ÎCCJ, decizie (scj.ro #84998)

Excepție de neconstituționalitate . Soluționare odată cu fondul. Inadmisibilitate. Legea nr . 47/1992, art . 29 alin. (6) În soluționarea excepției de neconstituționalitate , instanța are obligația de a urma procedura specială instituită prin Legea nr . 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale care în art . 29 alin. (6) stabilește că instanța în cazul în care apreciază ca inadmisibilă excepția, va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale printr-o încheiere motivată, ce va putea fi atacată cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Rezultă astfel că instanța nu poate soluționa excepția de neconstituționalitate odată cu soluționarea cauzei pe fondul ei.

Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr . 222 din 17 ianuarie 2007 Notă: Legea nr . 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a fost republicată în M.Of . 643 din 16/07/2004 Prin cererea înregistrată sub nr.2899/2004 la Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Institutul Academic „TE”, a chemat în judecată pe pârâtul Secretariatul General al Guvernului – Guvernul României, solicitând ca prin sentința ce va pronunța instanța să constate refuzul nejustificat al acestei autorități de a elibera acordul pentru denumirea societății, potrivit dispozițiile Legii nr.183 privind aprobarea O.G. nr.15/2003 pentru completarea Legii nr.26/1990, privind registrul comerțului – art.39 alin. (1). Reclamantul a susținut în motivarea acțiunii că pârâtul în mod nejustificat nu i-a eliberat avizul solicitat, înregistrat la 4 iunie 2004, deși a depus documentația necesară.

În ședința publică din 2 noiembrie 2006, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.39 din Legea nr.26/1990, astfel cum au fost modificate prin dispozițiile art.II alin.(3 ) și (4) din O.G. nr.72/2004. S-au administrat probatorii cu acte și în urma analizării acestora, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a pronunțat sentința civilă nr.2705 din 2 noiembrie 2006, prin care a respins ca neîntemeiate cererea de sesizare a Curții Constituționale, considerând că nefiind întrunite condițiile prevăzute de 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr.47/1992 republicată, cât și acțiunea formulată de reclamant. S-a reținut că excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu fondul cauzei, așa cum a fost aceasta formulată, și faptul că prin Decizia nr.188 din 31 martie 2005 Curtea Constituțională s-ar fi pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate invocată, prin respingerea ei.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că acțiunea reclamantului nu îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr.29/1990 și anume condiția existenței unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri privind un drept recunoscut de lege, întrucât răspunsul emis la 23 iulie 2004 ce a fost contestat ca fiind nejustificat, este unul legal, pentru că reclamantul nu se încadrează în dispozițiile art.2 din Legea nr.88/1993, nefiind o instituție de învățământ superior. S-a reținut de către instanța de fond că reclamantul este o societate comercială înființată și înregistrată la Registrul Comerțului, fiind astfel aplicabile dispozițiile art.39 alin. (2), (3) și (5) din Legea nr.26/1990 în sensul ca acordarea denumirii de „institut” sau „academie”, nu poate fi avizată unei firme comerciale, aceste denumiri fiind de natură a crea confuzie cu denumirea unor instituții publice.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că s-a dat o rezolvare greșită cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.39 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerțului respingând această cerere în mod nelegal și soluționând-o în același timp cu fondul cauzei, încălcându-se astfel dispozițiile Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Recurentul critică soluția primei instanțe și sub aspectul soluționării nelegale a fondului cauzei, soluția fiind pronunțată fără a se analiza și a se ține seama de probele administrate instanța considerând în mod eronat că refuzul de eliberare a avizului solicitat este unul legal.

Prin cerere separată reclamantul a declarat recurs și împotriva încheierii de ședință din 2 noiembrie 2006, dar de fapt aceasta face corp comun cu sentința pronunțată și recurată , fiind practicaua hotărârii. Intimatul Guvernul României – Secretariatul General al Guvernului a formulat întâmpinare, susținând legalitatea și temeinicia hotărârii instanței de fond și solicitând respingerea recursului ca nefondat . Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale aplicabile, Curtea l-a admis pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Din cuprinsul sentinței recurate , mai precis din practicaua acesteia, rezultă că recurentul-reclamant înainte de a pune concluzii pe fondul cauzei a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.39, art.II alineatele (3) și (4) din O.G.nr.72 din 27 august 2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.519 din 26 noiembrie 2004, socotind că de constituționalitatea sau neconstituționalitatea acestui text de lege depinde modul de soluționare a fondului cauzei. Soluționând cererea reclamantei-recurente de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, odată cu fondul cauzei, instanța de fond a încălcat dispozițiile Legii nr.47/1992, republicată în condițiile în care rezolvarea dată a fost aceea de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Art.29 alin. (6) din Legea nr.47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, instituie calea de atac a recursului împotriva încheierilor prin care este respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru a se decide asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanței de judecată „în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”. Așadar, până la soluționarea irevocabilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale (în cazul în care aceasta a fost respinsă la fond), instanța fondului nu poate soluționa cauza pe fondul ei. În plus, trebuie dată eficiența textului de lege sus-menționat – art.29 alin. (6) din Legea nr.47/1992, republicată care se referă în mod expres la încheierile prin care este respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale și împotriva cărora exista calea de atac a recursului.

Deci, instanța de fond, avea obligația legală de a pronunța mai întâi o încheiere, prin care să arate considerentele pentru care a procedat la respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, temeinicia și legalitatea acesteia fiind supusă controlului judiciar la instanța imediat superioară. Invocarea excepției de neconstituționalitate este de fapt un incident procedural, acesta urmând a fi dezbătut în contradictoriu cu toate părțile din proces. Or, prima instanță avea obligația să ceară recurentei-reclamante (care a invocat oral excepția) să-și motiveze în scris excepția de neconstituționalitate , aceasta urmând a fi comunicată părții adverse pentru a-și exprima punctul său de vedere cu privire la admisibilitatea sesizării Curții Constituționale.

Trecând la soluționarea pe fond a cauzei, concomitent cu soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, cerere ce a fost respinsă, prima instanță a încălcat grav formele de procedură și dispozițiile legale în materie, prevăzute de Legea nr.47/1992, republicată, astfel încât soluția pronunțată este nelegală și netemeinică .