ÎCCJ, decizie (scj.ro #83824)

Infracțiune continuată. Viol. Ascultarea părții vătămate. Minor Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Infracțiunea Indice alfabetic: Drept penal - infracțiune continuată - viol - ascultarea părții vătămate C. pen., art. 41 alin. (2), art. 197 alin. (1) și (3) C. proc. pen., art. 77, art. 484 1. Fapta inculpatului de a întreține raporturi sexuale cu o minoră care nu a împlinit vârsta de 15 ani, în mod repetat, la diferite intervale de timp, pe parcursul a două luni de zile, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, prin constrângerea victimei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol în formă continuată, prevăzută în art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

2. În conformitate cu dispozițiile art. 77 C. proc. pen., ascultarea părții vătămate se face potrivit dispozițiilor privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului, care se aplică în mod corespunzător. Prin urmare, în cazul ascultării părții vătămate minore sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispozițiile art. 484 C. proc. pen., referitoare la persoanele chemate la judecarea minorilor. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 724 din 24 februarie 2011 I. Prin sentința nr. 156 din 3 august 2010 a Tribunalului Gorj, Secția penală, în baza art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.D.

la 7 ani închisoare. În baza art. 65 alin. (2) și (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen. pe o perioadă de 3 ani. În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen. În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J. S-a reținut că inculpatul este unchiul părții vătămate - fratele mamei acesteia.

Partea vătămată avea vârsta de 13 ani în cursul lunilor ianuarie - februarie 2010 și este caracterizată de o personalitate în curs de structurare, echilibru fragil, refugiere în lumea dorințelor, negativism, timiditate, inteligență slabă, sub nivelul mediu, pe fondul unor carențe educaționale, cu tendințe depresive și ipohondrice (conform raportului de evaluare din 30 iulie 2010). Partea vătămată și familia acesteia, compusă din martorii P.I. - tatăl, P.E. - mama și P.A. - fratele în vârstă de 11 ani, locuiesc împreună și cu bunica inculpatului, respectiv martora P.N. Această din urmă împrejurare a constituit pretextul inculpatului de a-și asigura accesul în locuința părții vătămate, chiar și în lipsa părinților acesteia de la domiciliu.

Astfel cum rezultă din declarația martorei P.N., ce se coroborează cu declarațiile părții vătămate, inculpatul venea la locuința minorilor după ce se însera, bunica inculpatului îi cerea acestuia să părăsească locuința pentru ca minorii să doarmă, inculpatul pleca din locuință, dar revenea după ce bunica sa, persoană în apropierea vârstei de 80 ani, mergea în camera personală și se culca. Inculpatul continua să rămână în camera minorilor și să vizioneze emisiuni la televizor, inclusiv după ce minorul P.A. adormea și partea vătămată se pregătea de culcare. Atât declarația inculpatului, cât și declarația părții vătămate sunt certe în privința faptului că cei doi, după ce minorul P.A. adormea, vizionau filme cu caracter pornografic.

De asemenea, declarațiile celor două părți se coroborează în sensul în care fac dovada că inculpatul i-a propus părții vătămate să facă ceea ce vedeau la televizor, adică să întrețină și ei raporturi sexuale, iar prima manifestare a părții vătămate a fost în sensul exprimării verbale a unui refuz. În continuare, declarațiile celor două părți fac dovada că, după exprimarea refuzului de către partea vătămată, inculpatul a insistat pentru a o convinge pe aceasta să întrețină un raport sexual, mângâind-o pe partea vătămată și urmărind-o inclusiv în afara camerei de dormit, toate acestea pe durata unui interval de timp de aproximativ o oră, până când partea vătămată nu a mai manifestat opunere față de gesturile inculpatului.

Raportul sexual normal a fost întreținut în camera în care fratele părții vătămate dormea. În alte trei seri, în aceeași cameră, părțile au mai întreținut câte un raport sexual normal, inculpatul cerându-i părții vătămate în mod repetat să facă ceea ce vedeau în filmele vizionate. Întreținerea raporturilor sexuale a încetat atunci când partea vătămată a povestit părinților despre consumarea acestor raporturi sexuale, justificându-și comportamentul prin exercitarea de amenințări cu cuțitul asupra sa. Exercitarea violențelor și amenințărilor cu cuțitul și cu moartea asupra părții vătămate pentru a o determina să întrețină cele patru raporturi sexuale nu este dovedită în cauză. Cu toate acestea, constrângerea părții vătămate în vederea întreținerii celor patru raporturi sexuale este de natură psihică și este dovedită.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 197 alin. (1) C. pen., de esența existenței infracțiunii de viol este ca actul sexual să se fi consumat, ca modalitate alternativă, prin constrângerea persoanei vătămate. Legea penală nu indică în mod expres și limitativ care ar putea fi modalitățile de constrângere ale părții vătămate, astfel încât prin constrângere trebuie înțeleasă atât constrângerea fizică, cât și cea morală, indiferent de modalitatea concretă de manifestare, dar care are drept rezultat nesocotirea, paralizarea, totală sau parțială, a voinței persoanei vătămate. În cauza dedusă judecății nu s-a făcut dovada că inculpatul ar fi exercitat asupra părții vătămate elemente de constrângere fizică, apte prin ele însele să paralizeze total sau parțial voința părții vătămate.

Existența constrângerii morale este, însă, dovedită pe deplin pornind, în principal, de la raporturile de familie existente între cele două părți, raporturi în care inculpatul, unchiul mai mare, în vârstă de 21 ani, se situează pe o poziție de superioritate în raport cu partea vătămată, minoră în vârstă de 13 ani, în pragul pubertății, caracterizată printr-o stare emoțională precară, precum și printr-o educație foarte limitată.

Grefate pe aceste aspecte cunoscute inculpatului sunt demersurile sale intenționate de a se afla în camera părții vătămate la ore foarte înaintate, de a sta împreună cu aceasta în același pat, de a aștepta ca bunica și celălalt nepot al său să adoarmă, de a încuraja partea vătămată să vizioneze filme cu caracter pornografic, de a-i propune și în continuare a-i cere părții vătămate cu insistență, cu argumente verbale, dar și prin folosirea de gesturi specifice (mângâieri, prinderea mâinilor părții vătămate, dezbrăcarea părții vătămate de haine), non violente, dar invazive, să copieze comportamentul vizionat în filmele pornografice, până la înlăturarea refuzului categoric manifestat inițial de partea vătămată, fără însă ca din probe să rezulte un acord cert, conștient al părții vătămate cu privire la întreținerea raportului sexual.

Or, în lipsa existenței acordului părții vătămate cu privire la întreținerea raporturilor sexuale și în prezența manifestărilor inculpatului descrise anterior, având drept scop înfrângerea voinței negative a părții vătămate, instanța constată că s-a probat cu certitudine că cele patru raporturi sexuale au fost săvârșite prin constrângerea părții vătămate. În consecință, elementele constitutive ale infracțiunii de viol sunt întrunite și cum inculpatul a săvârșit acțiunile ce prezintă fiecare în parte conținutul infracțiunii de viol, la diferite intervale de timp, în perioada ianuarie - februarie 2010, în realizarea aceleași rezoluții infracționale, instanța a constatat că pluralitatea de acțiuni îmbrăcă forma unității legale de infracțiune, conform art. 41 alin. (2) C. pen.

II. Împotriva sentinței penale a declarat apel inculpatul M.D., care a vizat numai latura penală a cauzei, motivându-se, în esență, faptul că partea vătămată a fost de acord cu întreținerea raporturilor sexuale, situație în care se impunea schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută în art. 198 C. pen. În ceea ce privește reaudierea părții vătămate, aceasta s-a realizat la data dezbaterilor, partea vătămată fiind audiată în ședință nepublică și fără prezența părinților, întrucât instanța a apreciat că prezența lor ar putea să constituie un factor inhibitor. Dispozițiile art. 484 C. proc. pen. au în vedere doar situația inculpatului minor, nu și situația unei părți vătămate minore.

Analizând în ansamblu probele administrate în cauză, instanța de apel a constatat următoarele: Existența raporturilor sexuale dintre inculpat și partea vătămată este certă și de necontestat, fiind recunoscută de ambii. Instanța de apel nu-și însușește, însă, concluzia instanței de fond în sensul că a existat o constrângere psihică. Se observă faptul că prima instanță și-a motivat existența constrângerii psihice nu pe teama, justificată sau nu, a părții vătămate față de eventualele reacții ale inculpatului în cazul unui refuz, ci pe ascendentul moral pe care inculpatul îl avea asupra părții vătămate și pe împrejurarea că aceasta nu ar fi putut da un acord cert și conștient cu privire la întreținerea de raporturi sexuale.

Instanța de apel apreciază, însă, că pentru existența infracțiunii prevăzută în art. 198 C. pen. legiuitorul nu a impus condiția ca acordul pentru întreținerea de raport sexual să fie unul pe deplin conștient cu privire la toate semnificațiile actului respectiv. Incriminarea actului sexual cu un minor s-a realizat tocmai având în vedere faptul că la această vârstă persoanele respective nu au suficientă experiență și nici destulă rezistență pentru a se apăra împotriva celor care încearcă să profite de naivitatea lor. Simplu fapt că, în speță, partea vătămată nu avea împlinită vârsta de 14 ani (la data consumării raporturilor sexuale avea totuși 13 ani și 2-3 luni) nu poate conduce automat la concluzia că - dată fiind și lipsa capacității civile de exercițiu, dar și lipsa de răspundere penală a minorilor sub 14 ani - orice consimțământ asupra unui act sexual, sub această vârstă de 14 ani, nu poate fi liber și este afectat de lipsa discernământului.

În speța de față se reține faptul că partea vătămată ajunsese la pubertate sexuală, iar susținerea sa inițială, în sensul că ar fi fost forțată sau amenințată de inculpat, s-a datorat temerii firești pe care a avut-o, ca și copil, față de reacția părinților, în special față de reacția mamei sale, așa cum a arătat în declarația dată în fața instanței de apel. Prin urmare, instanța de apel a apreciat ca fiind cert acordul părții vătămate cu privire la întreținerea raporturilor sexuale, acord dat sub „impresia” filmelor pornografice pe care le vizionau și al unei imaturități psihice, dar care nu era de natură a-i influența atât de mult discernământul încât să se poată aprecia că nu ar fi existat.

Așa fiind, prin decizia nr. 225 din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, s-a admis apelul declarat de inculpat, s-a desființat sentința atacată, în parte și, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prevăzută în art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea prevăzută în art. 198 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 198 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. raportat la art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul M.D. la pedeapsa de un an și 10 luni închisoare.

Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata prevăzută în art. 71 C. pen. III. Împotriva deciziei penale a declarat recurs, între alții, procurorul, solicitând casarea acesteia și menținerea hotărârii pronunțată de instanța de fond, ca temeinică și legală, invocând, în principal, motivul de casare prevăzut în dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. Sub aspectul motivului de critică din recursul declarat de procuror, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere pertinența acestuia întrucât, în mod judicios, încadrarea juridică este cea de viol în formă continuată prevăzută în art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

- fiind statuată corect de către instanța de fond, reținându-se corelativ greșita schimbare a acesteia de către instanța de prim control judiciar. Cu titlu de premisă, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere, că potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Din analiza dispoziției legale menționate rezultă că probele administrate în faza de urmărire penală au aceeași valoare cu probele administrate în faza cercetării judecătorești, că probele administrate în faza de urmărire penală se analizează coroborat cu cele administrate în faza cercetării judecătorești și că scopul probelor, prevăzut în art. 62 C. proc.

pen., constând în aflarea adevărului, este identic pentru ambele faze ale procesului penal. Prin urmare, probele administrate în faza de urmărire penală nu servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a inculpatului, iar faptul că instanța de judecată este obligată să verifice legalitatea probelor și să stabilească utilitatea și concludența acestora în cadrul cercetării judecătorești nu duce automat la concluzia eliminării probelor administrate în faza de urmărire penală. În declarațiile date procurorului în cursul urmăririi penale și instanței de judecată, inculpatul M.D. a recunoscut că, pentru a înfrânge opunerea victimei minore P.C., a dezbrăcat-o forțat, ținând-o de mâini și, totodată, amenințând-o că o va bate până o va omorî, iar înainte de a pleca acasă a amenințat din nou partea vătămată că dacă va comunica cele întâmplate o va bate până o va omorî și, în aceleași împrejurări, a întreținut din nou raport sexual cu victima.

Aceste declarații de recunoaștere a săvârșirii infracțiunii de viol, de către inculpat, se coroborează cu declarațiile date de victima minoră P.C. în cursul urmăririi penale și al judecății în primă instanță și cu celelalte probe administrate în cauză. Că în declarațiile date în cursul urmăririi penale victima a relatat adevărul rezultă chiar din declarația martorei P.N., străbunica acesteia - dată la 30 iunie 2010 - în primă instanță, în care aceasta precizează că victima i-a cerut să nu-l mai primească pe inculpat în casă, fără să îi pună motivul acestei cereri - declarație relevantă în privește așa-zisul acord al victimei pentru întreținerea de relații sexuale cu inculpatul (cu concluzia că motivul pentru care nu l-a denunțat a fost teama de amenințările acestuia).

Cât privește motivarea inculpatului în legătură cu recunoașterea infracțiunii de viol, din cursul urmăririi penale și la primul termen de judecată - că ar fi fost constrâns la aceasta - relevantă este și declarația martorului M.I., din care rezultă că acesta a recunoscut săvârșirea infracțiunii de viol în prezența sa și a apărătorului care-l asista, fără a fi supus unei cercetări abuzive. Declarațiile date de victima P.C.

- ulterior, în fața primei instanțe la 20 august 2010 și în fața instanței de apel la 3 noiembrie 2010 - trebuie apreciate avându-se în vedere și relațiile de rudenie între părți, care realizând ce sancțiune se va aplica inculpatului - pentru infracțiunea de viol comisă - au încercat „o iertare în familie.” O asemenea concluzie în ce privește valoarea probantă a acestor din urmă declarații ale victimei se poate deduce și din precizarea făcută de inculpat în fața instanței de apel - în sensul că a înțeles că mama sa ar fi avut o discuție cu părinții părții vătămate ca să îl ierte și să primească un pământ - știută fiind situația materială precară a familiei victimei. Ca atare, în ce privește starea de fapt și încadrarea juridică dată infracțiunii comise de inculpatul M.D., acestea au fost reținute corect de către prima instanță.

Astfel, în considerentele hotărârii, prima instanța a analizat în ansamblul lor probele administrate în cauză și a luat în considerare aspectele privind persoana victimei minore P.C. - așa cum rezultă și din raportul întocmit de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Gorj - atunci când a analizat posibilitatea victimei de reacție la infracțiunea comisă împotriva sa. În ce privește infracțiunea de viol, lipsa consimțământului și modalitățile concrete în care victima este constrânsă ori se opune constrângerii, trebuie apreciate, în primul rând, avându-se în vedere persoana victimei (vârstă, dezvoltare psihosomatică etc.), împrejurările în care s-a comis infracțiunea și persoana infractorului, în relația cu victima.

Aceste aspecte ale cauzei au fost avute în vedere de către prima instanță, dar au fost înlăturate, fără vreo motivare convingătoare, de către instanța de apel. Motivându-și soluția, instanța de apel nu face o analiză a probelor în ansamblul lor, ci ia în considerare doar declarația dată de partea vătămată, cu încălcarea legii (fără a fi asistată), reținând greșit și că dispozițiile art. 484 C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât „au în vedere doar situația inculpatului minor, nu și situația unei părți vătămate minore” - contrar dispozițiilor art. 77 C. proc. pen. - caz în care se poate aprecia că această declarație nu are valoare probantă, potrivit art. 64 alin. (2) C. proc. pen.

Tot astfel, nerelevantă pentru temeinicia hotărârii instanței de apel este și motivarea acesteia, prin analiza făcută - în ce privește existența infracțiunii prevăzută în art. 198 C. pen. - dacă victima minoră P.C. „ajunsese la pubertate sexuală.” Deosebirea dintre infracțiunea prevăzută în art. 198 C. pen. și acea prevăzută în art. 197 C. pen. nu are în vedere, ca cerință esențială, dacă victima „ajunsese la pubertate sexuală”, ci dacă raporturile sexuale au fost consimțite sau nu de victimă, fără ca asupra sa să fie exercitată, în vreo modalitate, constrângerea fizică ori psihică. Or, în cauză, chiar inculpatul a recunoscut că a agresat fizic victima și a amenințat-o pentru a-și ascunde fapta.

Așa fiind, rezultă că încadrarea juridică corectă ce trebuie dată infracțiunii comise de inculpatul M.D. este în art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Față de considerentele ce preced, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de procuror împotriva deciziei nr. 225 din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, a casat decizia penală atacată și a menținut sentința penală nr. 156 din 3 august 2010 pronunțată de Tribunalul Gorj.