ÎCCJ, decizie (scj.ro #83824)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83824) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Infracțiune continuată. Viol.

Ascultarea părții vătămate. Minor

Cuprins

pe materii:

Drept penal. Partea generală. Infracțiunea

Indice

alfabetic:

Drept penal

-

infracțiune

continuată

-

viol

-

ascultarea

părții vătămate

C. pen.,

art. 41 alin. (2), art. 197 alin. (1) și (3)

C.

proc. pen.,

art. 77, art. 484

1.

Fapta inculpatului de a întreține raporturi sexuale cu o minoră care nu a

împlinit vârsta de 15 ani, în mod repetat, la diferite intervale de timp, pe

parcursul a două luni de zile, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale,

prin constrângerea victimei, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de viol în formă continuată, prevăzută în art. 197 alin. (1) și

(3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

conformitate cu dispozițiile art. 77 C. proc. pen., ascultarea părții vătămate

se face potrivit dispozițiilor privitoare la ascultarea învinuitului sau

inculpatului, care se aplică în mod corespunzător. Prin urmare, în cazul

ascultării părții vătămate minore sunt aplicabile, în mod corespunzător,

dispozițiile art. 484 C. proc. pen., referitoare la persoanele chemate la

judecarea minorilor.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 724 din 24 februarie 2011

I. Prin

sentința nr. 156 din 3 august 2010 a Tribunalului Gorj, Secția penală, în baza

art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și

art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) lit. a)

C. pen., a fost condamnat inculpatul M.D. la 7 ani închisoare.

În baza

art. 65 alin. (2) și (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen. pe o perioadă de 3 ani.

În baza

art. 71 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a

interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a,

lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen.

În baza

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea probelor

biologice de la inculpat în vederea introducerii profilului genetic în

S.N.D.G.J.

S-a

reținut că inculpatul este unchiul părții vătămate - fratele mamei acesteia.

Partea

vătămată avea vârsta de 13 ani în cursul lunilor ianuarie - februarie 2010 și

este caracterizată de o personalitate în curs de structurare, echilibru fragil,

refugiere în lumea dorințelor, negativism, timiditate, inteligență slabă, sub

nivelul mediu, pe fondul unor carențe educaționale, cu tendințe depresive și

ipohondrice (conform raportului de evaluare din 30 iulie 2010).

Partea

vătămată și familia acesteia, compusă din martorii P.I. - tatăl, P.E. - mama și

P.A. - fratele în vârstă de 11 ani, locuiesc împreună și cu bunica

inculpatului, respectiv martora P.N.

Această

din urmă împrejurare a constituit pretextul inculpatului de a-și asigura

accesul în locuința părții vătămate, chiar și în lipsa părinților acesteia de

la domiciliu.

Astfel

cum rezultă din declarația martorei P.N., ce se coroborează cu declarațiile

părții vătămate, inculpatul venea la locuința minorilor după ce se însera,

bunica inculpatului îi cerea acestuia să părăsească locuința pentru ca minorii

să doarmă, inculpatul pleca din locuință, dar revenea după ce bunica sa,

persoană în apropierea vârstei de 80 ani, mergea în camera personală și se

culca.

Inculpatul

continua să rămână în camera minorilor și să vizioneze emisiuni la televizor,

inclusiv după ce minorul P.A. adormea și partea vătămată se pregătea de

culcare.

Atât

declarația inculpatului, cât și declarația părții vătămate sunt certe în

privința faptului că cei doi, după ce minorul P.A. adormea, vizionau filme cu

caracter pornografic. De asemenea, declarațiile celor două părți se coroborează

în sensul în care fac dovada că inculpatul i-a propus părții vătămate să facă

ceea ce vedeau la televizor, adică să întrețină și ei raporturi sexuale, iar

prima manifestare a părții vătămate a fost în sensul exprimării verbale a unui

refuz.

În

continuare, declarațiile celor două părți fac dovada că, după exprimarea

refuzului de către partea vătămată, inculpatul a insistat pentru a o convinge

pe aceasta să întrețină un raport sexual, mângâind-o pe partea vătămată și

urmărind-o inclusiv în afara camerei de dormit, toate acestea pe durata unui

interval de timp de aproximativ o oră, până când partea vătămată nu a mai

manifestat opunere față de gesturile inculpatului.

Raportul

sexual normal a fost întreținut în camera în care fratele părții vătămate

dormea.

În alte

trei seri, în aceeași cameră, părțile au mai întreținut câte un raport sexual

normal, inculpatul cerându-i părții vătămate în mod repetat să facă ceea ce

vedeau în filmele vizionate.

Întreținerea

raporturilor sexuale a încetat atunci când partea vătămată a povestit

părinților despre consumarea acestor raporturi sexuale, justificându-și

comportamentul prin exercitarea de amenințări cu cuțitul asupra sa.

Exercitarea

violențelor și amenințărilor cu cuțitul și cu moartea asupra părții vătămate

pentru a o determina să întrețină cele patru raporturi sexuale nu este dovedită

în cauză.

Cu

toate acestea, constrângerea părții vătămate în vederea întreținerii celor

patru raporturi sexuale este de natură psihică și este dovedită.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 197 alin. (1) C. pen., de esența existenței

infracțiunii de viol este ca actul sexual să se fi consumat, ca modalitate

alternativă, prin constrângerea persoanei vătămate.

Legea

penală nu indică în mod expres și limitativ care ar putea fi modalitățile de

constrângere ale părții vătămate, astfel încât prin constrângere trebuie

înțeleasă atât constrângerea fizică, cât și cea morală, indiferent de

modalitatea concretă de manifestare, dar care are drept rezultat nesocotirea,

paralizarea, totală sau parțială, a voinței persoanei vătămate.

În

cauza dedusă judecății nu s-a făcut dovada că inculpatul ar fi exercitat asupra

părții vătămate elemente de constrângere fizică, apte prin ele însele să

paralizeze total sau parțial voința părții vătămate.

Existența

constrângerii morale este, însă, dovedită pe deplin pornind, în principal, de

la raporturile de familie existente între cele două părți, raporturi în care

inculpatul, unchiul mai mare, în vârstă de 21 ani, se situează pe o poziție de

superioritate în raport cu partea vătămată, minoră în vârstă de 13 ani, în

pragul pubertății, caracterizată printr-o stare emoțională precară, precum și printr-o

educație foarte limitată.

Grefate

pe aceste aspecte cunoscute inculpatului sunt demersurile sale intenționate de

a se afla în camera părții vătămate la ore foarte înaintate, de a sta împreună

cu aceasta în același pat, de a aștepta ca bunica și celălalt nepot al său să

adoarmă, de a încuraja partea vătămată să vizioneze filme cu caracter

pornografic, de a-i propune și în continuare a-i cere părții vătămate cu

insistență, cu argumente verbale, dar și prin folosirea de gesturi specifice

(mângâieri, prinderea mâinilor părții vătămate, dezbrăcarea părții vătămate de

haine), non violente, dar invazive, să copieze comportamentul vizionat în

filmele pornografice, până la înlăturarea refuzului categoric manifestat

inițial de partea vătămată, fără însă ca din probe să rezulte un acord cert,

conștient al părții vătămate cu privire la întreținerea raportului sexual.

Or,

în lipsa existenței acordului părții vătămate cu privire la întreținerea

raporturilor sexuale și în prezența manifestărilor inculpatului descrise

anterior, având drept scop înfrângerea voinței negative a părții vătămate,

instanța constată că s-a probat cu certitudine că cele patru raporturi sexuale

au fost săvârșite prin constrângerea părții vătămate.

În

consecință, elementele constitutive ale infracțiunii de viol sunt întrunite și

cum inculpatul a săvârșit acțiunile ce prezintă fiecare în parte conținutul

infracțiunii de viol, la diferite intervale de timp, în perioada ianuarie -

februarie 2010, în realizarea aceleași rezoluții infracționale, instanța a

constatat că pluralitatea de acțiuni îmbrăcă forma unității legale de infracțiune,

conform art. 41 alin. (2) C. pen.

II.

Împotriva sentinței penale a declarat apel inculpatul M.D., care a vizat numai

latura penală a cauzei, motivându-se, în esență, faptul că partea vătămată a

fost de acord cu întreținerea raporturilor sexuale, situație în care se impunea

schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută în art. 198 C. pen.

În ceea

ce privește reaudierea părții vătămate, aceasta s-a realizat la data

dezbaterilor, partea vătămată fiind audiată în ședință nepublică și fără

prezența părinților, întrucât instanța a apreciat că prezența lor ar putea să

constituie un factor inhibitor. Dispozițiile art. 484 C. proc. pen. au în vedere doar situația inculpatului minor, nu și situația unei părți vătămate

minore.

Analizând

în ansamblu probele administrate în cauză, instanța de apel a constatat

următoarele:

Existența

raporturilor sexuale dintre inculpat și partea vătămată este certă și de necontestat,

fiind recunoscută de ambii.

Instanța

de apel nu-și însușește, însă, concluzia instanței de fond în sensul că a

existat o constrângere psihică.

Se

observă faptul că prima instanță și-a motivat existența constrângerii psihice

nu pe teama, justificată sau nu, a părții vătămate față de eventualele reacții

ale inculpatului în cazul unui refuz, ci pe ascendentul moral pe care

inculpatul îl avea asupra părții vătămate și pe împrejurarea că aceasta nu ar

fi putut da un acord cert și conștient cu privire la întreținerea de raporturi

sexuale.

Instanța

de apel apreciază, însă, că pentru existența infracțiunii prevăzută în art. 198 C. pen. legiuitorul nu a impus condiția ca acordul pentru întreținerea de raport sexual să fie

unul pe deplin conștient cu privire la toate semnificațiile actului respectiv.

Incriminarea

actului sexual cu un minor s-a realizat tocmai având în vedere faptul că la

această vârstă persoanele respective nu au suficientă experiență și nici

destulă rezistență pentru a se apăra împotriva celor care încearcă să profite

de naivitatea lor.

Simplu

fapt că, în speță, partea vătămată nu avea împlinită vârsta de 14 ani (la data

consumării raporturilor sexuale avea totuși 13 ani și 2-3 luni) nu poate

conduce automat la concluzia că - dată fiind și lipsa capacității civile de

exercițiu, dar și lipsa de răspundere penală a minorilor sub 14 ani - orice

consimțământ asupra unui act sexual, sub această vârstă de 14 ani, nu poate fi

liber și este afectat de lipsa discernământului.

În

speța de față se reține faptul că partea vătămată ajunsese la pubertate

sexuală, iar susținerea sa inițială, în sensul că ar fi fost forțată sau

amenințată de inculpat, s-a datorat temerii firești pe care a avut-o, ca și

copil, față de reacția părinților, în special față de reacția mamei sale, așa

cum a arătat în declarația dată în fața instanței de apel.

Prin

urmare, instanța de apel a apreciat ca fiind cert acordul părții vătămate cu

privire la întreținerea raporturilor sexuale, acord dat sub „impresia” filmelor

pornografice pe care le vizionau și al unei imaturități psihice, dar care nu

era de natură a-i influența atât de mult discernământul încât să se poată

aprecia că nu ar fi existat.

Așa

fiind, prin decizia nr. 225 din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, s-a admis apelul declarat de

inculpat, s-a desființat sentința atacată, în parte și, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prevăzută în art. 197

alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în

infracțiunea prevăzută în art. 198 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen.

În baza

art. 198 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74

alin. (1) lit. a) și c) C. pen. raportat la art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul M.D. la pedeapsa de un an și 10 luni închisoare.

Au fost

interzise inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a

II-a și lit. b) C. pen. pe durata prevăzută în art. 71 C. pen.

III.

Împotriva deciziei penale a declarat recurs, între alții, procurorul,

solicitând casarea acesteia și menținerea hotărârii pronunțată de instanța de

fond, ca temeinică și legală, invocând, în principal, motivul de casare

prevăzut în dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.

Sub

aspectul motivului de critică din recursul declarat de procuror, Înalta Curte

de Casație și Justiție are în vedere pertinența acestuia întrucât, în mod

judicios, încadrarea juridică este cea de viol în formă continuată prevăzută în

art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. -

fiind statuată corect de către instanța de fond, reținându-se corelativ greșita

schimbare a acesteia de către instanța de prim control judiciar.

Cu

titlu de premisă, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere, că

potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare

dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de

urmărire penală sau instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor

administrate, în scopul aflării adevărului.

Din

analiza dispoziției legale menționate rezultă că probele administrate în faza

de urmărire penală au aceeași valoare cu probele administrate în faza

cercetării judecătorești, că probele administrate în faza de urmărire penală se

analizează coroborat cu cele administrate în faza cercetării judecătorești și

că scopul probelor, prevăzut în art. 62 C. proc. pen., constând în aflarea adevărului, este identic pentru ambele faze ale procesului penal.

Prin

urmare, probele administrate în faza de urmărire penală nu servesc exclusiv

pentru trimiterea în judecată a inculpatului, iar faptul că instanța de

judecată este obligată să verifice legalitatea probelor și să stabilească

utilitatea și concludența acestora în cadrul cercetării judecătorești nu duce

automat la concluzia eliminării probelor administrate în faza de urmărire

penală.

În

declarațiile date procurorului în cursul urmăririi penale și instanței de

judecată, inculpatul M.D. a recunoscut că, pentru a înfrânge opunerea victimei

minore P.C., a dezbrăcat-o forțat, ținând-o de mâini și, totodată, amenințând-o

că o va bate până o va omorî, iar înainte de a pleca acasă a amenințat din nou

partea vătămată că dacă va comunica cele întâmplate o va bate până o va omorî

și, în aceleași împrejurări, a întreținut din nou raport sexual cu victima.

Aceste

declarații de recunoaștere a săvârșirii infracțiunii de viol, de către

inculpat, se coroborează cu declarațiile date de victima minoră P.C. în cursul

urmăririi penale și al judecății în primă instanță și cu celelalte probe

administrate în cauză.

Că în

declarațiile date în cursul urmăririi penale victima a relatat adevărul rezultă

chiar din declarația martorei P.N., străbunica acesteia - dată la 30 iunie 2010

- în primă instanță, în care aceasta precizează că victima i-a cerut să nu-l

mai primească pe inculpat în casă, fără să îi pună motivul acestei cereri -

declarație relevantă în privește așa-zisul acord al victimei pentru

întreținerea de relații sexuale cu inculpatul (cu concluzia că motivul pentru

care nu l-a denunțat a fost teama de amenințările acestuia).

Cât

privește motivarea inculpatului în legătură cu recunoașterea infracțiunii de

viol, din cursul urmăririi penale și la primul termen de judecată - că ar fi

fost constrâns la aceasta - relevantă este și declarația martorului M.I., din

care rezultă că acesta a recunoscut săvârșirea infracțiunii de viol în prezența

sa și a apărătorului care-l asista, fără a fi supus unei cercetări abuzive.

Declarațiile

date de victima P.C. - ulterior, în fața primei instanțe la 20 august 2010 și

în fața instanței de apel la 3 noiembrie 2010 - trebuie apreciate avându-se în

vedere și relațiile de rudenie între părți, care realizând ce sancțiune se va

aplica inculpatului - pentru infracțiunea de viol comisă - au încercat „o

iertare în familie.”

O

asemenea concluzie în ce privește valoarea probantă a acestor din urmă

declarații ale victimei se poate deduce și din precizarea făcută de inculpat în

fața instanței de apel - în sensul că a înțeles că mama sa ar fi avut o

discuție cu părinții părții vătămate ca să îl ierte și să primească un pământ -

știută fiind situația materială precară a familiei victimei.

Ca

atare, în ce privește starea de fapt și încadrarea juridică dată infracțiunii

comise de inculpatul M.D., acestea au fost reținute corect de către prima

instanță.

Astfel,

în considerentele hotărârii, prima instanța a analizat în ansamblul lor probele

administrate în cauză și a luat în considerare aspectele privind persoana victimei

minore P.C. - așa cum rezultă și din raportul întocmit de Direcția Generală de

Asistență Socială și Protecția Copilului Gorj - atunci când a analizat

posibilitatea victimei de reacție la infracțiunea comisă împotriva sa.

În ce

privește infracțiunea de viol, lipsa consimțământului și modalitățile concrete

în care victima este constrânsă ori se opune constrângerii, trebuie apreciate,

în primul rând, avându-se în vedere persoana victimei (vârstă, dezvoltare

psihosomatică etc.), împrejurările în care s-a comis infracțiunea și persoana

infractorului, în relația cu victima.

Aceste

aspecte ale cauzei au fost avute în vedere de către prima instanță, dar au fost

înlăturate, fără vreo motivare convingătoare, de către instanța de apel.

Motivându-și

soluția, instanța de apel nu face o analiză a probelor în ansamblul lor, ci ia

în considerare doar declarația dată de partea vătămată, cu încălcarea legii

(fără a fi asistată), reținând greșit și că dispozițiile art. 484 C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât „au în vedere doar situația inculpatului

minor, nu și situația unei părți vătămate minore” - contrar dispozițiilor art. 77 C. proc. pen. - caz în care se poate aprecia că această declarație nu are valoare probantă, potrivit

art. 64 alin. (2) C. proc. pen.

Tot

astfel, nerelevantă pentru temeinicia hotărârii instanței de apel este și

motivarea acesteia, prin analiza făcută - în ce privește existența infracțiunii

prevăzută în art. 198 C. pen. - dacă victima minoră P.C. „ajunsese la pubertate

sexuală.”

Deosebirea

dintre infracțiunea prevăzută în art. 198 C. pen. și acea prevăzută în art. 197 C. pen. nu are în vedere, ca cerință esențială, dacă victima „ajunsese la

pubertate sexuală”, ci dacă raporturile sexuale au fost consimțite sau nu de

victimă, fără ca asupra sa să fie exercitată, în vreo modalitate, constrângerea

fizică ori psihică.

Or, în

cauză, chiar inculpatul a recunoscut că a agresat fizic victima și a

amenințat-o pentru a-și ascunde fapta.

Așa

fiind, rezultă că încadrarea juridică corectă ce trebuie dată infracțiunii

comise de inculpatul M.D. este în art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Față de

considerentele ce preced, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de procuror

împotriva deciziei nr. 225 din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, a casat decizia penală

atacată și a menținut sentința penală nr. 156 din 3 august 2010 pronunțată de

Tribunalul Gorj.