ÎCCJ, decizie (scj.ro #83973)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83973) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Viol. Infracțiune continuată. Lipsire de

libertate în mod ilegal. Concurs de infracțiuni. Eroare de fapt

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei.

Infracțiuni privitoare la viața sexuală

Indice alfabetic:

Drept penal

-

viol

-

lipsire de libertate în mod ilegal

C. pen.,

art. 41 alin. (2), art. 51 alin. (2), art. 189 alin. (1) și (2),

art. 197 alin. (1) și (3)

tentativei, săvârșit prin constrângerea victimei care nu a împlinit

vârsta de 15 ani, urmat de comiterea unui al doilea act sexual consumat, prin

constrângerea aceleiași victime și în realizarea aceleiași

rezoluții infracționale, constituie infracțiunea de viol în

forma continuată, prevăzută în art. 197 alin. (1) și (3) C.

pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod. În cazul în care, în

scopul săvârșirii infracțiunii de viol, victima minoră a

fost lipsită de libertate, prin răpire, de mai multe persoane

împreună, fiind supusă unor suferințe pe durata lipsirii de

libertate, prin exercitarea unor acte de violență fizică

repetate, sunt întrunite și elementele constitutive ale infracțiunii

de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 189 alin.

(1) și (2) C. pen., aflată în concurs cu infracțiunea de

viol.

săvârșit infracțiunea de viol asupra victimei care nu a împlinit

vârsta de 15 ani, pe care o cunoștea și ale cărei

trăsături somatice erau cele normale pentru un copil sub 15 ani, nu

sunt incidente dispozițiile art. 51 alin. (2) C. pen. referitoare la

eroarea de fapt secundară și, în consecință,

dispozițiile art. 197 alin. (3) C. pen. nu pot fi înlăturate din

încadrarea juridică a faptei de viol.

I.C.C.J., secția

penală, decizia nr. 1148 din 30 martie 2009

Prin sentința penală nr.

371 din 19 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul lași a fost

condamnat inculpatul D.D. la 9 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută în

art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. și 11 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de viol, în formă continuată,

prevăzută în art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) raportat la

art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute

pedeapsa cea mai grea, de 11 ani închisoare, sporită cu un an închisoare,

urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 12 ani închisoare.

S-a aplicat

inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii

drepturilor

prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., în

condițiile și pe durata prevăzute în art. 71 C. pen.

În baza art. 197 alin. (3) C. pen.,

s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe o

durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

Prin decizia nr. 33 din 5 decembrie

2008 pronunțată de Curtea de Apel lași, Secția minori

și familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul

D.D. împotriva sentinței penale nr. 371 din 19 iunie 2008.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, a declarat recurs inculpatul D.D. care, prin apărătorul

ales, a invocat, între altele, cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

alin. (1) pct. 18 și pct. 17 C.

proc.

pen., criticând-o ca nelegală și netemeinică sub

următoarele

aspecte:

- în cauză s-a comis o

gravă eroare de fapt, ce a avut drept consecință

pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare a inculpatului,

solicitându-se a se dispune achitarea acestuia, în baza art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât

partea vătămată l-a însoțit de bună-voie pe inculpat

și a consimțit la întreținerea de relații sexuale;

- în baza art. 334 C. proc. pen., s-a

solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptei de viol, din

infracțiunea prevăzută în art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea

prevăzută în art. 197 alin. (1) C. pen., prin înlăturarea cauzelor

legale de agravare prevăzute în art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 197

alin. (3) C. pen., întrucât inculpatul a întreținut un singur act sexual

oral cu partea vătămată și nu a cunoscut vârsta acesteia.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, examinând atât motivele de recurs invocate, cât și din

oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor

art. 385

9

alin. (3) C. proc.

pen., combinat cu art. 385

6

alin. (1) și art. 385

7

C. proc. pen., constată că

prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt

și a stabilit vinovăția inculpatului pe baza unei juste

aprecieri a probelor

administrate în

cauză, dând faptelor comise de acesta încadrarea juridică

corespunzătoare.

Pentru a constitui caz de casare,

eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte,

să fi influențat asupra soluției cauzei, iar pe de altă

parte, să fie vădită, neîndoielnică.

Eroarea

gravă de fapt nu privește dreptul de apreciere a probelor, ci

discordanța între cele reținute de instanță și

conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au

avut drept consecință pronunțarea altei soluții decât cea

pe care materialul probator o susține.

Verificând probatoriul administrat în

cauză,

Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că este nefondată susținerea

inculpatului

, în sensul că faptele ce i-au fost reținute în

sarcină nu au existat în materialitatea lor și că a fost

comisă o gravă eroare de fapt.

Astfel, din examinarea mijloacelor de

probă aflate în dosarul de urmărire penală, coroborate cu

probele administrate nemijlocit în cursul cercetării

judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție

reține următoarele:

Partea vătămată M.M.

și-a pierdut mama la vârsta de 2 ani, astfel că a rămas în

îngrijirea tatălui, locuind în comuna D. împreună cu acesta, cu

fratele mai mare G.M.

și soția

acestuia, precum și cu un alt frate, M.

D., în vârstă de 16

ani. Datorită slabei ocrotiri, partea vătămată, în

vârstă de 14 ani, a intrat în abandon școlar.

În luna octombrie 2006 inculpatul

D.D. a botezat copilul martorului S.D., căsătorit cu sora

părții vătămate, împrejurare în care a cunoscut-o pe partea

vătămată, iar ulterior a revenit în vizită, situație

în care a revăzut-o pe minoră.

În după-amiaza și seara

zilei de 24 iulie 2007 inculpatul a consumat băuturi alcoolice, în mai

multe localuri din lași, continuând să bea și în cursul

nopții de 24/25 iulie 2007. Spre dimineață, însoțit de un

prieten necunoscut, inculpatul s-a deplasat cu un taxi, condus de un

bărbat rămas neidentificat, în comuna D. Deranjat de vizita

inculpatului, martorul S.D. nu l-a primit în casă și i-a cerut

să plece.

De la martorul S.D. inculpatul s-a

dus la locuința părții vătămate, unde se afla doar

minorul M.D., căruia i-a spus că îl caută pe S.D., după

care l-a rugat pe minor să îl însoțească în satul C., pentru a-i

arăta unde locuiesc părinții lui S.D. Inculpatul s-a deplasat în

localitatea respectivă cu același autoturism, oprindu-se pentru scurt

timp la locuința părinților lui S.D., după care, în jurul

orei 6 dimineața, s-a îndreptat din nou spre comuna D.

Pe drum, inculpatul a observat-o pe

partea vătămată, motiv pentru care a oprit taxiul, din care a

coborât împreună cu martorul minor M.D.

Inculpatul a abordat-o pe partea

vătămată, cerându-i acesteia să-l însoțească,

pentru a-i arăta de unde poate lua țigări. Deși

inițial a fost refuzat, inculpatul a luat-o de mână pe partea

vătămată, conducând-o la autoturism.

Cu o singură excepție -

declarația dată de martorul M.D. - depozițiile martorilor

oculari se coroborează, în sensul că inculpatul nu a uzat de violențe

pentru a o convinge pe partea vătămată să urce în

mașină.

În continuare, autoturismul în care,

pe lângă inculpat și partea vătămată, se mai aflau

șoferul și un alt pasager, s-a pus în mișcare deplasându-se

către lași. Realizând că nu se îndreaptă către

locuința ei, așa cum crezuse, partea vătămată

și-a dat seama că se află în pericol. Temerile i-au fost

confirmate atunci când inculpatul a cerut șoferului să oprească

mașina, după care acesta a coborât, trăgând-o și pe partea

vătămată într-un lan de porumb.

Aceasta a opus rezistență,

reușind să fugă, însă a fost prinsă de către

inculpat care a lovit-o cu pumnii, cu o asemenea forță încât partea

vătămată a suferit o comoție. Când și-a

recăpătat cunoștința, partea vătămată a

relatat că se afla în taxi pe bancheta din spate, cu capul pe genunchii

inculpatului, care i-a spus că a găsit-o pe marginea drumului

bătută și violată.

Ajunși în lași, inculpatul

și partea vătămată au coborât din autoturismul cu care

călătoriseră până atunci, după care inculpatul a chemat

prin telefon un alt taxi, condus de o cunoștință a sa, respectiv

de martorul T.G.

Martorul a relatat că

a observat-o pe partea vătămată că avea urme

de

lovituri pe față, că aceasta a vomat în mașină, iar

când s-a arătat interesat de cele întâmplate, inculpatul i-a oferit

aceeași versiune, respectiv că a găsit-o bătută

și violată.

Din parcarea de lângă

Mănăstirea Cetățuia, inculpatul a dus-o pe partea

vătămată în pădurea împrejmuitoare și i-a cerut

să întrețină relații sexuale. Deși a fost refuzat, iar

partea vătămată i-a spus că se află la prima

experiență sexuală, inculpatul a lovit-o peste față

și apoi a zgâriat-o cu un băț, amenințând-o că îi va

străpunge abdomenul. În aceste împrejurări, partea

vătămată a cedat și, la cererea inculpatului, s-a

dezbrăcat și I-a dezbrăcat și

pe acesta, inculpatul încercând de mai multe

ori să realizeze un

act sexual complet, însă nu a reușit. Imposibilitatea consumării

actului sexual s-a datorat stării de ebrietate a inculpatului și

configurației organelor genitale ale părții vătămate,

care era virgină.

La scurt timp inculpatul a reluat

agresiunea sexuală, forțând-o pe partea vătămată la un

raport sexual oral.

Profitând de faptul că

inculpatul a adormit, partea vătămată a fugit la

Mănăstirea Cetățuia, unde a cerut ajutor martorelor M.E.

și B.D., care au chemat poliția.

În faza

apelului, inculpatul D.D. a solicitat reaudierea

părții

vătămate și, în raport cu noua declarație a acesteia, în

care a susținut că a mers de bună-voie cu inculpatul, negând

existența raporturilor sexuale, a invocat nevinovăția sa,

considerând că, în mod greșit, a fost antrenată răspunderea

sa penală pentru cele două infracțiuni.

Critica este nefondată, întrucât

partea vătămată, anterior acestei audieri, în mod constant, pe

parcursul cercetării judecătorești a oferit detalii credibile în

legătură cu evenimentele petrecute în dimineața zilei de 25

iulie 2007, arătând modul în care a fost luată de inculpat, care era

însoțit de două persoane, transportată cu mașina,

amenințată de acesta și, în final, agresată sexual.

Susținerile constante ale

părții vătămate sunt în concordanță cu

depozițiile martorilor

- persoane

care l-au văzut pe inculpat în dimineața zilei de 25 iulie 2007

și au perceput momentul în care acesta a abordat-o pe partea

vătămată și a condus-o la autoturism - cu declarațiile

date de martorele M.E. și B.D. - angajate la Mănăstirea

Cetățuia, cărora partea vătămată, speriată,

îmbrăcată doar cu un maiou și cu urme de lovituri pe

față, Ie-a povestit că a fost luată cu forța de

inculpat, dusă în pădure și violată, cu concluziile

raportului de constatare medico-legală, ce atestă faptul că

minora prezenta la data examinării mai multe leziuni, vindecabile în 11-13

zile de îngrijiri medicale și cu constatările referatului de

situație și ale fișei de examinare

psihologică a părții vătămate întocmite de

Direcția Generală de Asistență

Socială și

Protecția Copilului lași - Serviciul pentru Situații de

Urgență, potrivit cărora minora M.M. prezenta la data

examinării o simptomatologie posttraumatică manifestată prin

încordare, coșmaruri, stimă de sine scăzută și

tendința de evitare a persoanelor și a locurilor ce-i reamintesc

evenimentele petrecute.

Ca atare, în raport cu situația

de fapt relevată de probele expuse mai sus, Înalta Curte de Casație

și Justiție apreciază că declarația din faza apelului

dată de partea vătămată nu poate fi reținută ca

fiind reală - fiind dată

pro causa

- în încercarea de

exonerare de răspundere penală a inculpatului, contravenind conduitei

constante avută de partea vătămată pe tot parcursul

cercetărilor și celorlalte probe administrate în cauză.

În ce privește solicitarea

recurentului inculpat, prin apărător, de înlăturare a cauzelor

legale de agravare prevăzute în art. 41 alin. (2) C. pen. și în alin.

(3) al art. 197 C. pen., cu motivarea că inculpatul a întreținut un

singur act sexual oral și că nu a cunoscut vârsta minorei, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată, de asemenea, că

este nefondată.

Astfel, cu privire la comiterea

infracțiunii de viol, în formă continuată, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că au existat trei

momente distincte în care inculpatul a exercitat violențe și

amenințări asupra părții vătămate, în scopul

obținerii satisfacției sexuale.

Primul episod s-a consumat după

ieșirea din comuna D., când inculpatul a forțat-o pe partea

vătămată să-l urmeze într-un lan de porumb. Opoziția

părții vătămate a determinat pe inculpat să

acționeze asupra acesteia cu brutalitate excesivă, tocmai în scopul

anihilării totale a voinței acesteia și doar punerea victimei în

stare de inconștiență a împiedicat consumarea actului sexual

dorit probabil de către agresor.

Cert

este că violența extremă cu care inculpatul a acționat

împotriva părții

vătămate a contribuit esențial

la anihilarea capacității acesteia de a opune rezistență pe

viitor.

Având în vedere, însă, că

actul de inculpare nu a reținut explicit această faptă, ca un

act material în conținutul constitutiv al infracțiunii de viol în

formă continuată, Înalta Curte de Casație și Justiție

îi va atribui relevanță juridică doar sub aspectul comiterii

infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prin supunerea la

suferințe.

Al doilea episod s-a consumat în

pădurea de lângă Mănăstirea Cetățuia, când, prin

exercitarea de acte de violență fizică și verbală,

inculpatul a supus-o pe partea vătămată unei noi agresiuni,

constând în încercările repetate de obținere a satisfacției

sexuale, pe calea raportului sexual normal. Datele criminalistice și

medico-legale au confirmat că raportul sexual nu s-a consumat în

accepțiunea sa fiziologică.

Al treilea moment s-a consumat prin

obligarea victimei aflate în imposibilitate de a se apăra (minora se afla

într-un loc izolat, în pădure, doar cu agresorul) la realizarea unui act

sexual oral.

Potrivit art. 41 alin. (2) C. pen.,

„infracțiunea este continuată când o persoană

săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea

aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care

prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași

infracțiuni.”

Ca atare, condițiile de

existentă a infracțiunii continuate reies din definiția

acesteia, ele fiind următoarele: unitatea subiectului activ; unicitatea

rezoluției infracționale; pluralitatea de acțiuni

(inacțiuni) săvârșite la diferite intervale de timp, care să

realizeze conținutul aceleiași infracțiuni.

Unitatea rezoluției

infracționale este condiția care privește latura subiectivă

și, în același timp, cea esențială pentru existența

infracțiunii continuate, în lipsa ei actele infracționale identice

având semnificația unui concurs real omogen. Ea trebuie să

îndeplinească două cerințe esențiale: să fie

prealabilă începerii activității infracționale și

să dureze tot timpul cât se desfășoară acest gen de

activitate.

Pluralitatea de acțiuni

(inacțiuni) săvârșite la diferite intervale de timp și care

să realizeze fiecare în parte conținutul aceleiași

infracțiuni este o condiție care privește latura obiectivă

a infracțiunii, cerința pluralității de acțiuni sau

inacțiuni fiind realizată începând cu ipoteza când sunt cel

puțin două. Nu este necesar să existe o omogenitate faptică

a acțiunilor

componente, trebuie doar

ca deosebirile de ordin material dintre diversele

acțiuni să

nu afecteze omogenitatea juridică a acestora, iar deosebirile să fie

compatibile cu unitatea de rezoluție.

Acțiunile (inacțiunile) trebuie

să fie săvârșite la intervale de timp care să nu fie prea

mari, pentru că aceasta ar însemna că nu mai există

rezoluție unică, ci o pluralitate de rezoluții, cu

consecința unei pluralități sub forma unui concurs. Când unele

din actele infracționale sunt consumate, iar altele sunt rămase în

faza de tentativă, dacă au fost comise pe baza aceleiași

rezoluții infracționale, există infracțiune

continuată, deoarece, potrivit art. 144 C. pen., „prin săvârșirea

unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege

săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le

pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă.”

Pe de altă parte, potrivit art.

197 alin. (1) C. pen., infracțiunea de viol constă în „actul sexual,

de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același

sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se

apăra ori de a-și exprima voința.”

Definirea actului sexual de orice

natură a generat dificultăți în practica judiciară, astfel

că, în vederea unificării acesteia, Înalta Curte de Casație

și Justiție a statuat, în soluționarea unui recurs în interesul

legii (Decizia nr. 3/2005), că prin act sexual de orice natură se

înțelege „orice modalitate de obținere a unei satisfacții

sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între

persoane de sex diferit sau de același sex.”

În această interpretare,

noțiunea de act sexual de orice natură include atât raporturile

sexuale normale, dar și cele nefirești, heterosexuale, astfel că

întreținerea unor raporturi sexuale normale, precedate sau urmate de

raporturi sexuale anale sau orale, cu aceeași victimă, contrar

voinței acesteia, constituie doar infracțiunea de viol, aceasta

incluzând în conținutul său și actele nefirești în

legătură cu viața sexuală, dacă sunt realizate prin

constrângerea părții vătămate sau profitând de

imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Ca atare, definiția

infracțiunii de viol permite să se constate că, în

speță, inculpatul D.D., în realizarea unei rezoluții infracționale

unice - obținerea satisfacției sexuale, prin constrângerea

fizică și morală a părții vătămate minore

M.M. - a comis două acte materiale distincte, care determină

reținerea în cauză a infracțiunii prevăzute în art. 197

alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., chiar dacă

primul act material a rămas sub forma infracțiunii tentate, în

accepțiunea art. 20 alin. (2) C. pen.

Deși

formele infracționale au, după cum se știe, caracter absorbant,

în sensul că forma perfectă - infracțiunea consumată -

absoarbe formele imperfecte - tentativa ori actele pregătitoare - în

situația când se succed imediat, absorbția nu mare are loc însă

atunci când cele două acțiuni - prima tentată, iar cealaltă

consumată - se săvârșesc după un oarecare interval de timp,

având la bază o rezoluție unică infracțională,

acțiunile respective constituind astfel părți componente

distincte ale unei infracțiuni continuate.

Din cele expuse rezultă că,

atunci când, după ce a săvârșit o tentativă,

făptuitorul, acționând în baza aceleiași rezoluții, fie a

continuat executarea începută și întreruptă, fie a reluat de la

capăt actele de executare, reușind să consume infracțiunea,

cele două forme infracționale nu vor alcătui o unitate

naturală de infracțiune, ci o infracțiune continuată,

așa cum corect s-a reținut în cauză.

Cu privire la circumstanța

agravantă inclusă, prin voința legiuitorului, în forma

agravată a infracțiunii de viol, în alin. (3) al art. 197 C. pen.,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că textul

de lege amintit prevede pedepse mai severe, dacă subiectul pasiv al

infracțiunii nu a împlinit vârsta de 15 ani. Prin această

tehnică de legiferare s-a urmărit realizarea unei protecții

superioare a minorilor sub 15 ani, tocmai datorită consecințelor mult

mai grave ale violului asupra psihicului acestor persoane vulnerabile.

Rezultă că norma de incriminare obligă

erga omnes

la

respectarea dreptului la libertate și, în special la libertate

sexuală, a persoanelor cu vârsta sub 15 ani.

În apărarea sa, inculpatul a

susținut că nu a cunoscut împrejurarea că partea

vătămată nu împlinise vârsta de 15 ani, solicitând a se da

eficiență în cauză dispozițiilor art. 51 alin. (2) C. pen.,

referitoare la eroarea de fapt, cu consecința înlăturării

agravantei prevăzută în alin. (3) al art. 197 C. pen.,

reținută în sarcina sa.

Potrivit textului legal mai sus

citat, nu constituie o circumstanță agravantă împrejurarea pe

care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii

infracțiunii.

Codul penal reglementează atât

eroarea esențială (principală), care privește elementele

constitutive ale infracțiunii și care are ca efect înlăturarea

caracterului penal al faptei (art. 51 alin. 1), cât și eroarea

neesențială (secundară), care privește circumstanțele

agravante și care are ca efect numai atenuarea răspunderii penale

(art. 51 alin. 2).

Pentru a produce efectele amintite,

eroarea de fapt trebuie să existe în următoarele condiții:

a) făptuitorul trebuie să

fi comis o faptă penală, pentru că numai în

măsura în care comportamentul acestuia intră

în conflict cu norma penală

eroarea în care se află are

relevanță penală;

b) în momentul săvârșirii

faptei, făptuitorul trebuie să nu fi cunoscut o situație, stare

sau împrejurare de care depinde caracterul penal al faptei sau care constituie

o circumstanță agravantă.

Eroarea poartă asupra

tipicității infracțiunii, făcând fie să nu existe

infracțiunea, în cazul erorii esențiale (principale), fie să nu

subziste forma agravată sau calificată a infracțiunii, în ipoteza

erorii neesențiale (secundare), făptuitorul urmând a răspunde

pentru infracțiunea în varianta tip.

Probele administrate în cauză au

demonstrat indubitabil că inculpatul cunoștea împrejurarea că

partea vătămată era minoră sub 15 ani, neexistând vreun

dubiu care să-i profite acestuia.

Astfel, din declarațiile

martorilor rude ale victimei și chiar din declarațiile

părților a rezultat că inculpatul a vizitat de câteva ori pe

S.D.

și și-a afișat

interesul pentru dezvoltarea unei

relații de prietenie intimă

cu partea vătămată, ceea ce îndrituiește să se

creadă că acesta nu a putut să nu cunoască vârsta minorei.

Din declarațiile martorelor M.E.

și B.D., fără niciun interes în cauză, rezultă că

acestea au perceput-o pe partea vătămată, în ziua în care au

cunoscut-o, ca pe o minoră cu vârstă fragedă, întrucât ambele au

folosit cuvântul „fetiță”, atunci când s-au referit la aceasta. În

instanță, martora M.E. a sesizat diferențele fizionomice

determinate de creșterea minorei, subliniind că atunci când a

văzut-o prima dată victima „arăta ca un copil”, în vreme ce

martora B.D., prin folosirea diminutivului „fetiță”, a descris

sugestiv vârsta părții vătămate la data comiterii violului.

Mai mult, la dosar se află și fotografii ale părții

vătămate, care sunt elocvente în a dovedi că

trăsăturile somatice și întreaga fizionomie erau cele normale

pentru un copil sub 15 ani.

Totodată, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că, în mod corect, s-a

reținut în sarcina inculpatului și forma agravată a

infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută în art.

189 alin. (2) C. pen., strâns legată de forma calificată a

infracțiunii de viol, chiar dacă sub acest aspect nu s-a solicitat o

schimbare de încadrare juridică.

Potrivit art. 189 alin. (2) C. pen.,

în cazul în care fapta de lipsire de libertate, în mod ilegal, a unei persoane

este săvârșită prin răpire, de două sau mai multe

persoane împreună, precum și în cazul în care victima este

minoră sau este supusă unor suferințe, pedeapsa este închisoarea

de la 7 la 15 ani.

Așa cum s-a reținut în

considerentele ce preced, infracțiunea de lipsire de libertate în mod

ilegal nu s-a realizat prin exercitarea de amenințări sau

violențe în momentul urcării părții vătămate în

autoturism. Acțiunile inculpatului s-au pliat pe elementele clasice ale

racolării, urmate de răpire, care a fost favorizată de

ascendentul moral asupra părții vătămate, decurgând din

diferențele de vârstă și sex. Ca atare, Înalta Curte de

Casație și Justiție reține că infracțiunea de

lipsire de libertate în mod ilegal s-a consumat în momentul în care

autoturismul a părăsit localitatea D. (în jurul orei 6,00) și a

continuat până în momentul când victima a reușit să fugă,

în siguranță (în jurul orei 10.00).

Reținerea formei agravate a

infracțiunii de lipsire de libertate prevăzută în art. 189 alin.

(2) C. pen. este determinată de faptul că inculpatul a luat minora

din locul în care se afla și a dus-o într-un alt loc, împotriva

voinței acesteia, fiind însoțit de alte două persoane

rămase neidentificate care, prin prezența lor, au mărit

șansele de reușită ale inculpatului, prin anihilarea

posibilităților de apărare ale victimei.

De asemenea, având în vedere

tratamentul aplicat victimei pe perioada cât a fost lipsită de libertate -

inculpatul a exercitat în mod repetat acte de violență fizică

asupra acesteia - în mod corect prima

instanță

a reținut forma agravată a infracțiunii prevăzute în art.

189 alin. (2) C.

pen. și prin prisma circumstanței agravante

ce prevede „supunerea victimei unor suferințe.”

Față de considerentele ce preced, Înalta Curte

de Casație și Justiție

a

respins,

ca nefondat, recursul declarat de inculpat.