ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4194/2010

După această perioadă, inculpatul C.M. a achiziționat mai multe autovehicule (AA 001; AA 002, AA 003; AA 004; AA 005; AA 006), pe care le-a folosit în interes propriu pentru transport de persoane pe ruta România - Italia fără să fie înscris în Registrul operatorilor de transport și fără să aibă licență de transport eliberată în acest scop. Pentru a desfășura activitatea de transport inculpatul C.M. s-a asociat cu ceilalți inculpați C.A., M.V. și M.M., cărora le-a făcut procură, pentru a conduce mijloacele de transport pe ruta România - Italia și retur și a răspândit cărți de vizită pe numele societății. Persoanele interesate îl contactau pe inculpatul C.M. la numerele inscripționate pe cărțile de vizită sau la recomandarea unor rude sau cunoștințe pentru a se informa cu privire la condițiile călătoriei (cost, stație, rută, data plecării). Cu ocazia convorbirilor telefonice, inculpatul C.M. îi întreba pe solicitanți dacă au documente legale de călătorie sau dacă sunt săriți din viză. În situația în care persoanele depășeau 90 zile de la data intrării în spațiul Schengen sau nu respectau cele 90 zile pentru o nouă călătorie în spațiul Schengen, inculpatul le cerea în afară de costul călătoriei și o sumă în plus pentru vamă, pentru a le facilita trecerea frontierei, lăsându-i astfel să înțeleagă că are influență asupra vameșilor. Suma cerută pentru vamă era diferită de la o perioadă la alta și de la o persoană la alta variind între 20 euro - 150 euro. Prețul fiind astfel fixat era încasat de inculpatul C.M. la plecarea în cursă sau de șoferi (ceilalți inculpați). În acest din urmă caz, șoferii predau banii strânși inculpatului C.M. Pentru banii încasați ca preț al călătoriei inculpații nu emiteau bilete de călătorie. S-a mai reținut că, în repetate rânduri, inculpații C.M., M.V. și C.A., au strâns pașapoartele călătorilor și le-au solicitat sume cuprinse între 5 - 10 euro sub pretextul că le dau vameșilor pentru a trece mai ușor și mai repede frontiera. Din activitatea desfășurată, inculpatul C.M. a obținut venituri brute în sumă de 3.879.786.440 RON, impozitul aferent datorat bugetului de stat fiind de 86.800.923 RON, sumă cu care Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F București prin D.G.F.P. Vrancea s-a constituit parte civilă și care a fost achitată de inculpat în cursul procesului. În drept s-a reținut că fapta inculpatului C.M. de a desfășura în perioada 01 septembrie 2002 - 18 iulie 2004 transport internațional de persoane în și din Italia, fără a avea licență, în nume propriu și cu mijloace proprii, realizând un venit brut de 3.879.786.440 RON cu un impozit datorat bugetului de stat de 86.800.923 RON de la plata căreia s-a sustras prin neînregistrarea activității și prin exercitarea ei fără autorizație, constituie infracțiunea de sustragere de la plata obligațiilor fiscale prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Prin urmare, Tribunalul a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 11 lit. a) din Legea nr. 87/1994 în infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen., apreciind că legea nouă este mai favorabilă sub aspect sancționator. S-a mai reținut că fapta inculpaților C.M., M.V., C.A. și M.M. de a se constitui în grup în vederea desfășurării activității neautorizate de transport internațional de persoane constituie infracțiunea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate raportat la art. 323 C. pen. De asemenea, s-a reținut că faptele inculpaților C.M., M.V. și C.A. de a pretinde și de a încasa de la persoanele pe care le transportau și care nu îndeplineau condițiile legale de intrare în spațiul Schengen, pe lângă costul călătoriei și sume de bani cuprinse între 10 - 20 și 30 - 150 euro, lăsând să se înțeleagă că au influență asupra funcționarilor vamali și că le vor facilita trecerea prin punctele de frontieră, constituie infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Galați, partea civilă Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F București prin D.G.F.P. Vrancea și inculpații C.M., M.V., M.M. și C.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de apel Parchetul a susținut că prima instanță a procedat greșit atât la individualizarea pedepselor, cât și la individualizarea modalității de executare a acestora, pe de o parte pentru că a aplicat aceeași pedeapsă deși situația de fapt relevă comiterea de către fiecare inculpat în parte a unui număr diferit de acte materiale și de infracțiuni. Pe de altă parte, pericolul social sporit al infracțiunilor deduse judecății impunea stabilirea unui cuantum majorat al pedepselor pentru fiecare infracțiune, aplicarea unui spor de pedeapsă conform regulilor concursului și stabilirea ca modalitate de executare a pedepselor rezultante, privarea de libertate. S-a mai susținut că în mod greșit prima instanță a procedat la restituirea sumelor de bani către călători, încălcându-se astfel dispozițiile Deciziei nr. 59/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată într-un recurs în interesul legii. S-a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței penale apelate și, în rejudecare, realizarea unei juste individualizări a pedepselor și a modalității de executare, precum și o corectă aplicare a prevederilor art. 19 din Legea nr. 78/2000. Într-un prim motiv de apel, inculpatul C.M. a invocat, prin apărătorul său, nulitatea actului de sesizare al instanței de judecată prin încălcarea competenței materiale de către fostul organ P.N.A, actualmente D.N.A. care, în opinia sa nu avea competența să instrumenteze cauza. S-a susținut că, în conformitate cu legea existentă la momentul la care s-a efectuat urmărirea penală de către P.N.A. competența sa ar fi fost atrasă de prevederile art. 257 C. pen. în situația în care valoarea sumei ce făcea obiectul pretinsei infracțiuni de corupție ar fi fost mai mare decât echivalentul în RON a 3.000 euro. În cauză, urmărirea penală a început prin rezoluție la data de 5 august 2004 pentru infracțiunile prevăzute de art. 257 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., de art. 11 lit. a) din Legea nr. 87/1994 și de art. 7 din Legea nr. 39/2003. La data de 1 septembrie 2004 s-a dispus schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 8 din Legea 39/2003. Dar în procesul-verbal de începere a urmăririi penale nu s-a menționat nimic cu privire la suma ce face obiectul infracțiunii prevăzut de art. 257 C. pen. și astfel să se poată verifica dacă într-adevăr sub acest aspect suma era mai mare sau mai mică de 3.000 euro. Nici organul de urmărire penală, nici instanța de judecată nu au putut să individualizeze persoanele care au dat bani inculpaților, ce sume au dat fiecare, ca prin totalizare să se ajungă la suma de 3.000 euro. În aceste circumstanțe, s-a susținut că urmărirea penală s-a efectuat cu încălcarea competenței materiale, iar sancțiunea care intervine într-o asemenea împrejurare este nulitatea absolută conform dispozițiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen. În ceea ce privește fondul cauzei, s-a susținut că în mod greșit a fost condamnat pentru comiterea infracțiunilor de trafic de influență și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, întrucât situația de fapt care a fost reținută de către instanța de judecată este eronată, nu corespunde probatoriilor administrate în cauză și se bazează pe probatorii obținute în mod ilegal. Astfel, interceptările telefonice efectuate în baza autorizației nr. 296 din decembrie 2003 nu pot fi utilizate ca mijloace de probă pe de o parte pentru că autorizația de interceptare a vizat trei numere de telefon care nu aparțin lui C.M. și nici celorlalți inculpați. Pe de altă prin intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, interceptarea convorbirilor telefonice se face doar cu autorizarea instanței, iar în cazul de față interceptările s-au efectuat fără să existe o asemenea autorizație din partea instanței de judecată. Tot ceea ce s-a interceptat începând cu data de 1 ianuarie 2004 nu are nicio bază legală, iar autorizarea dată în luna septembrie 2004 de Tribunalul municipiului București nu are vreun un temei legal. S-a mai susținut că acuzația privind pretinderea diverselor sume de bani, lăsând să se creadă că inculpatul are influență asupra funcționarilor vamali pentru a nu li se aplica călătorilor interdicția ieșirii din țară nu este demonstrată, avându-se în vedere cadrul legislativ existent la acel moment potrivit căruia funcționarul vamal nu avea competența de a aplica pe pașaport interdicția ieșirii din țară, iar în perioada examinată în litigiu 2002 - 2004, conform O.G. nr. 65/1997, cetățeanului român, ținând seama de dreptul la libera circulație, i se putea lua dreptul de a folosi temporar pașaportul în ipoteza în care împotriva sa ar fi fost luată măsura returnării în baza unor acorduri de readmisie încheiate de România cu diferite state. În acest context a arătat că instanța a ignorat împrejurarea care rezultă din declarațiile date de către martorii propuși de inculpat în apărare, și anume M.C. și A.T. care au relatat că într-o anumită gară din Roma existau diverși intermediari care, în scopul atragerii clientelei pretindeau că cei care au probleme cu viza pot fi rezolvați de ei - promisiuni care nu aveau nici o legătură cu acțiunile de transport a inculpatului C.M. În acest sens au declarat acești martori, declarații care au fost înlăturate cu multă ușurință de instanța de judecată. S-a mai susținut că nici infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni nu subzistă, având în vedere că activitatea desfășurată de către inculpatul C.M. în colaborare cu ceilalți nu a avut loc concomitent, ci succesiv, C.M. având din anul 2002 o societate pentru care deținea licență de transport, îndeplinind condițiile legale pentru transportul internațional de persoane. Pentru a se putea reține această infracțiune era necesar să se demonstreze existența unui consens fără echivoc privind constituirea și scopul asocierii, existând o structură bine organizată, cunoscându-se rolul fiecăruia, aspecte care în cazul de față nu sunt realizate. În legătură cu infracțiunea de evaziune fiscală s-a susținut că inculpatul a fost condamnat în mod nelegal în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) ultima teza din Legea nr. 241/2005 care stipulează că, atunci când prejudiciul de până la 50 mii euro a fost achitat până la primul termen de judecată, instanța este obligată să aplice o sancțiune administrativă. În cazul de față, această condiție a fost îndeplinită întrucât prejudiciul este sub 50 mii euro și a fost achitat până la primul termen de judecată. De asemenea, s-a invocat încălcarea principiilor oralității și nemijlocirii înscrise în art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât instanța de fond și-a argumentat soluția pe declarații date de martori în faza urmăririi penale, deși cei mai mulți dintre ei sau o parte dintre ei au revenit asupra acestor declarații în cursul cercetării judecătorești, iar alții nu au fost audiați nemijlocit pe considerentul că erau plecați în străinătate. S-a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței instanței de fond și în principal trimiterea cauzei la organul de urmărire penală competent sau spre rejudecare la Tribunalul Vrancea ori achitarea inculpatului C.M. pentru infracțiunile prevăzute de art. 257 C. pen. și de art. 8 din Legea nr. 39/2003 în referire la art. 323 C. pen., iar pentru infracțiunea de evaziune fiscală pe care acesta a recunoscut-o, achitând prejudiciul, aplicarea unei sancțiuni administrative. La rândul lor, inculpații M.V., C.A. și M.M., prin apărătorii lor, au susținut că instanța nu a fost legal sesizată întrucât organul de urmărire penală nu era competent să efectueze urmărirea penală, că în cauză au fost primite probe nelegal administrate, făcându-se referire la interceptările telefonice și că infracțiunile reținute în sarcina lor nu au fost dovedite ori că nu au fost comise cu vinovăție. În plus, inculpatul M.M. a susținut că i s-a încălcat dreptul la apărare, nefiind asistat de avocat în fața instanței de fond. S-a solicitat, în principal, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare ori achitarea întemeiat pe dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. și art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen. Partea civilă Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. București prin D.G.F.P. Vrancea a criticat sentința penală pentru netemeinicie, susținând că în mod greșit prima instanță nu i-a acordat și suma de 4.263 RON cu titlu de despăgubiri civile reprezentând majorări și penalități de întârziere. S-a solicitat obligarea inculpatului la plata integrală a despăgubirilor civile cu care s-a constitut parte civilă în cauză, respectiv 12.943 RON. Prin Decizia penală nr. 129/A din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel Galați s-au admis apelurile declarate de procuror și de inculpații C.M., M.V., C.A. și M.M., s-a desființat în parte sentința penală atacată și, rejudecând: Au fost admise apelurile declarate de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Galați și de inculpații C.M., M.V. , C.A. și M.M. împotriva Sentinței penale nr. 408 din 28 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Vrancea în Dosarul nr. 1153/91/2007. S-a desființat în parte sentința penală atacată și în rejudecare: S-au repus în individualitatea lor pedepsele aplicate inculpaților C.M., M.V. și C.A. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., au fost achitați inculpații C.M., M.V., C.A. și M.M. pentru săvârșirea infracțiunii de asociere pentru săvârșire de infracțiuni prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. S-au înlăturat dispozițiile privind condamnarea inculpatului M.M., precum și cele privind aplicarea dispozițiilor art. 81 - 82 C. pen. S-au redus pedepsele aplicate inculpaților C.A. și M.V. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență de la câte 3 ani închisoare la câte 2 ani închisoare. S-au menținut dispozițiile privind aplicarea pedepsei accesorii pentru fiecare dintre cei doi inculpați. În baza art. 81 - 82 C. pen. și art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale și a celei accesorii aplicate inculpaților C.A. și M.V. pe durata unui termen de încercare de 4 ani. În baza art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenția celor doi inculpați asupra consecințelor nerespectării dispozițiilor art. 83 C. pen. privind revocarea beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei. S-a majorat cuantumul pedepsei aplicată inculpatului C.M. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală de la 2 ani și 6 luni închisoare la 3 ani închisoare. În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen., s-au contopit cele două pedepse principale de câte 3 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi și s-a aplicat inculpatului C.M. pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. S-au menținut dispozițiile privind aplicarea pedepsei accesorii și a celor privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale și accesorii. S-a redus termenul de încercare de la 7 ani la 5 ani și 6 luni. S-au înlăturat dispozițiile privind restituirea sumelor obținute prin traficarea influenței de către inculpații C.M. și C.A. În baza art. 19 din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 118 lit. e) C. pen. s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul C.M. a sumei de 3.000 euro, de la inculpatul M.V. a sumei de 1.000 euro, de la inculpatul C.A. a sumei de 290 euro și a obligat pe fiecare la plata către stat a sumelor arătate în echivalentul în RON la data plății. S-a menținut restul dispozițiilor sentinței penale apelate. S-a respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. București. Instanța de prim control judiciar a reținut că: 1. Potrivit art. 13 pct. 1 lit. a) și b) din O.U.G. nr. 43/2002 astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 24/2004, sunt de competența Parchetului Național Anticorupție infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în RON a 10.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activității unei autorități publice, instituții publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în RON a 3.000 euro sau dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de gravitatea perturbării aduse unei autorități publice, instituții publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către ofițeri de poliție și agenți de poliție, indiferent de gradul profesional. Din actele dosarului rezultă că anterior începerii urmăririi penale împotriva inculpaților, P.N.A. instrumenta o cauză în care erau cercetați mai mulți polițiști din cadrul poliției de frontieră P.T.F. Stamora - Moravița pentru săvârșirea unor fapte de corupție, existând indicii ale implicării în cauză și a inculpatului C.M., precum și a unui cunoscut al acestuia, astfel ajungându-se la interceptarea convorbirilor telefonice purtate de aceștia pentru o perioadă de 30 de zile cu începere de la data de 12 decembrie 2003, interceptări realizate în baza Ordonanței nr. 296 din 12 decembrie 2003 a P.N.A. cu respectarea art. 91 1 alin. (1) și (2) C. proc. pen. (în vigoare la acea dată), interceptările efectuate în perioada 1 ianuarie 2004 - 10 ianuarie 2004 fiind confirmate de judecător (Dosar nr. 239/A.I./2004 al Tribunalului București) urmare intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 281/2003. Așa fiind, chiar dacă la momentul începerii urmăririi penale împotriva inculpaților nu se cunoștea suma exactă provenită din infracțiunea de corupție, având în vedere că în cauză erau cercetați polițiști de frontieră pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție, infracțiunile și calitatea acestora atrăgea competența P.N.A. De altfel, după aducerea la cunoștință a conținutului interceptărilor, inculpații au recunoscut că au pretins diverse sume de bani de la călători (inculpatul C.M. - 30, 40 euro de la circa 100 persoane în perioada de referință 2002 - 2004, M.V. - 1.000 euro). Se constată așadar că urmărirea penală a fost efectuată de un organ competent, prima instanță reținând în mod corect că a fost legal sesizată prin încheierea de ședință din 8 octombrie 2007, când a respins excepția nulității actului de sesizare și a stabilit cadrul procesual, astfel că motivele de apel sub acest aspect apar ca nefondate. Nefondate sunt și susținerile potrivit cărora s-ar fi dat putere probatorie interceptărilor și înregistrărilor convorbirilor telefonice nelegal administrate în cursul urmăririi penale, atât timp cât, așa cum s-a arătat mai sus, acestea s-au efectuat în baza unei autorizații legal emise, autorizație care și-a produs efectele și după intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, conform dispozițiilor art. 9 alin. (2) din lege, potrivit cărora actele și lucrările efectuate potrivit legii anterioare, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, rămân valabile. Mai mult, interceptările efectuate în perioada 1 ianuarie 2004 - 10 ianuarie 2004 au fost confirmate de judecător, astfel că nu se poate susține că în cauză au fost admise probe nelegal obținute.

Deși inculpatul M.M. a susținut că a fost lipsit de apărare în fața judecătorului fondului, susținerile sale sunt infirmate de conținutul transcrierii înregistrării ședințelor de judecată din care rezultă fără dubiu că domnul avocat B.I. i-a asigurat efectiv asistență juridică pe tot cursul procesului în fața instanței de fond, împrejurarea nedepunerii delegației la dosar neconstituind temei pentru aplicarea dispozițiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel cum s-a arătat mai sus, inculpații au fost cercetați, trimiși în judecată și condamnați, între altele și pentru săvârșirea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen., reținându-se că inculpații s-au constituit într-un grup, la inițiativa inculpatului C.M., cu scopul executării în perioada 2002 - iulie 2004 de curse transport internațional persoane cu autovehiculele aparținând lui C.M. pe ruta Focșani - Roma, fără ca acesta din urmă să fie înscris în Registrul Operatorilor de Transport Rutier ca operator rutier autorizat și cu licență de transport eliberată legal, aspect cunoscut de ceilalți inculpați. Din modalitatea în care a fost descrisă fapta rezultă că scopul asocierii inculpaților era acela de a încălca regimul transportului rutier public, aceștia efectuând activitatea de transport persoane pe ruta Focșani - Roma fără autorizație și licență eliberate legal, cerința esențială a oricăror acțiuni de inițiere sau asociere în sens penal constituind-o scopul în săvârșirea de infracțiuni, altele decât cele arătate în art. 167 C. pen. Potrivit art. 7 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituie o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. Acest principiu se regăsește și în Codul penal român care la art. 11 prevede că legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni. Cum ulterior trimiterii în judecată a inculpaților, legiuitorul, prin O.U.G. nr. 109 din 16 noiembrie 2004 (pentru completarea Codului penal aprobată cu modificări prin Legea nr. 85/2005) a înțeles să incrimineze încălcarea condițiilor necesare pentru exercitarea activității de transport rutier public (infracțiunea fiind descrisă în art. 281 1 C. pen.) constatând că în domeniul transportului rutier s-au săvârșit fapte grave care îmbracă uneori forme de crimă organizată, aducându-se prejudicii deosebit de mari atât statului, cât și operatorilor de transport rutier care își desfășoară activitatea în mod legal, Curtea a constatat că activitatea de transport desfășurată de inculpați și care constituie infracțiunea scop a celei de asociere, nu era prevăzută de lege la momentul comiterii, infracțiunii de asociere lipsindu-i deci cerința esențială și anume scopul infracțional. Având în vedere că asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni constituie o infracțiune mijloc în vederea realizării infracțiunii scop și cum aceasta din urmă, astfel cum a fost descrisă, nu era prevăzută de legea penală, nefiind incriminată decât după sesizarea instanței, Curtea a apreciat că infracțiunii mijloc îi este aplicabil același regim juridic, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. pentru săvârșirea de către inculpați a infracțiunii prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 în referire la art. 323 C. pen., în deplină concordanță cu principiul înscris în art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în art. 11 C. pen. Deși în lipsa condiției esențiale necesare existenței elementului material al laturii obiective al infracțiunii de asociere, s-ar putea aprecia că faptei îi lipsește un element constitutiv și că deci s-ar impune achitarea întemeiat pe dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., Curtea a reținut că prin constatarea primului caz de achitare (art. 10 lit. b)) din ordinea stabilită de legiuitor prin art. 10 lit. a) - e) C. proc. pen., se exclude următorul caz care, eventual ar mai fi incident și ar duce la pronunțarea aceleiași soluții de achitare, dar pe alt temei. Este de precizat că deși parchetul, în fundamentarea acuzării a mers pe linia potrivit căreia inculpatul C.M. a inițiat grupul cu scopul de a obține bani din desfășurarea activității de transport internațional persoane și de a se sustrage de la plata impozitului pe venit (a se vedea ordonanța din 1 septembrie 2004), cu alte cuvinte în scopul de a săvârși infracțiunea de evaziune fiscală, inculpații M.M., C.A. și M.V. nu au fost cercetați și trimiși în judecată pentru această infracțiune în calitate de autori sau complici, reținându-se săvârșirea faptei (pentru o perioadă mai scurtă - 1 septembrie 2002 - iulie 2004 decât cea avută în vedere pentru restul infracțiunilor), doar în sarcina inculpatului C.M. Cum procurorul nu a manifestat voința de a dispune trimiterea în judecată a inculpaților M.M., C.A. și M.V. și pentru această infracțiune prin dispozitivul rechizitoriului sau în fața instanței pe calea extinderii procesului penal pentru alte fapte în condițiile art. 336 C. proc. pen., se constată odată în plus că infracțiunea scop a vizat doar activitatea de transport fără autorizație și licență eliberate legal (cum de altfel a fost indicată în rechizitoriu), activitate care deși ilicită în plan civil, la momentul săvârșirii nu era prevăzută de legea penală.

Cu privire la infracțiunea de trafic de influență în formă continuată prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. se constată că prima instanță, pe baza ansamblului probator judicios administrat și analizat, a reținut o corectă stare de fapt și a dat infracțiunii încadrarea juridică legală. Astfel, faptele inculpaților C.M., M.V. și C.A. de a pretinde și de a încasa de la persoanele pe care le transportau și care nu îndeplineau condițiile legale de intrare în spațiul Schengen ori doreau să tranziteze mai repede, peste rând, frontiera de stat, pe lângă costul călătoriei și sume de bani cuprinse între 10 - 20 sau 30-150 euro (funcție de perioada de referință ori situația persoanei), lăsând să se înțeleagă că au influență asupra funcționarilor vamali și că le vor facilita trecerea prin punctele de frontieră, s-au demonstrat cu declarațiile celor 46 martori audiați nemijlocit de instanță, cu respectarea principiilor oralității și contradictorialității înscrise în art. 289 C. proc. pen. (C.C., B.D.I., C.M., B.G., E.I., (...), precum și cu declarațiile celor 27 de martori audiați doar în cursul urmăririi penale (A.M., B.F., O.C., (...)) și pentru care prima instanță a făcut aplicarea art. 327 alin. (3) C. proc. pen., aflându-se în imposibilitatea audierii acestora în mod nemijlocit, conținutul transcrierilor convorbirilor telefonice interceptate și declarațiile inculpaților, atât cât acestea se coroborează cu restul probatoriului. În acest context nu poate fi primită susținerea potrivit căreia prima instanță ar fi încălcat în vreun mod principiile înscrise în art. 289 C. proc. pen., respectiv art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Deși în cursul urmăririi penale inculpatul C.M. a recunoscut, după ce i s-a adus la cunoștință conținutul convorbirilor interceptate, că a pretins și primit în perioada 2002 - 2004 de la aproximativ 100 de persoane în jur de 3.000 - 4.000 de euro în condițiile sus arătate, afirmații confirmate de ceilalți doi inculpați în sensul că prețul transportului era stabilit de către C.M., iar pentru persoanele care nu aveau actele în regulă de intrare în spațiul Schengen se percepeau în plus câte 30 - 50 euro sau 150 - 200 euro „pentru vamă”, iar inculpatul M.V. a recunoscut de asemenea că a pretins și primit de la călători suma totală de 1.000 euro tot „pentru vamă”, în cursul cercetării judecătorești nu au mai recunoscut comiterea faptei, susținând că banii erau strânși la vamă pentru a cumpăra călătorilor sucuri, țigări sau alte alimente, întrucât nu li se permitea să coboare din microbuze sau că reprezentau taxa pentru bagajele ce depășeau o anumită greutate. În mod corect aceste susțineri nu au fost reținute de prima instanță, având în vedere că declarațiile inculpaților date în cursul urmăririi penale în care au avut o poziție de recunoaștere sunt confirmate de martorii audiați atât în timpul urmăririi penale cât și al judecății, martori care au relatat că inculpații C.M., M.V. (V.) sau C.A. (R.) au cerut călătorilor diverse sume (peste costul efectiv al transportului și al taxei pentru bagajele care depășeau un anumit volum), pentru vameși, în scopul trecerii mai rapide a frontierei sau pentru a fi lăsați să o tranziteze cei care nu îndeplineau condițiile legale. Împrejurarea că martorii nu au văzut dacă inculpații C.M., C.A. sau M.V. au și înmânat efectiv banii vameșilor la prezentarea la control a pașapoartelor nu are relevanță, infracțiunea de trafic de influență consumându-se în momentul pretinderii banilor sau a încasării acestora în scopul declarat de a influența vameșii pentru a nu le pune interdicție persoanelor care nu îndeplineau condițiile de intrare în spațiul Schengen, pentru a nu le controla bagajele sau pentru a trece mai repede frontiera. Faptul că inculpatul C.M. la stabilirea prețului călătoriei cerea persoanelor care nu erau în legalitate sume în euro și pentru vamă, rezultă nu numai din declarațiile martorilor și a coinculpaților M.V. și C.A., ci și din înregistrările convorbirilor telefonice, potrivit cărora inculpatul C.M. cerea bani pentru a fi dați ca „șpagă în vamă” asigurându-i astfel pe solicitanți că le rezolvă problema controlului vamal și a trecerii frontierei. În acest sens, relevantă este convorbirea telefonică din data de 5 ianuarie 2004 în cursul căreia inculpatul C.M. fixa suma pe care solicitantul călătoriei trebuia să o plătească: „deci, cu tot cu vamă undeva la 230 - 250 (euro). Așa am ajuns pentru băieții care n-au stat trei luni acasă” sau convorbirea din data de 7 ianuarie 2004 purtată cu un bărbat din Slobozia: „se poate trece (era vorba de trei bărbați care nu respectaseră termenul de 3 luni) singura problemă care este, este șpaga în vamă. Deci se poate trece. Dai șpaga în vamă. Deci eu te rezolv, da trebuie să plătești șpaga în vamă, știi cum e.” Susținerile inculpatului cum că nu ar fi avut de ce să pretindă călătorilor „ieșiți din viză” bani în plus pentru vameși întrucât aceștia nu erau competenți să aplice interdicția pe pașaport și că în mod greșit au fost înlăturate declarațiile martorilor A.T.C. și M.C., nu pot fi primite. Atât timp cât funcționarii vamali reprezentau autoritatea de care depindea tranzitarea frontierei pentru toți călătorii posesori sau nu de documente legale în sensul Deciziei nr. 2414 din 7 decembrie 2001 a Consiliului Uniunii Europene privind libera circulație în spațiul Schengen, este indiferent că vameșii erau competenți sau nu să „aplice interdicția”, călătorilor fiindu-le indusă convingerea că numai dând un ban în plus „pentru vamă”, unde inculpatul a lăsat să se înțeleagă că are influență, puteau să treacă granița mai repede sau cu încălcarea condițiilor impuse de normele comunitare. Cum declarațiile martorilor A.T.C. și M.C. potrivit cărora „comisioanele” pentru vamă ar fi fost încasate de un grup de rromi într-o gară din Roma și nu de șoferii lui C.M., au fost singulare, iar conținutul lor nu au fost de natură să conducă la aflarea adevărului, mai mult fiind contrazise chiar de declarațiile inculpaților, în mod corect prima instanță nu le-a dat forță probatorie, înlăturându-le. Este fără dubiu că și inculpatul M.V., conform propriilor declarații, dar și declarațiilor martorilor care au călătorit cu el, a pretins și primit de la călători sume cuprinse între 5 - 40 euro (în total 1.000 euro) cărora le spunea că sunt pentru vameși pentru a trece mai rapid prin vamă, bani despre care inculpatul C.M. nu a știut, M.V. cheltuindu-i în interes personal. Deși inculpatul C.A. a susținut constant că nu a pretins vreo sumă de bani de la călători în afara celor stabilite de C.M. pentru transport, vameși și eventual bagaje, din declarațiile martorelor B.M., P.L., C.B., B.F. care au călătorit cu el, rezultă că acesta a pretins și primit „pentru vamă” suma de 290 euro (B.M. suma de 20 euro; P.L. suma de 150 euro; C.B. suma de 100 euro; B.F. suma de 20 euro). Se constată așadar că, fapta săvârșită cu intenție de fiecare dintre cei trei inculpați, astfel cum a fost reținută de prima instanță, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență în formă continuată prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., texte de lege enunțate în ședință publică și în baza cărora s-a dispus condamnarea, neexistând motive pentru achitare cum nejustificat au solicitat inculpații. Curtea observă însă că în raport de datele care caracterizează fapta și pe făptuitorii M.V. și C.A., astfel cum au fost reținute de instanța de fond, fără a mai fi necesară reiterarea lor, limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor pentru infracțiunea de trafic de influență, gradul de pericol social concret al faptei, sumele modice pretinse de la fiecare călător în decursul timpului, conduita procesuală sinceră manifestată în cursul urmăririi penale și faptul că ulterior lunii august 2004 inculpații nu au mai săvârșit vreo faptă penală, pedepsele de câte 3 ani închisoare cu suspendarea executării sub supraveghere, sunt prea aspre. Așa fiind, Curtea a apreciat că prin aplicarea unor pedepse mai blânde și a unei alte modalități de executare și anume aceea a suspendării condiționate pe durata unui termen de încercare, se va atinge în mod eficient scopul preventiv educativ al pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen., astfel că va proceda în consecință.

În ce îl privește pe inculpatul C.M. se constată că dacă pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență pedeapsa a fost corect dozată, cu respectarea criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., nu același lucru se poate afirma și pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în raport de cuantumul prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului. În acest context se constată că deși instanța de fond a stabilit o corectă stare de fapt, nu i-a acordat valoarea corespunzătoare în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, stabilind o pedeapsă prea redusă în raport cu gradul de pericol social concret al faptei. Curtea a observat că deși instanța de fond i-a stabilit inculpatului C.M. pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi într-un cuantum de 2 ani, urmare contopirii pedepselor conform dispozițiilor art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen., i-a aplicat în mod greșit spre executare o pedeapsă complementară de 2 ani și 6 luni. Totodată, a constatat că nu se impunea aplicarea unui spor de pedeapsă, iar modalitatea de executare a pedepsei rezultante a fost corect individualizată, apreciindu-se, față de datele care caracterizează persoana inculpatului și anume necunoscut cu antecedente penale și nesăvârșind alte fapte penale ulterior celor deduse judecății, căsătorit, având în întreținere 1 copil minor, cu un grad de instrucție mediu, că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta și, chiar fără executarea pedepsei nu va mai săvârși infracțiuni. Potrivit art. 10 din Legea nr. 241/2005 în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar. Întrucât inculpatul a acoperit prejudiciul la data de 27 septembrie 2005, când cauza în primul ciclu de judecată se afla la al treilea termen, s-a constatat că nu a fost îndeplinită condiția prevăzută de lege cu privire la momentul recuperării prejudiciului, împrejurare în care motivul de apel invocat de inculpatul C.M. apare ca nefondat.

Potrivit art. 6 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 78/2000 promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani, făptuitorul nefiind pedepsit dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă. Cu toate că toți cumpărătorii de influență din cauza de față, printre care și martorii D.M., B.N., B.L.M., B.M., P.L., C.B. și B.F. nu au denunțat anterior sesizării organelor de urmărire penală, că urmare demersurilor infracționale exercitate asupra lor au acceptat să dea inculpaților anumite sume de bani „pentru vamă”, prin rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia întemeiat pe dispozițiile art. 6 1 alin. (2) din Legea nr. 78/2000. Totodată, parchetul a solicitat, iar prima instanță a acceptat ca sumele arătate de cei 7 martori să le fie restituite de către inculpații C.M. și C.A., indicați de martori ca fiind cei cu care au călătorit. Curtea a constatat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 19 și ale art. 6 4 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, dispunând restituirea sumelor de bani către martorii respectivi, pe de o parte pentru că aceștia nu se încadrează în prevederile art. 6 1 alin. (2) din același act normativ, și, pe de altă parte, pentru că în ce îl privește pe inculpatul C.M., sumele stabilite în sarcina sa se regăsesc în suma globală de 3.000 de euro supusă confiscării speciale. De asemenea este supusă confiscării și suma de 290 euro dovedită că a fost obținută de inculpatul C.A., urmare traficului de influență. Împotriva Deciziei penale nr. 129/A din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel Galați, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Galați, inculpații C.A., M.V. și C.M. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Galați a criticat decizia recurată pentru netemeinicie sub două aspecte: 1. Greșita achitare a inculpaților C.M., M.V., C.A. și M.M. pentru infracțiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. Din probatoriul administrat în cauză a rezultat însă că activitatea infracțională desfășurată de acești trei inculpați a avut drept scop nu ajutorul dat inculpatului C.M. pentru a se sustrage obligațiilor fiscale, ci pentru obținerea unor venituri materiale ilicite urmare a traficării unei pretinse influențe asupra unor lucrători ai poliției de frontieră cu prilejul efectuării transportului internațional de persoane pe ruta Focșani - Roma și retur. Grupul a fost organizat din inițiativa inculpatului C.M., grup la care au aderat ceilalți coinculpați, având reprezentarea solicitării unor sume de bani suplimentare peste costul călătoriei în vederea exercitării unei pretinse influențe pentru facilitarea trecerii frontierei de stat a României a persoanelor ce nu îndeplineau condițiile legale. 2. Greșita individualizare judiciară a pedepselor aplicate inculpaților C.M., C.A. și M.V. pentru infracțiunea de trafic de influență și a pedepsei rezultante aplicată inculpatului C.M., precum și a modalității de executare a acestora. În susținerea acestui motiv de recurs se arată de către procuror că instanțele nu au dat eficiență cauzei de agravare prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen. și nici prevederilor art. 33 lit. a) C. pen., prin neaplicarea unui spor la pedeapsa rezultantă, gradului sporit de pericol social al faptelor deduse judecății, modalității de organizare a activității infracționale, perioadei mare de timp în care au fost comise faptele. Pentru motivele arătate se solicită de către procuror admiterea recursului, casarea deciziei recurate, condamnarea inculpaților pentru toate faptele pentru care au fost trimiși în judecată, la pedepse individualizate corespunzător, cu executare în regim de detenție. Inculpații C.A. și M.V. au criticat decizia recurată pentru netemeinicie sub aspectul condamnării pentru infracțiunea de trafic de influență, întrucât din probele administrate nu rezultă că inculpații au comis această faptă, motiv pentru care solicită achitarea în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. și înlăturarea dispoziției de confiscare a sumelor de bani. Inculpatul C.M. a c