ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1286/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 1428/2/2006, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul I.A.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului, ca, prin sentința ce va pronunța, instanța să-l oblige la eliberarea acordului pentru folosirea în continuare în denumirea societății, a cuvintelor „institut” și „academic”, în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite. Reclamantul, în motivarea acțiunii, a susținut că a solicitat acordul autorității pârâte, cu adresa nr. 5366 din 17 decembrie 2005, în termenul legal, dar până la data formulării acțiunii - 27 ianuarie 2006 nu a primit nici un răspuns, astfel că a intervenit acordul tacit.

Pârâtul Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului a depus întâmpinare, invocând excepția autorității de lucru judecat în raport cu acțiunea ce a format obiectul dosarului cu nr. 1653/2004, soluționat prin sentința civilă nr. 1680 din 8 septembrie 2004, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, pe considerentul că nu sunt îndeplinite condițiile aprobării tacite, referitor la a doua cerere cu același obiect din 17 decembrie 2005, precizând că în mod corect a fost clasată conform art. 10 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor. În ședința publică din 2 noiembrie 2006, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 26/1990, aprobată cu modificări prin Legea nr. 519/2004, astfel cum au fost modificate prin dispozițiile art. 2 alin. (3) și (4) din O.G.

nr. 72/2004. S-au administrat probatorii cu acte și, în urma analizării acestora, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 2719 din 2 noiembrie 2006, prin care a respins, ca neîntemeiată, cererea de sesizare a Curții Constituționale, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cât și excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârât și, totodată, soluționând pe fond cauza, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de reclamant, este neîntemeiată, în cauză nefiind îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, aceasta neavând legătură cu obiectul cauzei și nefiind determinantă în soluționarea acțiunii, pe această excepție Curtea Constituțională pronunțându-se în alte cauze similare. În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, de asemenea, a fost apreciată de instanța de fond, ca neîntemeiată, în cauză nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., privind identitatea de părți, obiect și cauză în raport cu sentința civilă nr. 1680 din 8 septembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, în dosarul nr. 1653/2004.

Pe fondul cauzei, s-a considerat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 27/2003, cererea înregistrată la data de 17 decembrie 2005 și față de care reclamantul solicită a se constata că a intervenit aprobarea tacită cu privire la acordul autorității pentru utilizarea actualei denumiri de „institut” și „academic”, fiind ulterioară celei din 4 iunie 2005, care are un conținut identic și la care reclamantul a primit răspuns - adresa din 23 iulie 2004, răspuns ce a fost contestat, formând obiectul dosarului nr. 1653/2004, soluționat prin sentința civilă nr. 1680/2004. În mod legal reține instanța de fond, a doua cerere formulată la 17 decembrie 2005 care are același obiect, respectiv acordul pentru folosirea denumirii, a fost clasată în baza art. 10 din O.G.

nr. 27/2002, autoritatea pârâtă nefiind obligată să comunice răspuns la o nouă petiție având același conținut. Pe fondul cererii de acordare a avizului pentru folosirea cuvintelor de „institut” și „academic” în denumirea firmei, reclamantul nu are un drept recunoscut de lege vătămat în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, deoarece acesta este o societate comercială înregistrată ca atare în Registrul Comerțului, care nu poate utiliza acești termeni în denumirea societății, pentru că s-ar crea confuzie cu instituțiile publice care desfășoară activități culturale și de instruire.

Împotriva acestei sentințe a declarat în termen recurs, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și susținând, în esență, ca un prim motiv de recurs, faptul că în mod eronat prima instanță a unit excepția de neconstituționalitate cu fondul, excepția fiind respinsă, încălcându-se, astfel, dispozițiile legale privind formele de procedură și fiind lipsit de posibilitatea de a o ataca separat cu recurs. Pe fondul cauzei, se critică soluția dată, întrucât în mod greșit s-a constatat că cererea din 4 iunie 2005 este aceeași cu cea din 17 decembrie 2005, având același obiect, motivând instanța de fond că în mod corect a fost clasată de Guvern în baza art. 10 din O.G. nr. 27/2002, când în fapt aceeași instanță a reținut că nu este identitate de obiect, neexistând autoritate de lucru judecat.

Greșit, susține recurentul, s-a reținut și faptul că reclamantul nu ar avea un drept recunoscut de lege vătămat în sensul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 544/2004, fără a se observa că din anul 1991, acesta a obținut dreptul de a utiliza cele două cuvinte în titulatura firmei prin sentință civilă definitivă și irevocabilă, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului. Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte îl va admite, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Din cuprinsul sentinței recurate, rezultă că recurentul-reclamant, înainte de a pune concluzii pe fondul cauzei, a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (4) din O.G.

nr. 72/2004, de modificare a art. 39 din Legea nr. 26/1990, aprobată cu modificări prin Legea nr. 519/2004, socotind că de constituționalitatea sau neconstituționalitatea acestui text de lege depinde modul de soluționare a fondului cauzei. Prin sentința civilă atacată cu recurs, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de sesizare a Curții Constituționale și a rezolvat cauza pe fondul ei. Soluționând cererea reclamantului-recurent, de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate invocată odată cu fondul cauzei, instanța de fond a încălcat dispozițiile Legii nr. 47/1992, republicată, în condițiile în care rezolvarea dată a fost aceea de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, instituie calea de atac a recursului împotriva încheierilor prin care este respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru a se decide asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanței de judecată „în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”. Așadar, până la soluționarea irevocabilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale (în cazul în care aceasta a fost respinsă la fond), instanța fondului nu poate soluționa cauza pe fondul ei. În plus, trebuie dată eficiența textului de lege sus-menționat - art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, care se referă în mod expres la încheierile prin care este respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale și împotriva cărora exista calea de atac a recursului.

Deci, instanța de fond, avea obligația legală de a pronunța mai întâi o încheiere, prin care să arate considerentele pentru care a procedat la respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, temeinicia și legalitatea acesteia fiind supusă controlului judiciar la instanța imediat superioară. Invocarea excepției de neconstituționalitate este de fapt un incident procedural, acesta urmând a fi dezbătut în contradictoriu cu toate părțile din proces. Or, prima instanță avea obligația să ceară recurentului-reclamant (care a invocat oral excepția) să-și motiveze în scris excepția de neconstituționalitate, aceasta urmând a fi comunicată părții adverse pentru a-și exprima punctul său de vedere cu privire la admisibilitatea sesizării Curții Constituționale.

Trecând la soluționarea pe fond a cauzei, concomitent cu soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, cerere ce a fost respinsă, prima instanță a încălcat grav formele de procedură și dispozițiile legale în materie, prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată, astfel încât soluția pronunțată este nelegală și netemeinică. Ca o consecință, având în vedere și dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va admite, sentința atacată va fi casată, iar cauza trimisă, spre rejudecare, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC C.I.E. SRL București împotriva sentinței civile nr. 2719 din 2 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2007.