurenta persoană transferabilă că instanța de fond a reținut că nu au fost achitate despăgubirile civile, fără a constata că o parte a prejudiciului (aproximativ 60.000 euro) a fost achitat. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, rejudecând, admiterea sesizării formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a cererii de transferare, așa cum a fost formulată.

Recursul este nefondat. Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, a temeiurilor invocate de recurent, dar și a dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că hotărârea recurată este legală și temeinică. Astfel, se constată că, prin adresa nr. 65062 din 24 noiembrie 2011, Ministerul Justiției - Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară - Serviciul Cooperare Judiciară Internațională în Materie Penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cererea de transfer a persoanei condamnate A.I., în vederea continuării executării pedepsei de 6 ani închisoare, aplicată de instanțele judiciare din România, într-un penitenciar din Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.

Potrivit datelor consemnate în înscrisurile depuse la dosar, comunicate și statului solicitat, în aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la data de 21 martie 1983, prin sentința penală nr. 2707 din 18 decembrie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, modificată prin decizia penală nr. 120/A din 19 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, A. I. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă și conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prevăzute și pedepsite de art. 178 alin. (2) și (5) C. pen., art. 184 alin. (2) și (4) C. pen.

și art. 85 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002, republicată, cu aplicarea art. 33 lit. a) și b) C. pen. În fapt, în sarcina persoanei condamnate A.I. s-a reținut că, în data de 25 august 2006, în jurul orei 00,30, în timp ce conducea autovehiculul marca P., neînmatriculat în circulație, pe drumurile publice, datorită nerespectării din culpă a regulilor de circulație, a produs un accident de circulație din care a rezultat decesul a trei persoane și vătămarea corporală a altor trei persoane. La data de 27 decembrie 2011, pe rolul Curții de Apel București, Secția I penală, a fost înregistrată sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în temeiul art. 152 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, pentru a aprecia cu privire la cererea de transferare a persoanei condamnate A.I.

în Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, în vederea continuării executării restului de pedeapsă din condamnarea de 6 ani închisoare, pronunțată prin sentința penală nr. 2707 din 18 decembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 5 București, modificată prin decizia nr. 120/A din 19 februarie 2009 a Tribunalului București, Secția I penală, rămasă definitivă prin decizia nr. 1789 din 7 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală.

La lucrarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București au fost depuse adresa din data de 14 noiembrie 2011 privind cetățenia persoanei menționate, copia dispozițiilor legale aplicabile, declarația emisă de Ministerul Justiției din care rezultă acordul la transfer al statului britanic, referatul individual privind situația persoanei condamnate întocmit de directorul Penitenciarului Giurgiu, referatul medical privind starea de sănătate a condamnatului A.I., cererea adresată Administrației Naționale a Penitenciarelor de către persoana condamnată prin care își exprima intenția de a fi transferat în țara de origine, copii certificate ale sentinței penale nr. 2707 din 18 decembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 5 București, a deciziei nr. 120/A din 19 februarie 2009 a Tribunalului București, Secția I penală și a deciziei nr. 1789 din 7 decembrie 2009 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 3252 din 7 decembrie 2009, dispozițiile legale incidente în cauză, procesul-verbal de consemnare a declarației condamnatului A.I.

întocmit de procuror și procesul-verbal de verificare a situației juridice a persoanei transferabile. În considerarea dispozițiilor art. 152 alin. (4) și art. 153 din Legea nr. 302/2004, republicată, în raport cu obiectul sesizării, instanța de fond în mod corect a procedat la examinarea îndeplinirii condițiilor prevăzute în art. 143 din același act normativ. Potrivit art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, „t ransferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiții: a) condamnatul este resortisant al statului de executare; b) hotărârea este definitivă; c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei.

În cazuri excepționale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni; d) transferul este consimțit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimțământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este; e) faptele care au atras condamnarea constituie infracțiuni, potrivit legii statului de executare; f) statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.” Analizând actele dosarului prin raportare la dispozițiile art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, se constată că în mod corect instanța de fond a reținut ca fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de textul legal menționat.

Astfel, condamnatul A.I. este cetățean britanic conform datelor consemnate în adresa din 14 noiembrie 2011 emisă de Serviciul Național Responsabil cu Infractori din cadrul Ministerului Justiției al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, hotărârea de condamnare sus-menționată este definitivă, condamnatul A.I. are de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, aceasta expirând la termen, la data de 11 octombrie 2015. Așa cum rezultă din procesul-verbal întocmit de procuror, condamnatul A.I. a declarat că este de acord să fie transferat în statul de cetățenie și cunoaște consecințele juridice ce decurg din aceasta.

De asemenea, având în vedere extrasul din legea relevantă transmis de autoritățile judiciare din Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord este îndeplinită și condiția dublei incriminări, întrucât faptele care au atras condamnarea în România constituie infracțiuni și potrivit legislației Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, iar statul de condamnare - România și statul de executare - Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord s-au pus de acord asupra acestei transferări, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond.

Cu toate acestea, potrivit art. 153 din Legea nr. 302/2004, republicată, cererea de transferare a persoanei condamnate poate fi refuzată, în principal, pentru următoarele motive: a) persoana a fost condamnată pentru infracțiuni grave care au avut un ecou profund defavorabil în opinia publică din România; b) pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau inferioară în raport cu cea stabilită prin hotărârea instanței române; c) există indicii suficiente că, odată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate imediat sau într-un termen mult prea scurt față de durata pedepsei rămase de executat potrivit legii române; d) persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracțiune și nu a plătit cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanței române și nici nu a garantat plata despăgubirilor; e) dacă există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialității.

Așa fiind, chiar dacă în cauză s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile transferării prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, instanța de fond a reținut în mod just că este incident motivul opțional de refuz al transferării prevăzut în art. 153 lit. d) din actul normativ menționat. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că daunele materiale și morale la plata cărora a fost obligat condamnatul A.I., către părțile civile R.E., A.Ș., N.E., N.O., T.H. și T.E., prin sentința penală nr. 2707 din 18 decembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, astfel cum a rămas definitivă prin decizia nr. 120/A din 19 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală și decizia nr. 1789 din 7 decembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, au fost achitate parțial, iar persoana transferabilă A.I.

nu a garantat plata în integralitate a acestora. De altfel, părțile civile R.E., N.E., N.O., T.H. și T.E., în calitate de părinți ai victimelor, prin memoriile depuse la dosarul cauzei, au arătat că nu au fost despăgubite integral de condamnatul A.I., ci doar parțial de asigurător, solicitând să nu se dea curs cererii acestuia de transferare într-un penitenciar din Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord , întrucât dispozițiile hotărârii nu mai pot fi executate. Așa fiind, ținând seama de fapta pentru care a fost condamnată persoana transferabilă A.I.

în România, de modalitatea concretă de săvârșire a acesteia (producerea unui accident de circulație datorită culpei sale exclusive, printr-o încălcare gravă a regulilor privind circulația pe drumurile publice - nerespectarea culorii roșii a semaforului electric și conducerea cu o viteză excesivă, cu mult peste limita legală, de 116 km/oră, la trecerea printr-o intersecție), de consecințele extrem de grave ale acestei fapte, respectiv decesul a trei persoane tinere, precum și de împrejurarea că această faptă a avut un ecou profund defavorabil în opinia publică din România, întrucât victima N.C. era un apreciat și premiat regizor, o personalitate remarcabilă atât pe plan profesional cât și personal, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că recursul declarat de recurenta persoană transferabilă A.I.

împotriva sentinței nr. 60 din 16 februarie 2012 a Curții de Apel București, Secția I penală, este nefondat, astfel că, în baza dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., l-a respins ca atare și a menținut ca legală și temeinică hotărârea atacată, prin care s-a respins sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și, implicit, cererea de transferare formulată de persoana condamnată A.I.